Accidentul rutier provocat de o problemă medicală. Mai există vinovăție?

 – de av. dr. Răzvan DOSEANU și av. colab. Raluca CRĂCIUN – Societatea de Avocați Doseanu&Asociații

Cele mai multe accidente rutiere sunt privite, aproape instinctiv, printr-o logică simplă: „Dacă ai fost la volan, e clar vina ta”. Doar că dreptul nu funcționează după reflexe, ci după norme reglementate de lege. Iar una dintre cele mai sensibile nuanțe apare atunci când accidentul nu este provocat de viteză, de o depășire neregulamentară, de telefonul din mână, ci de ceva mult mai greu de observat: o problemă medicală.

Un șofer circulă regulamentar. La un moment dat, suferă o pierdere bruscă a cunoștinței, o criză, un episod sever care îl lasă fără control. Mașina iese de pe traiectorie, lovește alt vehicul sau un pieton și, dintr-o clipă în alta, se produce o tragedie. Întrebarea care urmează este una firească: dacă respectiva persoană nu a avut intenția, dacă nu a ales, dacă pur și simplu corpul l-a trădat, mai putem vorbi despre vinovăție?

Nu orice accident înseamnă automat și vină

În dreptul penal, ideea de bază este simplă: există infracțiune numai dacă fapta a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de lege. Cu alte cuvinte, nu este suficient să existe un rezultat grav. Nu este suficient că s-a produs un accident. Nu este suficient nici măcar că o persoană și-a pierdut viața sau a fost rănită. Legea cere să analizăm și cum s-a ajuns acolo. A existat intenție? A existat culpă? Putea acea persoană să prevadă ce urma să se întâmple? Trebuia să prevadă? Putea evita?

Aici apare “problema”

Dacă episodul medical a fost cu adevărat imprevizibil și imposibil de anticipat în mod rezonabil, discuția despre vinovăție se schimbă radical. Într-o asemenea situație, nu mai vorbim despre o persoană care a ales să riște, ci despre o persoană care a fost surprinsă de un eveniment pe care nu îl putea controla și nici prevedea. Iar dreptul penal recunoaște exact această idee: atunci când rezultatul este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută, fapta nu mai este imputabilă în sens penal.

Dar aici trebuie făcută distincția esențială, pentru că tocmai aici se rupe firul dintre nevinovăție și răspundere.

Una este criza medicală imprevizibilă. Cu totul alta este boala cunoscută, ignorată.

Dacă șoferul știa că suferă de o afecțiune serioasă, dacă avusese episoade anterioare, dacă primise avertismente medicale, dacă urma un tratament incompatibil cu șofatul sau dacă fusese declarat inapt ori apt condiționat și a ales totuși să conducă, atunci problema nu mai este „i s-a făcut rău”. Problema devine: de ce s-a urcat la volan știind că există un risc?

Și aici dreptul devine mult mai sever.

Pentru că vinovăția nu înseamnă doar că ai vrut să produci accidentul. De cele mai multe ori, în astfel de dosare nici nu se pune problema intenției. Vinovăția poate exista și atunci când nu ai prevăzut rezultatul, deși trebuia și puteai să-l prevezi. Aici se încadrează șoferul care știa că are o afecțiune periculoasă, dar a mers mai departe pe logica: „mie nu mi se întâmplă chiar acum”.

În realitate, multe tragedii încep exact cu această postură.

Legea rutieră tratează aptitudinea medicală ca pe o chestiune serioasă, nu ca pe un simplu detaliu. Normele medicale iau în calcul, între altele, afecțiuni evaluate în medicina internă, neurologie, psihiatrie, oftalmologie și ORL. Cu alte cuvinte, statul pornește de la ideea foarte clară că sănătatea șoferului face parte din siguranța circulației, nu este un subiect separat. Asta arată că, juridic, problema medicală nu este tratată ca un accident al sorții, ci ca un factor care poate face conducerea incompatibilă cu siguranța publică.

De aceea, în astfel de cazuri, întrebarea decisivă nu este doar „ce problemă medicală avea?”, ci mai ales „ce știa despre ea?”.

Știa că are antecedente? Știa că poate pierde controlul? Știa că tratamentul îi afectează capacitatea de a conduce? Știa că fusese avertizat medical? Știa că nu mai este apt să fie la volan?

Dacă răspunsul tinde spre „da”, atunci apărarea bazată exclusiv pe ideea de problemă medicală devine mult mai fragilă. În astfel de dosare, delimitarea dintre episodul medical imprevizibil și riscul medical cunoscut, dar ignorat, presupune o analiză juridică nuanțată, specifică unui avocat de drept penal sau unui avocat specializat în accidente rutiere.

Așadar, simpla invocare a unei afecțiuni nu șterge automat răspunderea. Nu orice infarct, nu orice leșin, nu orice criză invocată după accident funcționează ca o cheie care închide dosarul. Contează dacă episodul a fost real, cât de bine este documentat medical, dacă a fost prima manifestare, dacă existau semne anterioare și dacă șoferul a ignorat un risc deja cunoscut.

Cu alte cuvinte, legea nu îl sancționează pe om pentru că s-a îmbolnăvit. Îl poate sancționa însă pentru că a ales să conducă deși știa că boala îl poate transforma, în orice clipă, într-un pericol.

Iar aici diferența este uriașă.

Publicul larg vede, de obicei, doar accidentul. Dreptul vede și ce a fost înaintea lui.Vede istoricul medical. Vede recomandările medicului. Vede tratamentul. Vede episoadele anterioare. Vede dacă respectiva persoană a fost prudentă sau, dimpotrivă, a mers înainte sperând că nu se va întâmpla nimic.

Așadar, întrebarea corectă nu este doar „i s-a făcut rău?”, ci „putea să prevadă că i se poate face rău?”

De foarte multe ori, exact aici se decide totul. În practică, o asemenea situație trebuie evaluată individual, pe baza istoricului medical, a probelor și a încadrării juridice, iar consultanța juridică oferită de un avocat penal sau de un avocat specializat în accidente rutiere poate fi esențială.

În concluzie, simplul fapt că accidentul a fost produs în timp ce erai la volan nu înseamnă automat că răspunzi penal. Criteriul decisiv este dacă problema medicală era sau nu previzibilă pentru conducătorul auto.

Răspunzi penal atunci când știai sau trebuia să știi că ai o afecțiune care îți poate afecta capacitatea de a conduce și, în ciuda acestui risc, ai ales să urci la volan. Aici intră situațiile în care existau diagnostice anterioare, crize precedente, avertismente medicale, tratamente incompatibile cu șofatul sau chiar constatări privind inaptitudinea ori aptitudinea condiționată. În această ipoteză, reproșul penal nu privește boala în sine, ci decizia de a conduce deși riscul era cunoscut sau previzibil.

Nu răspunzi penal atunci când episodul medical a fost brusc, real și imposibil de anticipat în mod rezonabil, iar tu nu știai și nici nu aveai de unde să știi că există o asemenea problemă. În acest caz, lipsește vinovăția, pentru că rezultatul nu se produce ca urmare a unei conduite imprudente asumate, ci din cauza unui eveniment medical imprevizibil. Nu problema medicală stabilește răspunderea penală, ci gradul de cunoaștere și posibilitatea de prevedere a riscului înainte de a conduce.

În opinia avocaților Răzvan Doseanu și Raluca Crăciun din cadrul Societății de Avocați Doseanu&Asociații, aceste cauze trebuie analizate cu deosebită atenție, deoarece delimitarea dintre un episod medical imprevizibil și o stare de pericol cunoscută, dar ignorată, este esențială pentru stabilirea vinovăției. Apreciem că nu rezultatul, privit izolat, trebuie să conducă analiza, ci ansamblul elementelor anterioare accidentului: istoricul medical, eventualele episoade anterioare, avertismentele primite și posibilitatea concretă de a anticipa pierderea capacității de a conduce. Tocmai de aceea, răspunderea penală nu depinde de simpla existență a bolii, ci de măsura în care riscul era sau nu previzibil.