Curtea de Apel Cluj desființează pretențiile ANAF într-un dosar de evaziune fiscală
Prin Decizia penală nr. 1075/A din 28 mai 2026, Curtea de Apel Cluj a admis apelurile formulate de doi contribuabili și de societatea implicată în cauză, a respins integral acțiunea civilă formulată de ANAF și a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii instituite în dosar.
Hotărârea este una dintre cele mai importante pronunțate în ultima perioadă în materia TVA și a tranzacțiilor considerate suspecte de autoritățile fiscale, deoarece instanța dezvoltă pe larg condițiile în care pot fi contestate operațiunile economice și limitele în care comportamentul fiscal al unui furnizor poate afecta drepturile beneficiarului.
În esență, Curtea de Apel Cluj transmite un mesaj clar: existența unor nereguli fiscale la nivelul furnizorului nu înseamnă automat că beneficiarul a participat la un mecanism fraudulos și nici că dreptul său de deducere a TVA poate fi refuzat.
Cum a fost construită acuzația
Dosarul a avut la bază concluzia organelor fiscale și a procurorilor că o societate administrată de unul dintre inculpați a înregistrat în contabilitate 51 de facturi emise de un furnizor despre care autoritățile au apreciat că nu desfășura în mod real activitatea economică reflectată în documentele fiscale.
Potrivit acuzării, furnizorul nu avea structura economică necesară pentru a realiza livrările consemnate în facturi, nu înregistrase achiziții corespunzătoare mărfurilor revândute și prezenta numeroase neconcordanțe în evidențele sale contabile.
Pornind de la aceste constatări, autoritățile au concluzionat că facturile înregistrate de beneficiar nu aveau la bază operațiuni reale și că TVA-ul dedus în baza acestora a generat un prejudiciu bugetului de stat.
Tribunalul Cluj a apreciat că faptele există, însă a constatat intervenirea prescripției răspunderii penale. Pe latura civilă, instanța de fond a obligat inculpații la plata prejudiciului și a accesoriilor fiscale.
În apel, însă, Curtea de Apel Cluj a analizat în detaliu fundamentul factual și juridic al acestei concluzii.
Curtea: premisa pe care s-a construit acuzația nu este dovedită
Analizând dosarul, judecătorii au ajuns la concluzia că însăși ipoteza de la care a pornit acuzarea nu este susținută de probe suficiente.
Instanța reține explicit:
„Curtea de Apel reţine că raţionamentul premisă care stă la baza acuzaţiei aduse inculpaţilor nu este susţinut de probe.”
Curtea observă că ancheta a demonstrat existența unor nereguli semnificative în activitatea furnizorului, însă nu a demonstrat că bunurile nu au fost livrate în realitate și nici că beneficiarul a participat la o fraudă fiscală.
Judecătorii fac astfel o distincție esențială între conduita fiscală a furnizorului și realitatea tranzacțiilor desfășurate de beneficiar.
În opinia instanței, faptul că un furnizor își gestionează defectuos evidențele contabile sau chiar încalcă legislația fiscală nu conduce automat la concluzia că toate operațiunile efectuate cu partenerii săi comerciali sunt fictive.
Motivarea Curții este cu atât mai importantă cu cât evidențiază o problemă întâlnită frecvent în controalele fiscale și în dosarele de evaziune: tendința de a transforma neregulile descoperite la un operator economic într-o prezumție de fraudă aplicabilă întregului lanț comercial.
Judecătorii arată însă că existența unor diferențe între documentele contabile ale furnizorului și cele ale beneficiarului, lipsa unor înregistrări fiscale sau chiar constatarea unui comportament fiscal neconform al furnizorului nu reprezintă, prin ele însele, dovada caracterului fictiv al tranzacțiilor.
În speță, Curtea remarcă faptul că ancheta s-a concentrat aproape exclusiv asupra modului în care furnizorul și-a organizat evidența contabilă și asupra neregulilor identificate în activitatea acestuia. În schimb, nu au fost administrate probe directe care să demonstreze că bunurile înscrise în facturi nu au fost livrate efectiv sau că lucrările pentru care au fost utilizate aceste materiale nu au fost executate.
Mai mult, instanța observă că însăși construcția care a stat la baza relațiilor comerciale dintre părți exista în realitate, fiind confirmată de martori, de documentația tehnică și de lucrările efectiv realizate. În aceste condiții, simpla identificare a unor disfuncționalități la nivelul furnizorului nu putea substitui obligația acuzării de a demonstra, prin probe concrete, inexistența operațiunilor economice.
Curtea atrage atenția că, într-un proces penal și chiar în analiza răspunderii civile care decurge din acesta, standardul de probă nu poate fi înlocuit cu presupuneri sau deducții construite exclusiv pe baza comportamentului fiscal al unei terțe persoane.
Din această perspectivă, instanța transmite un mesaj important pentru practica fiscală: existența unor nereguli în amonte, pe lanțul de aprovizionare, poate justifica verificări suplimentare, însă nu poate constitui, în lipsa altor probe, fundamentul exclusiv al concluziei că beneficiarul a înregistrat facturi fictive sau că a produs un prejudiciu bugetului de stat.
Beneficiarul nu poate fi făcut răspunzător pentru neregulile fiscale ale furnizorului
Pornind de la această concluzie, Curtea dezvoltă unul dintre cele mai importante principii ale dreptului fiscal european și național: răspunderea pentru o fraudă fiscală nu poate fi transferată automat de la furnizor la beneficiar.
Instanța subliniază că operatorii economici care achiziționează bunuri și servicii nu pot fi transformați în garanți ai comportamentului fiscal al tuturor partenerilor comerciali din lanțul economic.
„Se reţine de principiu, că operatorii economici beneficiari de bunuri și servicii nu pot fi făcuți răspunzători pentru o faptă culpabilă săvârșită de altă persoană juridică, de pildă furnizorii, pentru că s-ar încălca principiul bunei credințe în relațiile comerciale.”
Curtea arată că simpla existență a unor nereguli fiscale în activitatea furnizorului nu este suficientă pentru a atrage răspunderea beneficiarului. Pentru o asemenea concluzie este necesar ca autoritățile să demonstreze că beneficiarul cunoștea mecanismul fraudulos sau că a participat la acesta.
Mai mult, instanța precizează că trebuie dovedită existența unei înțelegeri între furnizor și beneficiar privind utilizarea unor facturi fictive în scopul diminuării obligațiilor fiscale sau al obținerii unor deduceri nelegale de TVA.
„Pentru conduita evazionistă a unui furnizor, nu poate fi acuzat beneficiarul, decât în situaţia în care se stabileşte că a existat o asemenea conduită, că beneficiarul a cunoscut situaţia şi conduita ilegală a furnizorului, respectiv când se face dovada că a existat o înţelegere prealabilă între furnizor şi beneficiar.”
În cauza analizată, Curtea constată însă că o asemenea probă nu a fost administrată.
Curtea invocă jurisprudența CJUE privind deductibilitatea TVA
Pentru a-și fundamenta concluziile, instanța se sprijină pe jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene privind neutralitatea TVA și protecția contribuabilului de bună-credință.
Judecătorii reamintesc că dreptul de deducere a TVA nu poate fi refuzat exclusiv pe baza unor nereguli constatate la emitentul facturii.
În acest sens este invocată cauza C-277/14 PPUH, în care CJUE a statuat că dreptul de deducere poate fi refuzat doar dacă se demonstrează, prin elemente obiective, că beneficiarul știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea era implicată într-o fraudă de TVA.
De asemenea, Curtea citează și hotărârea CJUE din cauza C-430/19, potrivit căreia simplele suspiciuni ale administrației fiscale nu sunt suficiente pentru a justifica refuzul deductibilității TVA atunci când contribuabilul deține documentele justificative ale operațiunilor.
Raportat la situația concretă din dosar, instanța apreciază că autoritățile fiscale nu au făcut dovada existenței unei fraude cunoscute sau acceptate de beneficiari și nici nu au demonstrat că aceștia ar fi participat la un mecanism evazionist.
Curtea: existența circuitului evazionist nu a fost dovedită
După analiza tuturor probelor administrate, Curtea ajunge la concluzia că teza centrală a acuzării , respectiv existența unui circuit evazionist care ar fi produs prejudiciul fiscal, nu a fost demonstrată.
Instanța reține explicit:
„Materialul probator administrat în cauză nu a dovedit existenţa circuitului evazionist despre care se pretinde că a cauzat bugetului de stat prejudiciul constând în TVA care face obiectul acţiunii civile exercitate de partea civilă.”
Judecătorii apreciază că lipsesc tocmai elementele esențiale necesare pentru angajarea răspunderii civile: fapta ilicită, prejudiciul și vinovăția.
În aceste condiții, Curtea de Apel Cluj a respins integral pretențiile formulate de ANAF, a înlăturat obligațiile de plată stabilite de Tribunalul Cluj și a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii instituite în cauză.
O hotărâre cu impact pentru controalele fiscale viitoare
Dincolo de situația concretă a părților, decizia Curții de Apel Cluj transmite un mesaj relevant pentru mediul de afaceri și pentru practica fiscală: existența unor probleme fiscale la nivelul unui furnizor nu poate justifica automat refuzul deductibilității TVA sau atragerea răspunderii beneficiarului.
Hotărârea reafirmă că sarcina probei aparține autorităților fiscale, iar acuzațiile privind participarea la fraude de TVA trebuie susținute prin probe concrete și individualizate, nu prin simple deducții rezultate din comportamentul fiscal al altor societăți din lanțul comercial.
Soluția Curții de Apel Cluj, pe scurt
Curtea de Apel Cluj a admis apelurile formulate de cei doi inculpați și de societatea comercială implicată, desființând sentința Tribunalului Cluj în ceea ce privește latura civilă a dosarului.
Instanța a concluzionat că ANAF nu a reușit să dovedească existența unui circuit evazionist și nici faptul că tranzacțiile contestate ar fi fost fictive. În lipsa unor probe care să demonstreze participarea contribuabililor la o fraudă fiscală, judecătorii au apreciat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.
Prin urmare, Curtea a respins integral acțiunea civilă formulată de stat, prin ANAF, și a înlăturat obligațiile de plată stabilite de prima instanță, care vizau recuperarea TVA-ului considerat prejudiciu și a accesoriilor aferente.
De asemenea, instanța a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra imobilului unuia dintre inculpați și restituirea sumei de 34.050,43 lei depusă de acesta la CEC Bank pentru garantarea eventualului prejudiciu.
Hotărârea este definitivă și a fost pronunțată la 28 mai 2026 de Curtea de Apel Cluj.
Partajează acest conținut:





