SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Decizia nr. 8 din 18 mai 2026 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 23 iunie 2026. Prin această hotărâre, instanța supremă a stabilit, în mod obligatoriu pentru instanțe, că încheierea convenției dintre angajatori și agențiile pentru ocuparea forței de muncă, convenție necesară pentru acordarea subvențiilor prevăzute de Legea nr. 76/2002, nu este condiționată de existența sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație.
Cu alte cuvinte, Înalta Curte a decis că lipsa fondurilor bugetare nu poate fi folosită de agențiile pentru ocuparea forței de muncă drept motiv pentru a refuza încheierea convenției cu angajatorul care a angajat persoane din categoriile protejate de lege și care a depus cererea în termen. Potrivit dezlegării date de instanța supremă, eventuala insuficiență a fondurilor poate influența plata efectivă a subvenției, dar nu poate bloca recunoașterea dreptului angajatorului prin încheierea convenției.
De la un conflict administrativ repetat la o problemă de drept
Cazul analizat de Înalta Curte nu a pornit de la un singur litigiu izolat, ci de la o problemă întâlnită în mod repetat în practica instanțelor. Angajatorii care încadrau în muncă persoane din anumite categorii defavorizate solicitau agențiilor județene pentru ocuparea forței de muncă încheierea convențiilor necesare pentru acordarea subvențiilor prevăzute de lege. În unele situații, agențiile refuzau încheierea convențiilor invocând lipsa fondurilor disponibile în bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Această practică administrativă a generat litigii. Angajatorii au cerut instanțelor să oblige agențiile la încheierea convențiilor, susținând că au îndeplinit condițiile impuse de lege. Agențiile au apărat refuzul prin raportare la prevederile legale potrivit cărora măsurile de stimulare a ocupării forței de muncă se acordă în limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Problema a fost sesizată Înaltei Curți de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați, prin Hotărârea nr. 6 din 20 ianuarie 2026. Sesizarea a fost înregistrată la Înalta Curte la 26 ianuarie 2026, formând Dosarul nr. 163/1/2026, soluționat la termenul din 18 mai 2026.
Întrebarea transmisă instanței supreme a fost una precisă: în interpretarea și aplicarea art. 95 alin. (11) din Legea nr. 76/2002 și a art. 59 din Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, încheierea convenției dintre angajatori și agențiile pentru ocuparea forței de muncă este sau nu condiționată de existența sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj?
În spatele acestei formulări tehnice se afla o chestiune cu impact practic semnificativ: ce se întâmplă cu un angajator care respectă condițiile legii, angajează persoane din categoriile vizate, depune cererea în termen, dar primește refuzul autorității pentru că bugetul s-a epuizat?
Subvenția prevăzută de Legea nr. 76/2002 și rolul convenției
Pentru a înțelege miza deciziei, trebuie pornit de la art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă. Textul prevede că angajatorii care încadrează în muncă, pe perioadă nedeterminată, anumite categorii de persoane primesc lunar, timp de 12 luni, pentru fiecare persoană angajată, suma de 2.250 lei. În schimb, angajatorul are obligația de a menține raporturile de muncă sau de serviciu cel puțin 18 luni.
Categoriile vizate de lege sunt șomerii în vârstă de peste 45 de ani, șomerii care sunt părinți unici susținători ai familiilor monoparentale, șomerii de lungă durată, tinerii NEET și persoanele aflate în situațiile speciale indicate de lege. Măsura are natura unui stimulent financiar acordat angajatorilor pentru integrarea sau reintegrarea pe piața muncii a persoanelor cu dificultăți mai mari în găsirea unui loc de muncă.
Pentru acordarea acestor drepturi, art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 prevede că angajatorii trebuie să încheie cu agenția pentru ocuparea forței de muncă județeană, respectiv a municipiului București, o convenție potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 19 la norme. Această convenție trebuie încheiată în termen de 12 luni de la data angajării persoanelor.
În același timp, art. 95 alin. (11) din Legea nr. 76/2002 stabilește că măsurile de stimulare a ocupării forței de muncă finanțate din bugetul asigurărilor pentru șomaj, pentru a căror acordare se prevede încheierea de contracte sau convenții cu agențiile pentru ocuparea forței de muncă, se acordă în limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație, cu respectarea Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice.
Aici a apărut conflictul de interpretare. Pentru unele instanțe, această limitare bugetară privea doar plata efectivă a subvenției. Pentru altele, ea condiționa chiar încheierea convenției și, implicit, nașterea posibilității angajatorului de a primi sprijinul financiar.
Practica neunitară: două soluții opuse pentru aceeași situație
În sesizarea transmisă Înaltei Curți s-a arătat că instanțele naționale au soluționat diferit aceeași problemă de drept.
Într-o primă orientare jurisprudențială, considerată majoritară, instanțele au apreciat că facilitățile prevăzute de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 nu sunt condiționate, în privința încheierii convenției, de existența sumelor aprobate în buget. Această orientare a fost identificată la nivelul curților de apel Alba Iulia, București, Craiova, Galați, Iași, Oradea, Ploiești și Timișoara.
Potrivit acestei interpretări, epuizarea sau absența fondurilor nu justifică refuzul agențiilor județene pentru ocuparea forței de muncă de a încheia convențiile prevăzute de normele metodologice. Lipsa fondurilor poate avea doar semnificația temporizării plății sumelor aferente subvențiilor. În această logică, convenția este instrumentul prin care se recunoaște dreptul angajatorului care a îndeplinit condițiile legale, iar plata urmează să fie făcută atunci când există resurse bugetare disponibile.
Instanțele care au urmat această orientare au reținut și riscul unei situații discriminatorii. Dacă s-ar accepta că încheierea convenției depinde de existența fondurilor la momentul solicitării, angajatorii aflați în situații identice ar putea primi tratamente diferite. Un angajator ar beneficia de subvenție doar pentru că a depus cererea într-un moment în care agenția avea bani, iar altul ar fi exclus de la beneficiu deși îndeplinea aceleași condiții legale, numai pentru că fondurile se epuizaseră între timp.
În această primă orientare, instanțele au admis cererile angajatorilor și au obligat agențiile județene pentru ocuparea forței de muncă să încheie convențiile prevăzute de anexa nr. 19 la normele metodologice.
Într-o a doua orientare jurisprudențială, minoritară, identificată la nivelul curților de apel Cluj, Galați și Timișoara, instanțele au reținut soluția opusă. Potrivit acestei interpretări, dreptul angajatorilor la încheierea convențiilor în vederea acordării subvențiilor este condiționat de existența sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Argumentul central al acestei orientări a fost legat de Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice. Instanțele care au urmat această linie au considerat că dispozițiile privind disciplina bugetară se opun angajării unor cheltuieli peste creditele de angajament și creditele bugetare aprobate. În această viziune, legiuitorul poate institui măsuri de stimulare a ocupării forței de muncă, dar tot legiuitorul poate stabili limitele aplicării lor, inclusiv prin raportare la resursa financiară disponibilă.
Această a doua orientare a mai reținut că dreptul la subvenție este unul condiționat, astfel încât simpla depunere a cererii și a documentelor nu ar determina automat obligația autorității de a încheia convenția și de a deconta sumele. După expirarea termenului de 12 luni de la data angajării, angajatorul nu ar mai putea beneficia de subvenție. În cauzele soluționate în această manieră, cererile angajatorilor au fost respinse.
Un precedent procedural: Decizia nr. 72/2022 a Înaltei Curți
Problema nu era complet nouă în fața instanței supreme. În decizie se amintește că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunțase anterior Decizia nr. 72 din 7 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 93 din 2 februarie 2023.
Atunci, Curtea de Apel Cluj solicitase pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru a se stabili dacă încheierea convențiilor și plata subvențiilor prevăzute de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 sunt condiționate doar de depunerea cererii în termen de către angajator sau dacă este necesar ca, în același interval de 12 luni, să existe și fonduri sau credite bugetare aprobate.
Înalta Curte a respins acea sesizare ca inadmisibilă, apreciind că practica neunitară conturată justifica declanșarea mecanismului recursului în interesul legii. Prin urmare, problema nu putea fi tranșată atunci prin procedura hotărârii prealabile, dar a ajuns ulterior în fața Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii prin sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați.
