Despre transportul de lemn, „prejudiciu” și o lege schimbată din mers – pe înțelesul tuturor

• de Lector univ. dr. Av. Mircea Chebeleu , Baroul București

Am scris această postare într-un limbaj cât mai simplu, astfel încât să poată fi urmărită și de cei care nu au pregătire juridică.

Este vorba despre infracțiunea privind transportul repetat de material lemnos și despre felul în care aceasta a fost reglementată, iar apoi corectată după doar câteva luni. Povestea spune multe despre cum ar trebui construită o normă penală.

Cum arăta legea inițial

Începând cu 12 ianuarie 2025, noul Cod silvic (Legea nr. 331/2024) prevedea, la art. 151 alin. (4), că este sancționat transportul repetat de materiale lemnoase atunci când valoarea prejudiciului produs prin fiecare transport nu depășește limita prevăzută pentru forma simplă a faptei, dar valoarea cumulată a prejudiciului depășește această limită, iar fapta este săvârșită de cel puțin două ori într-un interval de un an.

Pe scurt, pentru existența infracțiunii era necesar să se stabilească și să se calculeze un „prejudiciu”.

Unde apărea problema

Dificultatea era că, în Codul silvic, noțiunile de „pagubă” și „prejudiciu” nu desemnează valoarea lemnului transportat, ci prejudiciul adus fondului forestier.

Legea definește aceste noțiuni astfel:

• Paguba reprezintă prejudiciul rezultat din tăierea, ruperea, degradarea, distrugerea sau scoaterea din rădăcini a arborilor.
• Prejudiciul forestier este format din această pagubă la care se adaugă valoarea funcțiilor ecologice și economice pierdute ale pădurii și se calculează numai în cazul vegetației forestiere.
• Prejudiciul, în sens general, poate proveni și din alte acțiuni, însă legea nu stabilește o metodă de calcul pentru asemenea situații.

De aici rezultă o problemă evidentă: atunci când discutăm exclusiv despre transportul lemnului, fără dovada unei tăieri, distrugeri sau degradări a arborilor, nu există o pagubă forestieră în sensul definit de lege. În consecință, nu există nici un prejudiciu care să poată fi calculat potrivit dispozițiilor legale.

Altfel spus, existența infracțiunii ajungea să depindă de o valoare pe care legea nu oferea un mecanism real de determinare.

Ce s-a schimbat ulterior

La 21 noiembrie 2025, prin O.U.G. nr. 63/2025, legiuitorul a modificat complet textul.

Noua reglementare sancționează transportul repetat de materiale lemnoase fără proveniență legală atunci când fiecare transport este sub limita de 5,01 mc, însă volumul cumulat al transporturilor efectuate într-un interval de un an depășește această limită.

Diferența este esențială.

Criteriul valorii „prejudiciului” a fost abandonat și înlocuit cu un criteriu obiectiv: volumul de material lemnos transportat. Volumul este un element clar, măsurabil și relativ ușor de probat.

Recunoașterea pe care a făcut-o chiar legiuitorul

Poate cel mai interesant aspect este că, în motivarea O.U.G. nr. 63/2025, Guvernul arată expres că era necesară clarificarea regimului juridic al infracțiunii prevăzute de art. 151 alin. (4), referindu-se la aceasta ca la o „faptă care în prezent nu poate fi sancţionată”.

Cu alte cuvinte, chiar autorul actului normativ recunoaște existența unei dificultăți reale de sancționare a faptei în forma anterioară a textului de incriminare.

De aici se naște o discuție juridică importantă. În dreptul penal funcționează principiul legalității incriminării: nimeni nu poate fi condamnat pentru o faptă care nu era prevăzută în mod clar și previzibil de lege la momentul comiterii sale.

Noul text, care înlocuiește criteriul „prejudiciului” cu cel al volumului de material lemnos transportat, a intrat în vigoare la 21 noiembrie 2025 și produce efecte pentru viitor. Tocmai de aceea, în cauzele privind fapte săvârșite anterior acestei date, se pune problema dacă vechea reglementare oferea sau nu un temei suficient pentru angajarea răspunderii penale.

Am pe rol numeroase dosare care privesc exact perioada cuprinsă între cele două reglementări. Din perspectiva mea, dezbaterea se poartă pe terenul legalității incriminării și al aplicabilității efective a textului în forma sa inițială. Desigur, soluția finală aparține organelor judiciare și nu îmi propun să o anticipez.

Dincolo de rezultatul concret al acestor cauze, rămâne o întrebare legitimă: câte resurse umane, financiare și de timp au fost consumate pentru dosare întemeiate pe o normă care a trebuit corectată după doar câteva luni de la intrarea în vigoare?