Promisiune de vânzare încheiată de mandatar: stipularea unei clauze compromisorii | JURISPRUDENȚĂ ÎCCJ

Potrivit art. 2016 alin. (2) C. civ., „pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacții ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acțiuni în justiție, precum și pentru a încheia orice alte acte de dispoziție, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres”.

Din analiza acestui text de lege rezultă că este necesar un mandat expres pentru încheierea de către mandatar a unui act de dispoziţie, inclusiv pentru încheierea unei convenţii arbitrale, sub forma unei clauze compromisorii sau a unui compromis, având în vedere faptul că şi acestea au natura unor acte de dispoziţie.

Aşadar, în cazul în care nu există un astfel de mandat expres, iar mandatarul stipulează în cuprinsul promisiunii de vânzare, încheiată în numele şi pe seama mandantului, o clauză compromisorie, sunt încălcate dispoziţiile art. 2016 alin. (2) C. civ., fiind incident motivul de anulare a hotărârii arbitrale reglementat de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. 

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 2205 din 26 noiembrie 2019

Prin cererea de arbitrare înaintată arbitrului unic A. la 7 octombrie 2016 şi precizată la 10 octombrie 2016, reclamantul B. a solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumei 1.500 euro, cu titlu de avans, a sumei de 4.340 euro, cu titlu de penalităţi, precum şi a cheltuielilor de arbitraj şi a onorariului de avocat.

În drept, acţiunea arbitrală a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1516 C. civ.

Prin hotărârea arbitrală din 14 iulie 2017, Tribunalul Arbitral format din arbitrul unic A. a admis cererea de arbitrare formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâta C. şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 1.500 euro, reprezentând avans de preţ, a sumei de 4.340 euro, reprezentând penalităţi şi a sumei de 350 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă la 20 octombrie 2017, sub nr. x/2/2017, C. a solicitat anularea hotărârii arbitrale din 14 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Arbitral format din arbitrul unic A.

În drept, acţiunea în anularea hotărârii arbitrale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 608 şi art. 613 alin. 3 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 56F/2018 din 12 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis acţiunea în anulare formulată de petenta C., în contradictoriu cu intimatul B.; a anulat hotărârea arbitrală din 14 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Arbitral format din arbitrul unic A., şi a trimis cauza spre judecată Judecătoriei Slatina.

Împotriva acestei sentinţe B. a declarat recurs, prin care a solicitat anularea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii în anulare ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurentul a susţinut, în sinteză, că în antecontractul de vânzare-cumpărare dedus judecăţii părţile au stipulat o clauză care vizează modul de soluţionare a eventualelor litigii, născute ca urmare a nerespectării antecontractului.

Aceeaşi parte a învederat că respectiva clauză compromisorie nu a fost anulată, fiind astfel valabilă la momentul soluţionării acţiunii arbitrale.

În continuare, recurentul a susţinut că procura primită de mandatarul promitentei-vânzătoare C. a fost dată pentru toate actele premergătoare şi ulterioare, necesare a fi încheiate în vederea înstrăinării terenului, fără nicio limitare, într-un mod discreţionar şi de natură să conducă la îndeplinirea obiectului mandatului, conform art. 2016 alin. 3 C. civ.

Caracterul expres al mandatului rezultă din faptul că acesta a fost dat pentru efectuarea unei anumite operaţiuni, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului, celelalte clauze stipulate în contract subsumându-se acestei operaţiuni juridice.

Recurentul a arătat că antecontractul a fost încheiat de mandatarul cu puteri depline al intimatei C., în baza procurii autentice date acestuia, care îi permitea încheierea antecontractului sau contractului de vânzare-cumpărare, în forma şi condiţiile pe care le considera oportune.

În acest context, autorul recursului a subliniat că instanţa de judecată a apreciat în mod nelegal că este necesar un mandat separat pentru stipularea clauzei compromisorii, în condiţiile în care mandatarul putea efectua orice act de dispoziţie şi operaţiune, fără nicio limitare, ignorând astfel dispoziţiile art. 2016 alin. 3 C. civ.

Aceeaşi parte a mai arătat că nu a fost depăşit mandatul ca urmare a stipulării clauzei compromisorii în antecontractul de vânzare-cumpărare, obiectul mandatului rămânând acelaşi, respectiv înstrăinarea terenului.

Recurentul a conchis că respectiva clauză nu prejudiciază părţile, raţiunea acesteia constând în soluţionarea rapidă şi eficientă a litigiilor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata C. a depus întâmpinare la 31 august 2018, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În apărare, intimata a susţinut, în esenţă, că în cuprinsul procurii autentificate sub nr. 523 din 18 martie 2013 de B.N.P. D. nu este menţionat dreptul mandatarului de a încheia o convenţie arbitrală, deşi art. 2016 alin. 2 C. civ. impune un mandat expres pentru încheierea de compromisuri.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 17 septembrie 2018, recurentul a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimată şi admiterea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 26 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 26 noiembrie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că, deşi recurentul a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin cererea de recurs se încadrează numai în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din acelaşi act normativ. Aşadar, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat strict formal.

Recurentul susţine, în esenţă, că nu era necesar un mandat separat pentru stipularea clauzei compromisorii, în condiţiile în care mandatarul putea efectua orice act de dispoziţie şi operaţiune, fără nicio limitare, conform art. 2016 alin. 3 C. civ., în baza procurii primite de la intimată.

Pe de altă parte, intimata susţine, în esenţă, că în cuprinsul procurii autentificate sub nr. 523 din 18 martie 2013 de B.N.P. D. nu este menţionat dreptul mandatarului de a încheia o convenţie arbitrală, deşi art. 2016 alin. 2 C. civ. impune un mandat expres pentru încheierea de compromisuri.

Aşadar, chestiunea de drept aflată în divergenţă şi de care depinde soluţionarea prezentului recurs presupune a se stabili dacă este necesar un mandat expres pentru stipularea de către mandatar a unei clauze compromisorii.

În legătură cu această chestiune, instanţa supremă constată că izvorul pretenţiilor deduse spre soluţionare tribunalului arbitral îl constituie promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 104 din 27 ianuarie 2015 de B.N.P. E., încheiată între C., prin mandatar F. şi B.

În cuprinsul acestei promisiuni este stipulată clauza conform căreia, „părțile convin ca toate litigiile în legătură cu imobilul care face obiectul prezentului contract să fie soluționate prin arbitraj ad-hoc în condițiile codului de procedură civilă, arbitrul unic fiind desemnat în persoana d-nei avocat G., avocat în cadrul Baroului București”.

Aşadar, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 104 din 27 ianuarie 2015 de B.N.P. E. cuprinde o clauză compromisorie, în sensul art. 550 alin. 1 C. proc. civ.

Promisiunea anterior evocată a fost încheiată de intimata C., prin mandatar F., în temeiul procurii autentificate sub nr. 523 din 18 martie 2013 de B.N.P. D.

Potrivit art. 2016 alin. 2 C. civ., „pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacții ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acțiuni în justiție, precum și pentru a încheia orice alte acte de dispoziție, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres”.

Din analiza acestui text de lege rezultă că este necesar un mandat expres pentru încheierea de către mandatar a unui act de dispoziţie, inclusiv pentru încheierea unei convenţii arbitrale, sub forma unei clauze compromisorii sau a unui compromis.

Aserţiunea recurentului, în sensul că acest text de lege nu se aplică decât compromisului reglementat de art. 551 C. proc. civ., nu poate fi primită, din moment ce atât compromisul, cât şi clauza compromisorie au natura unor acte de dispoziţie.

Or, necesitatea unui mandat expres prevăzută de art. 2016 alin. 2 C. civ. este impusă chiar de natura actului (de dispoziţie) pe care urmează să-l încheie mandatarul, în numele şi pe seama mandantului.

De asemenea, critica prin care s-a arătat că procura a fost dată pentru toate actele premergătoare şi ulterioare, necesare a fi încheiate în vederea înstrăinării terenului, fără nicio limitare şi de natură să conducă la îndeplinirea obiectului mandatului, conform art. 2016 alin. 3 C. civ., este nefondată, întrucât clauza compromisorie nu reprezintă un act necesar îndeplinirii obiectului mandatului.

În acest context, instanţa supremă constată că procura autentificată sub nr. 523 din 18 martie 2013 de B.N.P. D. nu cuprinde un mandat expres pentru stipularea unei clauze compromisorii de către mandatarul F., în numele şi pe seama mandantului C.

Aşadar, stipularea clauzei compromisorii în cuprinsul promisiunii de vânzare-cumpărare, încheiată de intimată, prin mandatar, s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 2016 alin. 2 C. civ.

Fiind stipulată cu nerespectarea acestor dispoziţii, clauza compromisorie anterior evocată nu produce efecte faţă de intimata C., fiind aplicabil art. 1309 alin. 1 C. civ., conform căruia nu produce efecte între reprezentat şi terţ convenţia încheiată de persoana care acţionează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depăşirea puterilor conferite.

Hotărârea depusă la termenul de dezbateri, cu titlu de practică judiciară favorabilă recurentului, nu este susceptibilă de a conduce la concluzia contrară din moment ce hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti în cauze similare nu constituie izvor de drept, astfel cum rezultă din conţinutul art. 1 C. civ.

Prin urmare, prima instanţă a reţinut în mod corect că este incident motivul de anulare a hotărârii arbitrale reglementat de art. 608 alin. 1 lit. b) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. 1 teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul B. împotriva sentinţei civile nr. 56F/2018 din 12 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

Referitor la cererea intimatei C. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de 

judecată, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Conform art. 452 C. proc. civ., „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”.

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs conform art. 494 C. proc. civ., instanţa supremă constată că intimata nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinarea la recurs.

Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte a respins cererea formulată de intimata C. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.