Motivarea Înaltei Curți: dreptul izvorăște din lege, nu din disponibilitatea bugetară de moment
Analiza Înaltei Curți a pornit de la art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002, considerat norma de drept substanțial cadru. Instanța a reținut că acest text consacră dreptul angajatorilor la subvenții ca măsură de stimulare a ocupării forței de muncă. Angajatorii care încadrează în muncă persoanele prevăzute de lege primesc lunar, timp de 12 luni, suma stabilită de lege, cu obligația menținerii raporturilor de muncă sau de serviciu cel puțin 18 luni.
În continuare, Curtea a analizat art. 59 din normele metodologice, care stabilește cerința procedurală a încheierii convenției în termen de 12 luni de la data angajării. Această convenție este instrumentul administrativ prin care se organizează acordarea drepturilor prevăzute la art. 85.
Punctul central al motivării a fost interpretarea art. 95 alin. (11) din Legea nr. 76/2002, în special a sintagmei potrivit căreia măsurile de stimulare „se acordă în limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație”. Înalta Curte a arătat că practica neunitară s-a născut tocmai din interpretarea diferită a acestei sintagme.
Pentru a da o dezlegare, instanța supremă a folosit două metode de interpretare: interpretarea teleologică, adică analiza scopului urmărit de legiuitor, și interpretarea logico-sistematică, adică punerea în relație a tuturor textelor legale relevante.
Din perspectiva scopului legii, Înalta Curte a subliniat că Legea nr. 76/2002 are ca obiect sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă. Art. 85 urmărește realizarea unor obiective prevăzute de lege, precum prevenirea șomajului, combaterea efectelor sociale ale șomajului, încadrarea sau reîncadrarea în muncă a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă și stimularea angajatorilor pentru angajarea acestor persoane.
Instanța a reținut că dreptul angajatorilor la subvenții este consacrat legal, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. Aceste condiții sunt angajarea persoanelor din categoriile menționate de art. 85, menținerea raporturilor de muncă cel puțin 18 luni și solicitarea încheierii convenției în termenul de 12 luni.
În acest cadru, Curtea a considerat greșită interpretarea potrivit căreia, dacă angajatorul depune cererea în termen, dar bugetul agenției nu mai permite la acel moment plata subvenției, cererea ar putea fi refuzată. O astfel de interpretare se îndepărtează, potrivit Înaltei Curți, de scopul legii și intră în conflict cu reglementarea legală a dreptului angajatorilor la subvenții.
Diferența esențială: încheierea convenției nu este același lucru cu plata banilor
Una dintre distincțiile importante făcute de Înalta Curte este cea dintre încheierea convenției și plata efectivă a sumelor.
Curtea a arătat că art. 95 alin. (11) din Legea nr. 76/2002 urmărește respectarea principiului legalității în materia alocărilor bugetare, în acord cu Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice. Cu toate acestea, textul nu instituie o condiție în favoarea agențiilor pentru ocuparea forței de muncă, în sensul că acestea ar putea decide să nu încheie convenția dacă nu au bani la un anumit moment.
În motivarea instanței, lipsa fondurilor nu afectează recunoașterea dreptului, ci doar executarea obligației de plată. Altfel spus, convenția trebuie încheiată dacă angajatorul îndeplinește condițiile legale și a formulat cererea în termen. Plata subvenției va fi realizată cu respectarea limitelor bugetare, dar această limitare nu poate fi transformată într-un refuz de a recunoaște dreptul.
Înalta Curte a subliniat că dispozițiile art. 95 alin. (11) nu condiționează încheierea propriu-zisă a convențiilor de aprobarea sau suficiența bugetului la acel moment. Ele condiționează doar plata efectivă a stimulentelor. În termenii deciziei, este vorba despre executarea obligației, nu despre existența dreptului în substanța sa.
Această distincție este esențială pentru înțelegerea hotărârii. Dreptul angajatorului se naște din lege, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Convenția este pasul administrativ necesar pentru valorificarea acestui drept. Bugetul disponibil influențează plata, dar nu poate anula sau împiedica recunoașterea dreptului.
Termenul de 12 luni: decăderea nu poate fi provocată de inacțiunea autorității
Înalta Curte a analizat și problema termenului de 12 luni prevăzut de art. 59 din normele metodologice. Acest termen este calificat ca termen de decădere din dreptul de a beneficia de măsurile de stimulare prevăzute la art. 85 din lege.
Instanța supremă a explicat că decăderea pentru nerespectarea termenului intervine doar atunci când angajatorul nu formulează cererea de încheiere a convenției în intervalul de 12 luni de la data angajării persoanelor. Scopul acestei reguli este de a disciplina angajatorii și de a-i determina să solicite încheierea convențiilor cât mai aproape de momentul angajării persoanelor defavorizate.
În același timp, termenul contribuie la o anumită ritmicitate și previzibilitate în folosirea banilor alocați cu această destinație în bugetele agențiilor pentru ocuparea forței de muncă.
Însă Înalta Curte a respins ideea că angajatorul ar putea fi decăzut din drept atunci când a depus cererea și documentația în termen, dar agenția a refuzat sau nu a încheiat convenția din cauza lipsei fondurilor. Potrivit deciziei, decăderea este o sancțiune de drept civil care stinge dreptul subiectiv neexercitat în termen. Prin urmare, ea poate opera în legătură cu conduita titularului dreptului, adică a angajatorului, nu cu omisiunea sau inacțiunea autorității publice.
Curtea a arătat că numai culpa angajatorului, respectiv întârzierea imputabilă acestuia în formularea cererii de încheiere a convenției, poate atrage decăderea. Nu poate produce același efect omisiunea autorității publice debitoare a obligației de plată, inclusiv în ceea ce privește asigurarea fondurilor necesare.
Această parte a motivării răspunde direct uneia dintre situațiile întâlnite în practică: angajatorul depune cererea în termen, dar autoritatea invocă lipsa fondurilor până la expirarea celor 12 luni, după care susține că angajatorul nu mai poate beneficia de subvenție. Înalta Curte a considerat această interpretare eronată, deoarece ignoră scopul și natura termenelor de decădere.
Instanța supremă: interpretarea contrară ar adăuga la lege
În motivare, Înalta Curte a arătat că interpretarea potrivit căreia încheierea convenției ar depinde de existența fondurilor la momentul cererii ar adăuga o cerință nouă celor prevăzute de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 și de art. 59 din normele metodologice.
Legea prevede condițiile pe care angajatorul trebuie să le îndeplinească: să angajeze persoane din categoriile vizate, să mențină raporturile de muncă sau de serviciu cel puțin 18 luni și să încheie convenția în termenul prevăzut. Lipsa fondurilor disponibile la momentul cererii nu este formulată de lege ca o condiție pentru încheierea convenției.
Curtea a subliniat că art. 95 alin. (11) are rolul de a asigura respectarea regulilor bugetare, nu de a transforma aplicarea art. 85 într-o măsură imprevizibilă pentru angajatori. Dacă agențiile ar putea refuza încheierea convențiilor ori de câte ori bugetul este epuizat, aplicarea subvenției ar deveni dependentă de un element exterior conduitei angajatorului, iar efectul ar fi descurajant pentru cei pe care legea urmărește să îi stimuleze să angajeze persoane vulnerabile.
În sprijinul concluziei sale, Înalta Curte a făcut referire și la expunerea de motive care a stat la baza Legii nr. 233/2010, act normativ prin care a fost introdus alin. (11) în cuprinsul art. 95. Potrivit deciziei, inițiatorii legii au indicat explicit că, în situația în care nu există fonduri la bugetul asigurărilor pentru șomaj, nu există cadrul legal de respingere a acestor dosare.
Pe această bază, Înalta Curte a concluzionat că art. 85 alin. (1) nu consacră doar o simplă vocație sau o liberalitate condiționată de alocările bugetare anuale. Dreptul angajatorului izvorăște din lege și nu poate fi negat prin refuzul de a încheia convenția pe motivul inexistenței fondurilor la un anumit moment.
În final, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați.
Partajează acest conținut:
