SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Curtea de Apel Cluj a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul Pasztor Andrei și a menținut condamnarea la 20 de ani de închisoare, cu executare în regim de detenție, pentru omor calificat raportat la violență în familie. Hotărârea, pronunțată la 29 mai 2026, este definitivă.
Decizia Curții confirmă sentința penală nr. 22/F/05.03.2026 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, prin care inculpatul fusese condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 199 Cod penal raportat la art. 189 alin. 1 lit. h Cod penal, respectiv omor calificat săvârșit prin cruzimi, în contextul unei relații de concubinaj. Instanța de apel a dispus și deducerea din pedeapsă a perioadei reținerii și arestării preventive, începând cu 8 mai 2024 și până la zi, precum și obligarea inculpatului la plata sumei de 1.000 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.
În plan civil, au rămas în vigoare despăgubirile stabilite de prima instanță: 317,15 euro daune materiale și 25.000 de euro daune morale către fiica victimei, sume calculate în lei la cursul BNR din ziua plății, precum și 18.354,64 lei către Spitalul Clinic Județean de Urgență Bistrița, reprezentând cheltuieli de spitalizare. Hotărârea mai prevede pedepse complementare și accesorii privind interzicerea unor drepturi electorale și publice, dar și prelevarea probelor biologice de la inculpat, în condițiile Legii nr. 76/2008.
Relația dintre inculpat și victimă: izolare, alcool și violență repetată
Starea de fapt reținută de instanțe începe cu relația dintre inculpat și victimă. Cei doi trăiau de mai mulți ani în concubinaj și locuiau împreună, singuri, într-o gospodărie dintr-un sat din județul Bistrița-Năsăud. Hotărârea descrie o viață domestică marcată de consumul de alcool al ambilor concubini, de conflicte frecvente și de degradarea progresivă a relației.
Un element important în motivarea instanței îl constituie izolarea celor doi. Ei nu primeau vizite obișnuite, nu aveau relații sociale apropiate, iar în curte se aflau numeroși câini, potrivit unor martori chiar în jur de 20. Această împrejurare a contat în analiza instanței pentru că a făcut improbabilă ipoteza apărării potrivit căreia altcineva ar fi putut intra în gospodărie și ar fi putut provoca leziunile victimei.
Curtea a reținut că relația era dominată de un tipar de violență. Victima se plânsese în trecut unor vecini, consăteni și rude apropiate că inculpatul o lovea frecvent, mai ales în perioadele în care consuma alcool. Martorii au confirmat că între cei doi existau certuri și scandaluri repetate și că victima fusese văzută anterior cu urme de lovituri, echimoze sau răni la nivelul feței.
Un episod anterior, petrecut la 11 ianuarie 2022, a devenit relevant în proces. Atunci, victima a sunat la 112 și a reclamat că fusese lovită de concubin cu un scaun de lemn peste antebrațul stâng. Când polițiștii au ajuns la fața locului, femeia nu a dorit să formuleze plângere prealabilă, iar inculpatul a fost avertizat. Instanța a privit acest episod nu ca pe o faptă izolată fără legătură cu dosarul, ci ca pe un indiciu al unei conduite violente deja existente.
În motivarea hotărârii, prima instanță, confirmată de Curtea de Apel, a reținut că inculpatul „nu și-a schimbat comportamentul”, continuând să fie agresiv cu concubina sa. Această observație este importantă deoarece pune fapta finală într-un context de violență domestică repetată, nu într-un accident sau conflict singular.
Primele zile din mai 2024: agresiunile care au dus la deces
Potrivit instanțelor, intervalul critic a fost 3–8 mai 2024. În această perioadă, inculpatul, aflat sub influența băuturilor alcoolice, a exercitat în mod repetat acte de violență fizică asupra concubinei sale. Loviturile au vizat capul, corpul și membrele, fiind aplicate cu corpuri dure, inclusiv cu un scaun de lemn.
În prima declarație dată în cauză, inculpatul a recunoscut că, pe fondul consumului de alcool și al unor neînțelegeri domestice, a lovit-o pe victimă. Hotărârea consemnează că acesta a declarat că a lovit-o „peste corp precum și peste membrele superioare și inferioare cu un scaun din lemn”, iar scaunul a fost ulterior găsit cu un picior rupt. Această declarație inițială a devenit una dintre probele centrale ale dosarului.
Ulterior, inculpatul și-a schimbat poziția. După ce încadrarea juridică a faptei a fost modificată în omor calificat, el a început să susțină că nu își amintește ce s-a întâmplat, că ar fi fost inconștient și că s-a trezit lângă victimă, fără a cunoaște cauza stării acesteia. Această versiune a fost reiterată în fața instanței, inclusiv prin apărările formulate de avocatul ales.
Instanțele au respins însă apărarea ca nesinceră. Curtea de Apel a observat că inculpatul recunoscuse inițial agresiunea, că declarația fusese dată în prezența unui apărător și că s-a coroborat cu mijloacele materiale de probă, cu actele medico-legale și cu declarațiile martorilor. De asemenea, inculpatul și-a menținut declarația în fața judecătorului de drepturi și libertăți, când a afirmat că „a declarat adevărul”, că își menține declarația dată la poliție și că recunoaște ce a făcut.
Această succesiune a declarațiilor a avut o greutate deosebită în evaluarea credibilității inculpatului. În analiza instanței, apărarea bazată pe amnezie sau inconștiență nu a apărut ca o realitate medicală, ci ca o strategie procesuală apărută după agravarea situației juridice a inculpatului.
Victima găsită pe podea, conștientă, dar plângând de durere
După agresiuni, victima nu a primit imediat ajutor medical. Instanța a reținut că ea a rămas în locuință, în stare gravă, fără să se mai poată deplasa. Abia la 8 mai 2024, înainte de prânz, inculpatul a cerut ajutorul unui vecin, spunându-i că femeia nu se simte bine.
Vecinul s-a deplasat la locuința celor doi și a găsit victima întinsă pe podea, conștientă, dar plângând de durere. Ea era sumar îmbrăcată, lovită în zona capului și a feței, cu vânătăi pe picioare. Martorul a sunat la 112, iar un echipaj medical a transportat victima la Spitalul Clinic Județean de Urgență Bistrița.
Declarația vecinului a avut o importanță majoră pentru reconstituirea momentului în care situația a devenit vizibilă pentru exterior. Martorul a arătat că știa despre comportamentul violent al inculpatului și că, tocmai din acest motiv, s-a deplasat la locuință când a fost chemat. El a descris starea victimei și a confirmat că femeia avea urme evidente de violență.
În hotărâre, acest moment este esențial: victima nu a fost găsită după o cădere minoră sau într-o stare explicabilă printr-o simplă boală, ci cu multiple urme de agresiune, într-o stare precară de sănătate și igienă, după mai multe zile în care inculpatul nu solicitase ajutor medical.
Diagnosticul de la internare și constatările medico-legale
La internare, victima prezenta policontuzii prin agresiune, multiple hematoame la nivelul feței, toracelui și membrelor, fractură de bazin, hematom subdural acut frontal, anemie severă și etilism cronic. Această constatare medicală a fixat direcția probatoriului: nu era vorba despre o suferință internă fără legătură cu violența, ci despre un tablou traumatic sever.
Raportul de constatare medico-legală nr. 1124/II/a/38 din 9 mai 2024 a descris multiple leziuni traumatice externe și interne, de ordinul zecilor, evaluate inițial la 65–70 de zile de îngrijiri medicale. Potrivit raportului, aceste leziuni s-au putut produce cel mai probabil prin loviri active repetate cu un corp dur, cum ar fi palmă, pumn, picior sau alte corpuri dure, fiind posibilă și contribuția unor căderi.
Victima nu a mai putut comunica după internare, iar la 14 mai 2024 a decedat în spital. Raportul de autopsie nr. 1458/III/167 din 25 iulie 2024 a stabilit că moartea a fost violentă și a fost cauzată de un politraumatism. Au fost descrise un traumatism cranian cu hematom subdural stâng, traumatisme ale membrelor și bazinului, fractură iliacă stângă, multiple echimoze și excoriații pe față, trunchi și membre, edeme subjacente, complicate cu bronhopneumonie de decubit și trombembolism pulmonar.
O nuanță medico-legală a devenit una dintre zonele sensibile ale cauzei: raportul a indicat că între leziunile traumatice și deces a existat o legătură de cauzalitate secundară, cu determinare predominant neviolentă, patologică. Apărarea a încercat să folosească această formulare pentru a diminua rolul agresiunilor în producerea morții.
Instanța nu a acceptat însă această interpretare. Pentru judecători, faptul că victima avea afecțiuni sau vulnerabilități medicale nu rupea lanțul cauzal. Dimpotrivă, actele de violență, imposibilitatea victimei de a se deplasa, lipsa ajutorului și starea ei generală au acționat împreună. În viziunea instanței, loviturile aplicate de inculpat au creat contextul traumatic și medical care a condus la deces, chiar dacă deznodământul a fost influențat și de afecțiuni preexistente.
De la violență în familie la omor calificat: traseul încadrării juridice
Cauza a trecut prin mai multe încadrări juridice în faza de urmărire penală. Inițial, la 8 mai 2024, organele de urmărire penală s-au sesizat cu privire la infracțiunea de violență în familie, raportată la lovire sau alte violențe. După agravarea stării victimei și decesul acesteia, a fost deschisă și o cercetare sub aspectul infracțiunii de ucidere din culpă.
Ulterior, dosarele au fost reunite, iar încadrarea a fost schimbată mai întâi în loviri sau vătămări cauzatoare de moarte sub forma violenței în familie. În final, la 22 august 2024, procurorul a dispus schimbarea încadrării juridice în omor calificat raportat la violență în familie, prevăzut de art. 199 Cod penal raportat la art. 189 alin. 1 lit. h Cod penal.
Această evoluție arată cum ancheta a pornit de la constatarea unor acte de violență și a ajuns, după deces și după administrarea probelor medico-legale, la concluzia că fapta trebuie tratată ca o infracțiune intenționată contra vieții. Diferența dintre loviri cauzatoare de moarte și omor este esențială: în primul caz, făptuitorul intenționează agresiunea, dar nu prevede sau nu acceptă moartea; în cazul omorului, inclusiv al omorului comis cu intenție indirectă, autorul prevede posibilitatea decesului și acceptă producerea rezultatului.
Instanțele au apreciat că fapta lui Pasztor Andrei se situează în a doua categorie. Nu a fost suficient ca inculpatul să susțină că nu a vrut să o omoare pe victimă. Curtea a reținut că, raportat la numărul loviturilor, la zonele vizate, la gravitatea leziunilor, la starea victimei și la abandonarea ei fără ajutor, inculpatul a acceptat cel puțin posibilitatea producerii decesului.
Apărarea bazată pe inconștiență și amnezie, respinsă ca nesinceră
Una dintre principalele linii de apărare ale inculpatului a fost aceea că nu ar fi fost lucid în perioada faptelor și că nu își amintește ce s-a întâmplat. El a susținut că s-a trezit lângă victimă, că a observat că aceasta nu se simte bine și că a solicitat ajutorul vecinului pentru a chema ambulanța.
Instanța a analizat această apărare atât prin raportare la declarațiile inculpatului, cât și la actele medicale și la expertiza psihiatrică. Concluzia a fost că susținerea nu este credibilă. Inculpatul a fost transportat la spital în noaptea de 10 spre 11 mai 2024, după arestare, iar starea sa a fost legată de un sevraj etanolic, nu de o inconștiență existentă în perioada agresiunilor sau în momentul declarațiilor inițiale.
Actele de cercetare la fața locului și declarațiile din primele zile au arătat că inculpatul era cooperant și comunica cu organele judiciare. Declarațiile au fost date în prezența unui apărător, iar în fața judecătorului de drepturi și libertăți nu s-a consemnat vreo stare de inconștiență. Dimpotrivă, inculpatul a spus atunci că a declarat adevărul și că recunoaște ce a făcut, cerând să nu fie arestat la 70 de ani pentru a se putea ocupa de animale.
Mai mult, Curtea de Apel a remarcat caracterul contradictoriu al apărării. Potrivit propriei versiuni, inculpatul ar fi fost inconștient sau nelucid în zilele relevante, apoi suficient de lucid pentru a chema vecinul și a solicita salvarea, ulterior din nou nelucid la audiere, iar apoi din nou lucid în alte momente procedurale. Pentru instanță, această alternanță nu a fost explicată medical și nu a putut înlătura declarația inițială de recunoaștere.
Expertiza psihiatrică: discernământ păstrat
Pentru verificarea apărărilor privind lipsa discernământului sau lipsa lucidității, instanța de fond a admis efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice. Raportul de expertiză nr. 1711/II/n/60 din 20 august 2025 a stabilit că inculpatul prezenta dependență cronică alcoolică, actualmente abstinent, tulburare cognitivă ușoară conform vârstei și tulburare mixtă a personalității.
Concluzia esențială a expertizei a fost însă aceea că inculpatul avea discernământul păstrat, atât la data săvârșirii faptelor, cât și în prezent. Această concluzie a închis, practic, linia de apărare întemeiată pe o pretinsă iresponsabilitate penală.
Curtea de Apel a analizat apărările și prin prisma art. 28 Cod penal, privind iresponsabilitatea. Instanța a arătat că nu există probe care să dovedească faptul că inculpatul nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori că nu le putea controla. Consumul de alcool, diagnosticul de dependență alcoolică sau tulburările de personalitate nu au fost considerate suficiente pentru înlăturarea imputabilității.
Această concluzie este importantă pentru că instanța nu a negat existența unor probleme medicale sau psihologice ale inculpatului. Le-a analizat, dar a stabilit că ele nu au avut intensitatea juridică necesară pentru a exclude răspunderea penală.
Declarațiile martorilor și tabloul violenței domestice
Mărturiile administrate în cauză au avut un rol major în stabilirea contextului. Proprietara unui magazin alimentar din localitate a arătat că cei doi concubini obișnuiau să cumpere alcool și că victima i se plânsese că inculpatul o bătea frecvent.
O vecină a confirmat că între cei doi existau certuri și scandaluri frecvente și că victima îi relatase că era lovită constant. Sora victimei a declarat că femeia îi spusese că inculpatul o lovea mai ales în cap atunci când consuma alcool.
Aceste declarații au avut două funcții în economia hotărârii. Pe de o parte, au arătat existența unui istoric de violență, ceea ce a contrazis afirmațiile ulterioare ale inculpatului potrivit cărora nu fusese agresiv cu victima și că cei doi trăiseră bine timp de 15 ani. Pe de altă parte, au susținut concluzia că inculpatul exercita o formă de control asupra victimei, într-un cadru izolat și vulnerabil.
Un martor a relatat că, înainte de intervenția ambulanței, victima fusese văzută într-o stare gravă, cu urme de sânge sau de lovituri. Altul a arătat că în trecut fusese chemat să verifice dacă femeia mai trăiește, după ce vecinii se alarmaseră din cauza comportamentului violent al inculpatului. Aceste elemente au contribuit la imaginea unei violențe domestice cunoscute în comunitate, dar care nu fusese stopată înainte de deznodământul fatal.
Instanța a apreciat declarațiile martorilor ca fiind credibile, consecvente și coroborate cu probele medico-legale. Faptul că ele au fost menținute și în fața instanței, nu doar în cursul urmăririi penale, a întărit valoarea lor probatorie.
Ipoteza căderilor și posibilitatea intervenției altor persoane
Inculpatul a încercat să explice leziunile victimei prin faptul că aceasta consuma alcool, era bolnavă, se deplasa cu dificultate și putea cădea prin curte. A mai lăsat să se înțeleagă, în cursul procesului, că ar fi putut intra și alte persoane în gospodărie, invocând inclusiv lipsa unor bani.
Instanțele au respins aceste ipoteze. Pe de o parte, actele medico-legale au arătat că leziunile s-au putut produce cel mai probabil prin loviri active repetate cu corp dur, chiar dacă unele puteau fi compatibile și cu posibile căderi. Pe de altă parte, numărul mare al leziunilor, localizarea lor pe întreaga suprafață corporală și gravitatea traumatismelor făceau improbabilă explicația unor căderi accidentale succesive.
