SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
În practica judiciară s-a pus problema duratei termenului în care judecătorul de cameră preliminară are obligația de a verifica periodic subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii și a momentului de la care acesta începe să curgă (dies a qvo).
Problema de practică neunitară a fost soluționată în carul Întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului penal și procesual penal din 31 octombrie-1 noiembrie 2024.
Nu au fost prezentate opinii divergente , însă opinia autorului referentului, susținută și de practica judiciară înaintată, a fost în sensul că termenul este de 1 an și începe să curgă de la momentul de debut al judecăţii în sens general. Constatându- se că sintagma „în cursul judecăţii” include şi procedura de cameră preliminară, din analiza globală a dispoziţiilor art. 342-348 şi art. 349 şi urm. din Codul de procedură penală, rezultă că momentul de debut al judecăţii (în sens general) îl constituie trimiterea în judecată.
În opinia INM, în cameră preliminară, termenul maxim pentru verificarea temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea, în cursul urmăririi penale, a măsurii asigurătorii
este de 6 luni și curge de la data luării măsurii sau a ultimei verificări a acesteia de către procuror. Pentru ipoteza particulară în care durata procedurii în camera preliminară este mai mare de 1 an, următoarea verificare a măsurii va avea loc în termen de maxim 1 an de la verificarea făcută de judecătorul de cameră preliminară.
Potrivit art. 250 ind. 2 din Codul de procedură penală, având denumirea marginală Verificarea măsurii asigurătorii, introdus prin Legea nr. 6/2021, în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi ind. 1 aplicându-se în mod corespunzător.
Dispozițiile legale precitate se referă la obligativitatea verificării făcute de judecătorul de cameră preliminară, fără a stabili în mod expres și un termen în care această verificare trebuie efectuată. Pe de altă parte, termenele expres prevăzute sunt de (maxim) 6 luni în cursul urmăririi penale, și de (maxim) 1 an în cursul judecății. În privința primei verificări a măsurii asigurătorii, aceasta trebuie făcută în interiorul termenului de 6 luni de la data luării măsurii sau a ultimei verificări a acesteia de către procuror. Aceasta întrucât măsura asigurătorie, chiar în contextul în care se ia pe o perioadă nedeterminată, nu poate fi menținută în baza dispoziției procurorului pentru un termen mai mare de 6 luni.
În continuare, în ceea ce privește verificările ulterioare în camera preliminară, același termen prim menționat, (maxim) 6 luni, nu este aplicabil, de vreme ce, sesizată fiind instanța de judecată, cauza a depășit faza urmăririi penale la care el se referă.
Așadar, raportarea nu poate fi făcută decât la cel de-al al doilea termen, (maxim) 1 an.
Din acest punct de vedere, fără îndoială, în jurisprudența sa constantă referitoare la camera preliminară, Curtea Constituțională a arătat că:
„ […] prin prisma atribuţiilor procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcţiilor judiciare potrivit textului de lege menţionat anterior, Curtea trage concluzia că acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi că, în concepţia legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredinţată, potrivit art. 54 din Codul de procedură penală, unui judecător – judecătorul de cameră preliminară -, a cărui activitate se circumscrie aceleiaşi competenţe materiale, personale şi teritoriale ale instanţei din care face parte,conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicţional (Decizia nr. 641/2014, publicată în M. Of., Partea I, nr. 887 din 05 decembrie 2014, par 27), dar și că:
„Aceasta este o etapă distinctă de etapa judecăţii în fond a cauzei şi, totodată, obligatorie în cazul emiterii rechizitoriului prin care se dispune trimiterea în judecată a unei persoane. Competenţa realizării etapei procesuale a camerei preliminare este atribuită judecătorului de cameră preliminară, care este un organ judiciar de sine stătător, distinct de instanţa de judecată, potrivit art. 30 lit. d) din Codul de procedură penală, a cărui competenţă constă atât într-o verificare-filtru a actelor procedurale efectuate până în această etapă a procesului penal, cât şi în luarea unor măsuri după finalizarea urmăririi penale, fie prin soluţii de netrimitere în judecată, fie prin soluţii de trimitere în judecată, dar fără începerea judecăţii. Conform art. 54 din Codul de procedură penală, competenţa judecătorului de cameră preliminară priveşte verificarea legalităţii trimiterii în judecată dispuse de procuror, verificarea
legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată şi soluţionarea altor situaţii expres prevăzute de lege.
Astfel, camera preliminară are ca obiect, conform art. 342 din acelaşi cod, soluţionarea problemelor ce vizează competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor şi legalitatea actelor efectuate de către organele de urmărire penală.” (Decizia nr. 840/2015, publicată în M. Of., Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, par 22).
Cu toate acestea, teza existenței unei omisiuni intenționate a legiuitorului, care nu ar fi prevăzut un termen pentru verificarea măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ca urmare a duratei procedurii în camera preliminară, de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță (art. 343 din Codul de procedură penală), nu poate fi primită, de vreme ce termenul de 60 de zile este unul de recomandare, iar, în cauze concrete, procedura în camera preliminară poate avea o durată mai mare.
Pe de altă parte, apreciindu-se că termenul de 1 an este aplicabil doar în cursul judecății, începând cu momentul rămânerii definitive a încheierii judecătorului de cameră preliminară prin care s-a dispus începerea judecății în cauză, măsura asigurătorie nu ar mai fi verificată, ex officio, chiar în cauzele în care procedura în camera preliminară ar depăși 1 an, în ciuda unei obligații în sens contrar impuse judecătorului de cameră preliminară prin art. 250 ind. 2 din Codul de procedură penală și rațiunii reglementării.
Prin urmare, sintagma „în cursul judecăţii” va fi interpetată în cazul de față în sens larg, ca incluzând și faza distinctă a camerei preliminare. De altfel, însuși legiuitorul, în materia contestării măsurilor asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel, folosește pentru art. 250 ind. 1 din Codul de procedură penală denumirea marginală Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecății.
De notat și că prin Decizia 64/19.10.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I Penală prin care s-a solicitat (și) pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: în raport cu dispoziţiile art. 250 ind. 2 din Codul de procedură penală, care este durata termenului maxim în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, apreciindu-se că de dezlegarea acesteia nu depinde soluționarea pe fond a cauzei.
Participanții la întâlnire au agreat, în majoritate , opinia contrară INM .
Participanții la întâlnire au agreat, în majoritate, opinia contrară INM. În acest sens, s-a arătat în dezbateri, în cameră preliminară, că termenul maxim pentru verificarea temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea, în cursul urmăririi penale, a măsurii asigurătorii este de 1 an și curge de la data sesizării instanței cu rechizitoriu. Opinia INM nu își găsește suport în dispozițiile art. 250 ind. 2 din Codul de procedură penală. Termenul de 6 luni nu e aplicabil, cauza nemaifiind în faza urmăririi penale, la care termenul se referă.
Partajează acest conținut:
