SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la 9 aprilie 2026 în cauza Münster c. Republicii Cehe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului aduce o precizare importantă în materia executării hotărârilor judecătorești privind minorii, în special în ceea ce privește exercitarea dreptului la legături personale.
Hotărârea se înscrie în continuitatea jurisprudenței consacrate în cauze precum Kuppinger c. Germaniei și Strand Lobben și alții c. Norvegiei, dar introduce o schimbare de accent. De la ideea executării ca reflex aproape automat al unei hotărâri judecătorești, la evaluarea limitelor intervenției statului în situații în care minorul manifestă o opoziție reală și constantă.
În fapt, reclamantul, cetățean ceh, a obținut în urma divorțului un drept de vizită asupra fiului său, extins ulterior prin hotărâri definitive în 2017. Relațiile dintre cei doi au funcționat o perioadă, însă s-au deteriorat după ce tatăl a solicitat, în 2019, stabilirea unei locuințe alternante. Începând cu anul 2020, copilul a refuzat în mod ferm orice contact, refuz care a persistat în pofida tuturor măsurilor dispuse.
Autoritățile interne au intervenit printr-o gamă largă de instrumente: somații adresate mamei, aplicarea de sancțiuni pecuniare, instituirea unor regimuri de adaptare, organizarea de întâlniri asistate în centre specializate, precum și implicarea unui tutore ad litem și a experților psihologi.
Au fost propuse inclusiv măsuri de mediere și colaborare între părinți. Cu toate acestea, tentativele de reluare a relației au eșuat constant din cauza opoziției copilului.
Materialul probator a relevat o situație sensibilă din punct de vedere psihologic. Minorul, aflat la vârsta copilăriei mijlocii, era afectat de conflictul parental și prezenta dificultăți de adaptare generate de stresul procedurilor și al tensiunilor familiale. Deși nu s-a confirmat o influență negativă directă a mamei, s-a constatat că insistența tatălui asupra executării dreptului său a contribuit la accentuarea refuzului. Experții au apreciat că măsuri precum separarea copilului de mediul său sau constrângerea fizică ar putea avea efecte nocive asupra dezvoltării sale.
În acest context, instanțele naționale au respins cererile reclamantului privind schimbarea modului de exercitare a autorității părintești și au închis procedura de executare, apreciind că interesul superior al copilului nu justifică măsuri mai intruzive.
Sesizată ulterior, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat cererea inadmisibilă. Aceasta a reiterat că obligațiile statului în temeiul articolului 8 din Convenție sunt obligații de mijloace, nu de rezultat. Statul trebuie să depună eforturi rezonabile pentru a facilita contactul dintre părinte și copil, însă nu este ținut să garanteze succesul acestor demersuri.
Analiza Curții s-a concentrat pe conduita autorităților și pe adecvarea măsurilor adoptate. În speță, s-a reținut că instanțele cehe au utilizat, în mod progresiv și adaptat, majoritatea mecanismelor prevăzute de dreptul intern. După ce au constatat că sancțiunile împotriva mamei nu erau apte să conducă la executarea hotărârii, autoritățile au recurs la măsuri de sprijin și la intervenții specializate menite să creeze condiții favorabile reluării contactului.
Un aspect esențial evidențiat de Curte privește limitele constrângerii. Recursul la măsuri coercitive, precum predarea forțată a copilului sau plasarea într-un mediu neutru, nu este obligatoriu în orice situație și poate fi chiar contraproductiv atunci când afectează echilibrul psihic al minorului. În astfel de cazuri, protecția copilului prevalează asupra interesului părintelui de a obține executarea hotărârii.
De asemenea, Curtea acordă o importanță deosebită opiniei copilului. Aceasta nu echivalează cu un drept absolut de veto, dar devine un element determinant atunci când este exprimată în mod constant, liber și confirmată de evaluări independente. În speță, copilul a fost ascultat în mod repetat, iar poziția sa a fost luată în considerare în toate etapele procedurii.
Totuși, Curtea observă că multiplicarea audierilor și a expertizelor a contribuit la creșterea stresului și, implicit, la consolidarea refuzului.
Curtea subliniază și necesitatea ca autoritățile să acționeze într-o manieră coordonată și proporțională, evitând expunerea excesivă a copilului la proceduri paralele sau repetate. Intervenția statului trebuie să rămână echilibrată, adaptată evoluției situației și orientată în mod constant către interesul superior al minorului.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a concluzionat că neexecutarea prelungită a dreptului de vizită nu poate fi imputată autorităților naționale, ci rezultă dintr-un ansamblu de factori, în special opoziția copilului și contextul conflictual dintre părinți. Instanțele interne au analizat în mod detaliat situația familială, au ținut seama de rapoartele de expertiză și au plasat interesul copilului în centrul deciziilor lor.
În consecință, Curtea a apreciat că plângerea întemeiată pe articolul 8 din Convenție este în mod vădit nefondată.
Pentru aceleași motive, a respins și critica formulată în temeiul articolului 13, reținând absența unui „grief défendable” privind încălcarea dreptului la viață de familie.
Decizia confirmă, astfel, o orientare clară în jurisprudența recentă. Executarea hotărârilor privind relațiile personale nu poate fi urmărită cu orice preț. Atunci când refuzul copilului este autentic, constant și susținut de contextul său psihologic, intervenția coercitivă a statului trebuie limitată, iar uneori chiar abandonată, pentru a nu transforma protecția juridică într-o sursă de prejudiciu.
Documentul integral al hotărârii poate fi lecturat mai jos.
Partajează acest conținut:
