Înalta Curte de Casație și Justiție, reprezentată legal prin președinte Lia Savonea, a introdus la 30 martie 2026, la Curtea de Apel București – Secția de contencios administrativ și fiscal, o acțiune împotriva Guvernului României și a Ministerului Finanțelor, prin care solicită obligarea acestora la punerea la dispoziție a fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale restante ale magistraților, prevăzute în titluri executorii și scadente în anul 2026.

În aceeași acțiune, Înalta Curte solicită emiterea actelor administrative și efectuarea tuturor demersurilor bugetare necesare pentru includerea și alocarea integrală a sumelor respective, inclusiv prin rectificare bugetară, dacă va fi cazul. Totodată, cere stabilirea unui termen de executare de maximum 10 zile, aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în sarcina persoanelor responsabile, respectiv ministrul Finanțelor și prim-ministrul României, precum și aplicarea unor penalități de 2% pentru fiecare zi de întârziere.

Cum și-a justificat Înalta Curte calitatea de reclamantă

În motivarea acțiunii, Înalta Curte a arătat că are calitate procesuală activă în acest litigiu în temeiul art. 142 și art. 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară. Instanța supremă a explicat că, prin aceste dispoziții, i-au fost transferate atribuțiile privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal ale curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și judecătoriilor, precum și cele privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor și aprobarea statelor de funcții și de personal pentru aceleași instanțe.

Înalta Curte a mai arătat că legiuitorul a prevăzut subrogarea sa în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate pe rolul instanțelor judecătorești și cele care decurg din hotărâri judecătorești pronunțate în litigii deja finalizate ori din alte titluri executorii. În acest context, ICCJ a susținut că are legitimare procesuală activă atât potrivit regulilor generale din Codul de procedură civilă, cât și în mod expres potrivit art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, în calitatea sa de ordonator principal de credite din al cărui buget se asigură plata drepturilor restante ale personalului salarizat.

Înalta Curte a invocat un refuz nejustificat al Guvernului și al Ministerului Finanțelor

În acțiune, Înalta Curte a susținut că Guvernul României și Ministerul Finanțelor au refuzat nejustificat să pună la dispoziția reclamantei sumele necesare pentru achitarea drepturilor salariale restante stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și executorii. În fundamentarea acestei susțineri, ICCJ a invocat art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, arătând că refuzul nejustificat de a soluționa o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim este asimilat actului administrativ unilateral.

Totodată a arătat că acest refuz rezultă din conduita Guvernului și a Ministerului Finanțelor de a nu aloca în mod continuu și pentru o perioadă îndelungată fondurile necesare îndeplinirii obligațiilor ce îi revin în calitate de ordonator principal de credite, în raport cu titlurile executorii reprezentate de hotărâri judecătorești executorii și/sau definitive deținute de personalul din familia ocupațională de funcții bugetare „Justiție”.

Potrivit motivării, deși în cadrul normativ adoptat prin ordonanțe de urgență s-a instituit o succesiune de eșalonări și amânări la plată a acestor creanțe, alocările bugetare nu au permis respectarea calendarului impus chiar de Guvern și de Ministerul Finanțelor. ICCJ a arătat că, în pofida acestui cadru normativ, fondurile acordate efectiv ordonatorilor de credite nu au acoperit obligațiile de plată rezultate din hotărârile judecătorești.

Ce a susținut ICCJ despre includerea sumelor în bugetul pe 2026

În motivarea acțiunii, Înalta Curte a arătat că a solicitat includerea sumelor prevăzute în anexă, necesare pentru plata drepturilor salariale restante, însă aceste sume nu se regăsesc în Legea bugetului pe anul 2026. Instanța supremă a susținut, de asemenea, că o parte dintre aceste sume nici nu a fost inclusă de pârâți în bugetul transmis Parlamentului, fiind redusă față de cuantumul solicitat.

În acest context, ICCJ a calificat această conduită drept un refuz nejustificat de a soluționa cererea sa de includere a sumelor în buget, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Totodată, a arătat că, potrivit art. XVIII din OUG nr. 52/2025, aceste sume trebuiau plătite în anul 2026, fiind vorba despre o prevedere imperativă, neabrogată și, prin urmare, obligatorie.

Înalta Curte a precizat că legea bugetului pe anul 2026 nu a inclus nici măcar sumele deja re-eșalonate pentru care OUG nr. 52/2025 prevedea în mod expres plata în anul 2026. În motivarea acțiunii, ICCJ a susținut că statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor și prin Guvern, nu avea un drept de opțiune cu privire la includerea sau neincluderea acestor sume în bugetul anului 2026, ci avea obligația de a le prevedea și de a le asigura.

Istoricul eșalonărilor și re-eșalonărilor invocat de instanța supremă

Înalta Curte a arătat că sumele solicitate au făcut deja obiectul unor re-eșalonări succesive. În acțiune se arată că titlurile executorii emise în anii 2019–2020 intrau sub incidența plății eșalonate prevăzute de art. 39 din OUG nr. 114/2018, care stabilea plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești într-un mecanism pe cinci ani, în procente succesive. Pentru anul 2023, potrivit ICCJ, urmau a fi plătite tranșele corespunzătoare anilor al patrulea și al cincilea.

Înalta Curte a arătat apoi că Guvernul a intervenit din nou prin art. VIII din OUG nr. 115/2023, stabilind că tranșele aferente sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești, neplătite până la data de 31 decembrie 2023, se plătesc eșalonat, începând cu anul 2024, în tranșele prevăzute de același act normativ. Potrivit motivării, nici tranșele care se cuveneau sistemului judiciar în anul 2024 nu au fost achitate până în prezent.

În continuare, ICCJ a invocat art. XVIII din OUG nr. 52/2025, potrivit căruia tranșele aferente sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești, scadente până la 31 decembrie 2025 și neachitate până la data intrării în vigoare a ordonanței, se plătesc în anul 2026. Același text se aplică, potrivit motivării, și tranșelor aferente daunelor-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor stabilite prin titluri executorii având ca obiect drepturi salariale.

De ce a susținut ICCJ că nealocarea fondurilor afectează funcționarea justiției

Înalta Curte a arătat că neexecutarea îndelungată a unor hotărâri judecătorești definitive și/sau executorii este de natură să genereze percepția publică a unei opoziții a debitorilor față de obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești și, în același timp, o tolerare din partea instanței supreme a unei conduite de neexecutare. Potrivit motivării, un asemenea efect afectează încrederea socială în rolul justiției și în eficiența acesteia.

ICCJ a arătat că premisa imposibilității sale, precum și a curților de apel și tribunalelor, de a executa obligațiile ce le revin din titlurile executorii existente se regăsește exclusiv în conduita unilaterală a Guvernului României și a Ministerului Finanțelor de a nu asigura fondurile necesare efectuării plăților. În acțiune se mai arată că necesarul bugetar pentru anii 2024, 2025 și 2026 a fost solicitat spre a fi inclus în bugetul de stat, însă pârâții nu au procedat în acest sens.

Principiile de legalitate, egalitate, proporționalitate și imparțialitate invocate de ICCJ

În motivarea acțiunii, Înalta Curte a arătat că Guvernului și Ministerului Finanțelor le revin obligații derivând din principiile consacrate de OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ. ICCJ a invocat, în acest sens, principiul legalității, arătând că pârâții au obligația de a se conforma art. 1 alin. (5) din Constituție, cu atât mai mult cu cât în discuție sunt drepturi fundamentale privind proprietatea și procesul echitabil.

Instanța supremă a invocat și principiul egalității, susținând că doar ordonatorilor de credite din familia ocupațională de funcții bugetare „Justiție” nu li s-au acordat fondurile necesare executării obligațiilor de plată cu privire la restanțele salariale, deși cadrul normativ adoptat de Guvern impunea eșalonarea sau amânarea plăților. ICCJ a invocat, de asemenea, principiul proporționalității, arătând că excluderea sa și a ordonatorilor din subordine de la finanțarea cheltuielilor rezultate din debitele salariale stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și/sau executorii afectează interesul public referitor la încrederea în eficiența actului de justiție. Totodată, a invocat principiul imparțialității, arătând că membrilor Guvernului și ministrului Finanțelor le incumbă obligația de a-și exercita atribuțiile fără subiectivism și indiferent de propriile convingeri sau interese.

Încălcările constituționale și convenționale invocate de Înalta Curte

ICCJ a susținut că prin refuzul nejustificat invocat sunt încălcate mai multe dispoziții constituționale și convenționale. În acțiune sunt indicate art. 1 alin. (3), alin. (4) și alin. (5) din Constituție, privind statul de drept, separația puterilor și obligativitatea respectării Constituției și a legilor, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (2) și alin. (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, art. 41 privind protecția socială a salariaților și art. 44 privind dreptul de proprietate. De asemenea, au fost invocate art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

În motivarea sa, Înalta Curte a arătat că neplata sumelor restante afectează dreptul de proprietate al judecătorilor care dețin titluri executorii neachitate de mai bine de 10 ani, încălcând art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Totodată, a susținut că executarea cu întârziere a hotărârilor judecătorești face parte din sfera dreptului la un proces echitabil și că imposibilitatea executării silite ori refuzul achitării drepturilor salariale după rămânerea definitivă a unei hotărâri afectează accesul la o instanță eficientă.

Ce a susținut ICCJ despre dreptul de proprietate

În acțiune, Înalta Curte a dezvoltat pe larg argumentul referitor la dreptul de proprietate. A arătat că noțiunea de „bun” și cea de „proprietate”, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, includ și creanțele patrimoniale, nu doar bunurile corporale. ICCJ a susținut că drepturile salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești sunt creanțe protejate atât de art. 44 din Constituție, cât și de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Potrivit motivării, intervenția statului în modul de utilizare a veniturilor salariale prin re-eșalonări succesive și prin neincluzarea sumelor în buget reprezintă o limitare a dreptului la proprietate. Înalta Curte a arătat că afectarea este una concretă, având în vedere că o parte importantă a sumelor cuvenite ar putea fi primită abia după ani îndelungați de la momentul la care hotărârile judecătorești au devenit executorii.

Dreptul la un proces echitabil și executarea într-un termen rezonabil

Înalta Curte a susținut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 din Convenție, include și faza executării silite. În motivarea acțiunii, ICCJ a arătat că procesul civil are două faze, judecata și executarea silită, iar executarea unei hotărâri trebuie considerată parte integrantă a procesului.

Instanța supremă a susținut că o hotărâre definitivă și obligatorie nu poate rămâne fără efect în detrimentul unei părți, iar neexecutarea ori executarea excesiv întârziată face iluzoriu accesul la justiție. În acest context, ICCJ a arătat că, în speță, statul nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârile judecătorești definitive favorabile creditorilor.

În ceea ce privește termenul rezonabil, Înalta Curte a arătat că includerea în buget a acestor sume se suprapune peste durata deja foarte mare a eșalonării prevăzute în actele normative anterioare și că unele drepturi salariale datorate de stat încă din anii 2015–2017 ar urma să fie plătite efectiv abia la finalul anului 2028, adică după 11–13 ani. ICCJ a susținut că o asemenea durată nu corespunde cerinței executării într-un termen rezonabil.

Separarea puterilor în stat, egalitatea în fața legii și securitatea raporturilor juridice

În motivarea sa, Înalta Curte a susținut și încălcarea principiului separației puterilor în stat, invocând jurisprudența Curții Constituționale potrivit căreia Parlamentul nu poate interveni în procesul de realizare a justiției și nu poate suspenda ori stinge efectele unor hotărâri judecătorești definitive. ICCJ a arătat că neasigurarea fondurilor pentru plata sumelor datorate în temeiul hotărârilor judecătorești conduce la ignorarea efectelor acestor hotărâri și, implicit, la afectarea raporturilor dintre puterea legislativă, executivă și judecătorească.

Instanța supremă a invocat și încălcarea securității raporturilor juridice, arătând că, în condițiile în care exista deja o eșalonare a executării unei hotărâri judecătorești prin OUG nr. 114/2018 și apoi o re-eșalonare prin OUG nr. 115/2023, neincluzarea în buget a sumelor astfel re-eșalonate reprezintă, în motivarea ICCJ, o încălcare a cerințelor de claritate, previzibilitate și stabilitate a normei.

Cu privire la art. 16 din Constituție, ICCJ a susținut că neincluderea în buget a acestor sume, deja eșalonate pe o perioadă de cinci ani și apoi re-eșalonate, contravine principiului egalității în fața legii și aplicării unitare a legii, în condițiile în care, potrivit motivării, numai din bugetul Înaltei Curți au fost eliminate aceste sume și nu și din bugetele altor ordonatori de credite.

Jurisprudența invocată de Înalta Curte

În acțiune, ICCJ a invocat în sprijinul cererii sale o jurisprudență amplă a Curții Constituționale, a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Între deciziile Curții Constituționale indicate de instanța supremă se regăsesc Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, Decizia nr. 794/2016 și Decizia nr. 859 din 16 iunie 2009, precum și alte decizii referitoare la egalitate, dreptul de proprietate și statul de drept.

În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte a invocat, între altele, cauzele Hornsby împotriva Greciei, Burdov împotriva Rusiei, Ruianu împotriva României, Nițescu împotriva României, Chibulcutean împotriva României, Cristian Ionescu împotriva României și State și alții împotriva României. ICCJ a arătat că, în această jurisprudență, s-a statuat constant că autoritățile statului nu pot invoca lipsa de fonduri ca pretext pentru a nu-și îndeplini obligațiile rezultate din hotărâri judecătorești definitive.

Înalta Curte a invocat și hotărârea CJUE din 20 aprilie 2021, în cauza Repubblika, C-896/19, arătând că statele membre sunt obligate să evite orice regres în protecția valorii statului de drept, inclusiv în ceea ce privește independența justiției.

Ce a solicitat concret Înalta Curte instanței

În finalul acțiunii, Înalta Curte a solicitat admiterea cererii astfel cum a fost formulată și obligarea Guvernului României și a Ministerului Finanțelor la punerea la dispoziția reclamantei a tuturor fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale restante ale magistraților, prevăzute în titluri executorii și scadente în anul 2026. De asemenea, a cerut obligarea pârâților la emiterea actelor administrative și la efectuarea tuturor demersurilor bugetare necesare pentru includerea și alocarea integrală a sumelor solicitate, inclusiv prin rectificare bugetară, dacă va fi cazul.

Înalta Curte a mai solicitat stabilirea unui termen de executare de maximum 10 zile și aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, în sarcina persoanelor responsabile, respectiv ministrul Finanțelor și prim-ministrul României. Totodată, a cerut obligarea acestora la plata despăgubirilor pentru neexecutare și aplicarea penalităților de 2% pe fiecare zi de întârziere.

Acțiunea este întemeiată, potrivit secțiunii finale, pe art. 126 alin. (6) teza a II-a din Constituția României, art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (5) și art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum și pe celelalte dispoziții legale invocate în cuprinsul cererii. Înalta Curte a arătat că probează acțiunea cu înscrisuri și a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.