În privința ipotezei unei alte persoane, instanța a reținut că cei doi locuiau singuri, că nu primeau vizite obișnuite, că inculpatul însuși declarase că nu aveau musafiri și că gospodăria era păzită de numeroși câini. Chiar inculpatul a afirmat, într-o declarație ulterioară, că „numai eu puteam să o lovesc, nu altcineva”, deși a încercat să adauge că nu fusese lucid.
Curtea a considerat că ipoteza unei intervenții externe nu este susținută de niciun mijloc de probă. Prin urmare, ea nu a creat o îndoială rezonabilă cu privire la autorul agresiunilor.
Pedeapsa de 20 de ani: legalitate, proporționalitate și periculozitate
Pentru omorul calificat prevăzut de art. 189 alin. 1 lit. h Cod penal, legea prevede detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani. Întrucât fapta a fost comisă în context de violență în familie, art. 199 Cod penal atrage majorarea maximului special al pedepsei. În acest cadru, Tribunalul Bistrița-Năsăud a aplicat pedeapsa de 20 de ani de închisoare.
Curtea de Apel a considerat pedeapsa legală și just individualizată. Instanța a arătat că sancțiunea se situează deasupra minimului special, dar sub maxim, și că reflectă gravitatea concretă a faptei. Judecătorii au avut în vedere criteriile prevăzute de art. 74 Cod penal: împrejurările și modul de comitere, mijloacele folosite, starea de pericol creată, natura și gravitatea rezultatului, motivul faptei, conduita inculpatului după comitere și datele sale personale.
În favoarea inculpatului au fost reținute vârsta înaintată și lipsa antecedentelor penale. Totuși, aceste elemente nu au fost considerate suficiente pentru reducerea pedepsei. Curtea a pus accent pe gravitatea excepțională a faptei, pe suferințele victimei, pe istoricul de violență, pe lipsa de asumare a răspunderii și pe modul în care inculpatul a încercat să minimizeze sau să transfere responsabilitatea.
Un pasaj relevant din motivare arată că inculpatul a manifestat o „periculozitate ieșită din comun”, mai întâi prin supunerea victimei unei stări de relativă aservire, prin control asupra vieții sale, iar apoi prin violența concretă care a dus la moartea acesteia. În viziunea Curții, pedeapsa de 20 de ani nu este excesivă, ci necesară pentru realizarea scopurilor pedepsei, atât prevenția specială, cât și prevenția generală.
Lipsa de asumare și încercarea de a muta responsabilitatea
Instanța nu i-a imputat simplul fapt că s-a apărat, ceea ce este un drept fundamental, ci modul în care a construit apărări contrazise de probe și a încercat să reducă propria responsabilitate.
Inculpatul a susținut că victima consuma alcool, că nu se ocupa de gospodărie, că putea cădea, că fiica ei nu s-ar fi implicat suficient în viața mamei și că el nu își amintește ce s-a întâmplat. Instanța a privit aceste afirmații ca pe o încercare de a deplasa centrul de greutate de la propria conduită violentă către victimă sau către membrii familiei acesteia.
În hotărâre se reține că inculpatul a minimalizat intensitatea loviturilor și consecințele propriilor acțiuni, afirmând la un moment dat că nu ar fi lovit-o tare, ci doar i-ar fi dat câte o palmă. Această afirmație a fost contrazisă de leziunile constatate medico-legal: fractură de bazin, hematom subdural, multiple echimoze, excoriații și traumatisme distribuite pe întreaga suprafață corporală.
Pentru instanță, lipsa de asumare a consolidat concluzia privind necesitatea unei pedepse ferme. Nu a fost vorba doar despre gravitatea faptei, ci și despre modul în care inculpatul a încercat ulterior să o explice, să o nege sau să o relativizeze.
Pedepsele complementare și accesorii
Pe lângă pedeapsa principală de 20 de ani închisoare, inculpatului i-au fost aplicate pedepse complementare și accesorii. Instanța a dispus interzicerea exercitării dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și a dreptului de a alege, pe o perioadă de 5 ani.
|
Şedinţe
|
Partajează acest conținut:
