SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
În primele luni ale războiului din Ucraina, când zeci de mii de refugiați traversau granițele României, statul român a creat în regim de urgență un mecanism prin care persoanele care ofereau adăpost cetățenilor ucraineni puteau primi bani pentru hrană și cazare.
Sistemul a funcționat rapid, într-un context dominat de presiune umanitară și de nevoia imediată de sprijin pentru oamenii care fugeau din calea bombardamentelor.
Pe acest fond, autoritățile au mers în mare parte pe principiul bunei-credințe. Cererile se depuneau la primării, erau însoțite de declarații pe propria răspundere și, ulterior, sumele erau decontate din Fondul de Rezervă Bugetară al Guvernului României.
La patru ani distanță, o sentință pronunțată de Tribunalul Maramureș în data de 8 mai 2026 arată însă că tocmai acest sistem construit în grabă și bazat pe încredere a devenit vulnerabil în fața fraudelor.
Hotărârea instanței nu descrie doar cazul unui singur inculpat care ar fi depus documente false pentru a încasa bani publici. Din contră, judecătorii vorbesc explicit despre existența unui fenomen mai amplu, desfășurat în mai multe localități din Maramureș, în care mai multe persoane ar fi solicitat ilegal decontări pentru refugiați care, în realitate, nu au fost găzduiți niciodată.
În motivarea sentinței se arată:
„În perioada aprilie 2022-februarie 2023, mai mulți cetățeni au depus la Primăria municipiului Sighetu Marmației, Primăria comunei Săpânța, Primăria comunei Ocna Șugatag și Primăria comunei Rona de Sus, cereri prin care au solicitat decontarea cheltuielilor cu hrană și cazare (…) declarând în fals că (…) ar fi găzduit refugiați străini sau apatrizi (…) însă, refugiații menționați în cuprinsul cererilor nu au fost găzduiți în imobilele menționate (…) și nici nu au beneficiat de hrana pentru care s-a solicitat decontarea.”
Pasajul este unul esențial în economia dosarului, pentru că mută discuția dincolo de cazul individual și conturează imaginea unui mecanism care, potrivit anchetatorilor, ar fi fost folosit de mai multe persoane pentru a încasa bani publici.
Judecătorii merg mai departe și arată că aceste cereri au avut drept consecință prejudicierea bugetului de stat:
„Persoanele care au depus cererile de decontare au încasat fără drept sume importante de bani, având drept consecință prejudicierea bugetului din Fondul de Rezervă Bugetară pus la dispoziția Guvernului României.”
Cum funcționa mecanismul decontărilor
În contextul afluxului masiv de refugiați după izbucnirea războiului din Ucraina, statul român a încercat să creeze rapid un sistem funcțional prin care persoanele care ofereau adăpost să poată primi sprijin financiar pentru cheltuielile suportate.
Instanța explică în detaliu modul în care funcționa mecanismul:
„Persoanele fizice care găzduiesc cetățeni străini sau apatrizi aflați în situații deosebite, proveniți din zona conflictului armat, beneficiază de decontarea (…) cheltuielilor cu hrana și cazarea în valoare de 20 de lei/persoană găzduită pentru hrană și 50 de lei/zi/persoană găzduită pentru cazare.”
Procedura era relativ simplă. Persoana care găzduia refugiați trebuia să depună, în primele zile ale fiecărei luni, o cerere la primărie pentru luna precedentă. Documentația includea o declarație pe propria răspundere, copii după actele de identitate și documente privind locuința unde refugiații ar fi fost cazați.
Mai departe, primăriile întocmeau situații centralizatoare cu numele solicitanților, numărul refugiaților, perioada de găzduire și sumele solicitate. Aceste documente erau trimise către Inspectoratul pentru Situații de Urgență, care vira banii către administrațiile locale, iar ulterior sumele ajungeau la persoanele care depuseseră cererile.
În teorie, mecanismul era unul simplu și eficient, construit pentru a răspunde rapid unei crize umanitare fără precedent.
În practică însă, potrivit anchetatorilor, exact această procedură simplificată și controalele limitate din faza inițială au creat breșele care au permis apariția fraudelor.
Hotărârea arată că verificările privind realitatea informațiilor din cereri puteau fi făcute de autoritățile locale „prin serviciile sociale”, însă acestea nu erau obligatorii înainte de efectuarea plăților.
Cu alte cuvinte, în multe situații, banii au fost decontați înainte ca autoritățile să verifice efectiv dacă refugiații locuiau la adresele declarate și dacă serviciile de hrană și cazare fuseseră într-adevăr acordate.
Abia ulterior au început controalele, verificările în bazele de date ale Poliției de Frontieră, analiza consumurilor de utilități și perchezițiile domiciliare care aveau să scoată la iveală faptul că unele dintre persoanele pentru care se solicitau bani nu locuiau în imobilele declarate, iar în anumite cazuri nici măcar nu se aflau pe teritoriul României.
Refugiați „cazați” în România, doar că nu erau în România
Cea mai gravă parte a dosarului apare după verificările efectuate de anchetatori în bazele de date ale Poliției de Frontieră. Procurorii au comparat persoanele trecute în cererile de decontare cu evidențele oficiale privind intrările și ieșirile din România. Rezultatul a fost unul care a demolat practic întreaga poveste prezentată în documentele depuse la primărie.
Mai multe persoane pentru care se solicitau bani nu figurau că ar fi intrat în România sau nu se aflau în țară în perioadele pentru care se cereau decontările.
Instanța repetă aproape obsesiv aceeași concluzie în cazul mai multor cetățeni ucraineni:
„În perioada de referință, susnumitul nu a intrat ori staționat pe teritoriul României.”
În cazul unei cetățene ucrainene, instanța notează că aceasta „a ieșit de pe teritoriul României în data de 12.09.2021 (…) dată după care nu mai sunt operate mențiuni”, concluzia fiind că, în perioada pentru care inculpatul cerea bani pentru hrană și cazare, persoana respectivă nici măcar nu se afla în țară.
În alte situații, persoanele trecute în acte nu figurau deloc în bazele de date cu privire la intrări sau ieșiri din România.
Practic, statul român ajungea să deconteze bani pentru persoane care, potrivit propriilor evidențe oficiale, nu existau pe teritoriul țării în perioada în care ar fi trebuit să beneficieze de hrană și cazare.
Ancheta a descoperit și situații absurde în care aceiași cetățeni ucraineni apăreau simultan în cereri depuse de persoane diferite, pentru aceeași perioadă, dar la adrese diferite.
Instanța consemnează: „Atât inculpatul (…) cât și numita (…) au depus cereri pentru decontarea cheltuielilor privind cazarea și hrana (…) fiecare a menționat că a oferit cazare și hrană pentru persoana respectivă în aceeași perioadă.”
Cu alte cuvinte, aceiași refugiați păreau, pe hârtie, că locuiesc în același timp în două imobile diferite.
Judecătorii au mai observat și alte neconcordanțe. În unele cereri, localitățile de proveniență ale refugiaților erau trecute greșit, iar unele date din documente nu corespundeau cu informațiile din pașapoarte.
Toate aceste verificări au conturat concluzia anchetatorilor că o parte dintre cererile de decontare erau construite artificial, folosind copii de pașapoarte și date care nu reflectau situația reală din teren.
Ucrainenii au recunoscut: fotografiau pașapoarte, iar românii depuneau cererile
Doi cetățeni ucraineni audiați în dosar au declarat că s-au aflat în România în perioada respectivă, însă au precizat că nu au fost găzduiți de inculpat, deși numele lor apăreau în cererile depuse pentru decontarea hranei și cazării.
Mai mult, unul dintre martori a descris în fața anchetatorilor mecanismul prin care erau folosite documentele refugiaților:
„El s-a ocupat de fotografierea pașapoartelor și tot el colecta sumele de bani de la inculpat, pe care le distribuia cetățenilor ucraineni.”
Pasajul este unul important în economia dosarului, pentru că sugerează existența unui circuit prin care copiile documentelor de identitate ajungeau să fie folosite pentru întocmirea cererilor depuse la autorități.
Tot același martor a declarat că inculpatul le-ar fi pus gratuit la dispoziție apartamentul din Sighetu Marmației și că el locuia acolo împreună cu alte persoane. Numai că instanța a observat rapid mai multe contradicții între declarațiile acestuia și restul probelor din dosar.
Judecătorii notează că martorul a susținut că în apartament locuiau mai multe persoane, inclusiv femei, însă un alt ucrainean audiat în cauză a afirmat că acolo stăteau doar bărbați. În plus, numele unor persoane invocate în declarații nici măcar nu apăreau în cererile depuse pentru decontare.
Instanța a privit cu scepticism și afirmația potrivit căreia martorul nu știa exact cine locuia efectiv în apartament, deși susținea că a stat acolo luni întregi.
„Această susținere nu poate fi primită, deoarece este inexplicabil ca cineva să nu știe dacă mai locuiesc și alte persoane, împreună cu el într-un imobil cu 4 camere, pentru o perioadă de mai multe luni de zile”, arată judecătorii.
Mai mult, unul dintre martori a încercat să explice de ce tatăl său nu figura în bazele de date ale Poliției de Frontieră, afirmând că acesta ar fi intrat fraudulos în România. Instanța respinge însă categoric această variantă.
Judecătorii subliniază că persoana respectivă avea anterior multiple intrări și ieșiri legale din România, înregistrate oficial în sistemele Poliției de Frontieră, ceea ce făcea puțin credibilă teoria unei intrări clandestine exact în perioada pentru care se solicitau decontările.
Un alt detaliu important reținut de anchetatori este faptul că unul dintre ucraineni a recunoscut că el și tatăl său lucrau în timpul săptămânii în județul Satu Mare și stăteau efectiv în apartamentul din Sighetu Marmației doar în weekend.
Cu toate acestea, în cererile depuse la primărie apăreau ca fiind găzduiți permanent și beneficiari ai hranei zilnice pentru întreaga perioadă decontată.
Toate aceste declarații, puse cap la cap cu verificările din bazele de date, consumurile de utilități și rezultatele perchezițiilor, au consolidat concluzia anchetatorilor că o parte dintre refugiații trecuți în documente existau doar pe hârtie, în timp ce banii erau încasați de cei care depuneau cererile.
Percheziția care a demolat întreaga poveste a „refugiaților” din apartament
Momentul-cheie al anchetei a venit în martie 2023, când procurorii au descins în apartamentul din Sighetu Marmației unde, potrivit cererilor depuse la autorități, ar fi trebuit să locuiască grupuri întregi de refugiați ucraineni.
Ani la rând, în documentele depuse pentru decontări, apartamentul apărea ca locuință pentru zeci de persoane care ar fi beneficiat de hrană și cazare plătite din bani publici. Percheziția procurorilor a schimbat însă complet imaginea prezentată în acte.
Rezultatul intervenției apare sec și extrem de clar în hotărârea instanței. „La imobilul respectiv nu au fost identificați cetățeni ucraineni sau apatrizi.”
Mai mult decât atât, anchetatorii au constatat că locuința avea aproximativ 76 de metri pătrați și era, potrivit instanței, „subdimensionată în raport cu numărul persoanelor înscrise în cuprinsul cererilor”.
Cu alte cuvinte, într-un apartament relativ modest apăreau pe hârtie până la zece persoane care ar fi trebuit să locuiască permanent acolo și pentru care se cereau bani de la stat pentru hrană și cazare.
Percheziția a fost dublată și de verificarea consumurilor de utilități, iar concluziile au devenit devastatoare pentru versiunea prezentată în documentele depuse la primărie. Datele furnizate de compania de apă au arătat că în lunile în care inculpatul susținea că găzduiește opt sau zece refugiați nu exista aproape deloc consum.
Instanța notează explicit. „În lunile octombrie și decembrie, când inculpatul a declarat că a cazat 8, respectiv 10 cetățeni ucraineni, neînregistrându-se nici un consum.”
În plus, autoritățile au constatat că pentru apartament nu fuseseră declarate persoane suplimentare nici la taxa de salubrizare, deși în acte apăreau constant cetățeni ucraineni găzduiți acolo.
Solidaritatea transformată într-un mecanism de fraudare a banilor publici
Dosarul soluționat de Tribunalul Maramureș scoate la iveală vulnerabilitățile unui sistem creat în grabă, într-un moment în care România încerca să răspundă unei crize umanitare fără precedent generate de războiul din Ucraina.
Mecanismul de decontare pentru hrană și cazare a fost construit pentru a funcționa rapid, astfel încât refugiații care intrau în țară să poată primi sprijin imediat prin intermediul persoanelor care îi găzduiau. În practică însă, potrivit concluziilor anchetei, tocmai viteza cu care sistemul a fost pus în funcțiune și lipsa unor controale riguroase în faza inițială au permis apariția unor fraude.
Instanța reține că, în mai multe situații, bani publici au fost decontați în baza unor declarații nereale, pentru persoane care fie nu locuiau în imobilele indicate, fie nici măcar nu se aflau pe teritoriul României în perioadele pentru care erau cerute decontările.
În acest dosar, inculpatul a recunoscut faptele și a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției cu procurorii.
Tribunalul Maramureș a decis condamnarea acestuia pentru infracțiunea de obținere ilegală de fonduri, prevăzută de art. 306 alin. 1 Cod penal, precum și pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. 1 Cod penal.
Judecătorii au stabilit o pedeapsă rezultantă de un an de închisoare, aplicată în baza art. 38 alin. 2 și art. 39 alin. 1 lit. b Cod penal, dispunând suspendarea executării sub supraveghere pentru o perioadă de doi ani, conform art. 91 și art. 92 Cod penal.
În motivarea sentinței, instanța arată că inculpatul a beneficiat de reducerea limitelor de pedeapsă după ce a recunoscut integral faptele și a acoperit prejudiciul.
Pe durata termenului de supraveghere, acesta va trebui să respecte mai multe obligații stabilite de instanță, inclusiv prezentarea periodică la Serviciul de Probațiune Maramureș, anunțarea schimbării domiciliului sau a locului de muncă și comunicarea informațiilor privind mijloacele sale de existență.
În plus, judecătorii au dispus ca inculpatul să presteze 60 de zile de muncă neremunerată în folosul comunității, în cadrul Primăriei comunei Săpânța sau al Parohiei Ortodoxe Săpânța.
Instanța a mai decis și desființarea tuturor cererilor și declarațiilor false folosite pentru obținerea decontărilor, documente considerate acte materiale ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Hotărârea instantei poate fi consultată mai jos.
Partajează acest conținut:
