Posibilitatea instanței de a dispune decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acțiune

Titlul problemei de drept: Posibilitatea instanței de a invoca, din oficiu, excepția tardivității și de a dispune decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acțiune, excepție procesuală de fond invocată cu nerespectarea termenului legal.

Potrivit art. 2.513 C. civ., prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Ca primă observație prealabilă, acest text legal prevede două limite ale invocării excepției prescripției, fără însă să indice situația în care este aplicabilă fiecare limită în parte, alegerea fiind lăsată astfel la aprecierea pârâtului; în această modalitate de redactare a textului, de fapt, unica limită impusă de lege este primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Sub un al doilea aspect, se impune sublinierea că ceea ce interesează în contextul problemei supuse analizei nu este regimul juridic al prescripției extinctive, ci acela al decăderii pârâtului din dreptul de a o invoca.

În continuare, evidențiem că decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepția prescripției este una de drept procesual, ce intră sub incidența art. 185, art. 186 C. proc. civ, art. 245 -248 C. proc. civ. și nu una de drept material al cărei regim juridic este stabilit de art. 2545 și urm C. civ., din moment ce efectele sale se extind asupra uneia din modalitățile de exercitare de către pârât a acțiunii civile. În alți termeni, deși cuprins în Codul civil, textul art. 2513 C. civ. constituie o normă de procedură, și nu una de drept substanțial.

Pentru a determina regimul juridic al excepției tardivității, care odată admisă ar avea ca urmare decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepția prescripției, este necesar să se stabilească natura juridică a normei cuprinse în art. 2513 C. civ., respectiv dacă ea este una menită să protejeze cu precădere un interes individual sau, mai degrabă, unul general. În alți termeni, conform distincției impuse de art. 246 C. proc. civ., se impune determinarea naturii absolute sau relative a excepției tardivității pârâtului din dreptul de a invoca excepția prescripției.

În măsura în care excepția tardivității ar fi una absolută, instanța ar fi îndreptățită să o invoce și din oficiu, în orice stare a procesului, iar, dacă s-ar considera că ea este una relativă, atunci ridicarea ei ar rămâne la aprecierea părții interesate, în cazul nostru al reclamantului.

Considerăm că excepția tardivității este una absolută, în considerarea naturii de ordine publică a art. 2513 C. civ., text care instituie termenul de invocare a excepției prescripției.

Astfel, rațiunea limitării temporale a dreptului de invocare a excepției prescripției este să asigure instanței posibilitatea de a cunoaşte încă de la început limitele învestirii sale, respectiv dacă va judeca cauza pe fond sau în considerarea unei neregularități privind exercitarea dreptului la acțiune, evitându-se astfel riscul valorificării cu rea-credință a drepturilor procedurale de către pârât și compromiterea întregii activități de judecată desfășurate [e.g., invocarea excepției prescripției la ultimul termen de judecată sau chiar în căile de atac, în acest ultim caz cu limitările impuse de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.]. Chiar dacă nu poate fi negat că norma în discuție protejează și interesul reclamantului (prin aceea că i se oferă posibilitatea de a cunoaște, la rândul său, în termen util, dacă pârâtul își fundamentează apărarea apelând sau nu la invocarea excepției prescripției și, astfel, i se asigură garanția unui proces echitabil și previzibil), scopul normei nu este îndreptat precumpănitor spre protejarea poziției procesuale a acestuia, așa cum pretinde art. 246 alin. (2) C. proc. civ., pentru a justifica calificarea excepției tardivității în cazul analizat ca fiind una relativă.

În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că instanța are posibilitatea de a invoca, din oficiu, excepția tardivității și de a dispune decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acțiune, excepție procesuală de fond invocată cu nerespectarea termenului legal.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia I.N.M.

Această problemă de drept a fost discutată la Pitești, între 14 și 15 noiembrie 2019, cu ocazia întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în care au fost dezbătute probleme de drept ce au generat practică neunitară în materie civilă.