De la constatare la documentare: rolul camerelor portabile în activitatea poliției locale

Intrarea în vigoare, la 19 ianuarie 2026, a Legii nr. 18/2026 marchează una dintre cele mai relevante intervenții legislative asupra regimului poliției locale din ultimii ani. Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 27 din 15 ianuarie 2026, Legea nu rescrie arhitectura generală a Legii nr. 155/2010, ci operează o completare punctuală, cu efecte structurale: introducerea obligativității utilizării mijloacelor de înregistrare foto-audio-video portabile și configurarea unui cadru minimal de protecție a datelor generate de aceste înregistrări.

La prima vedere, modificarea pare una tehnică. În realitate, ea mută centrul de greutate al activității operative a poliției locale într-o zonă de intersecție sensibilă între autoritate publică, transparență, probatoriu și protecția vieții private.

Noua reglementare introduce articolele 39¹–39³ în Legea nr. 155/2010 și instituie o obligație legală clară: în anumite tipuri de intervenții desfășurate în locuri publice, polițistul local este obligat să utilizeze camere portabile, fără a solicita consimțământul persoanelor vizate.

Legiuitorul a ales cu grijă situațiile declanșatoare ale obligației. Nu orice activitate a poliției locale trebuie înregistrată, ci acele intervenții care presupun exercițiul unor prerogative de autoritate cu impact semnificativ asupra persoanei: legitimarea și stabilirea identității, conducerea la sediu, controlul preventiv, utilizarea mijloacelor de imobilizare sau a armamentului, precum și constatarea unor contravenții în domenii determinate. Este vorba, așadar, de momente cu potențial conflictual ridicat, în care disputa ulterioară nu mai este doar juridică, ci și factuală.

Scopul declarat al noii reglementări este formulat într-un limbaj normativ dens, centrat pe principii precum încrederea, transparența, responsabilitatea și nediscriminarea. Dincolo de această formulare, se conturează însă un scop dublu, mai pragmatic. Pe de o parte, înregistrarea devine un instrument de protecție a cetățeanului, oferind o garanție suplimentară împotriva eventualelor abuzuri. Pe de altă parte, ea protejează polițistul local, transformând intervenția într-un act verificabil, susceptibil de a fi apărat probator în fața plângerilor sau a procedurilor disciplinare. În mod implicit, legea urmărește și creșterea calității actului de constatare contravențională și a gestionării incidentelor din spațiul public.

Această mutare de accent vine însă cu un cost normativ: intrarea într-un teritoriu delicat al protecției datelor cu caracter personal. Legea stabilește că prelucrările realizate prin intermediul camerelor portabile trebuie să respecte atât Regulamentul (UE) 2016/679, cât și Legea nr. 363/2018, care reglementează prelucrările în scopul aplicării legii.

Trimiterea concomitentă la cele două regimuri nu este lipsită de ambiguitate. În dreptul european, delimitarea dintre GDPR și regimul special al aplicării legii se face în funcție de scopul prelucrării. Or, legea vorbește simultan despre apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, despre protejarea proprietății și despre prevenirea și descoperirea infracțiunilor. Această suprapunere deschide calea unor interpretări diferite: aceeași înregistrare ar putea fi supusă unor reguli distincte, în funcție de traseul său ulterior, de la constatarea contravențională la sesizarea penală.

O altă zonă sensibilă este cea a transparenței față de persoana vizată. Legea impune informarea acesteia cu privire la înregistrare, dar adaugă o formulă elastică: „în măsura în care circumstanțele permit”.

Din perspectivă operațională, soluția este de înțeles, întrucât nu orice intervenție permite o informare calmă și prealabilă. Din perspectivă juridică, însă, formularea lasă un spațiu larg de apreciere, care poate conduce fie la practici restrictive, fie la dezvoltarea unor proceduri interne riguroase de justificare a neinformării. Diferența dintre cele două nu este una minoră, întrucât poate influența calificarea legalității prelucrării și, în anumite situații, utilizabilitatea înregistrării ca probă.

Regimul de stocare este, în aparență, clar: șase luni, urmate de distrugere prin proceduri ireversibile. În practică, însă, această soluție ridică întrebări serioase privind standardele tehnice ale ștergerii, dovada distrugerii și suspendarea termenului atunci când înregistrarea devine relevantă într-o procedură judiciară. Legea face trimitere la „regimul probelor” atunci când înregistrările sunt utilizate într-o procedură, fără a distinge între penal, civil sau contencios administrativ. Această formulare poate genera practici neuniforme în privința conservării, comunicării și gestionării lanțului de custodie.

Impactul reglementării nu este doar juridic, ci și financiar și organizațional. Deși polițistul local este obligat să utilizeze camerele atunci când acestea există în dotare, legea lasă la latitudinea autorităților locale decizia și ritmul dotării efective. Această opțiune legislativă riscă să creeze diferențe semnificative între unități administrativ-teritoriale, în funcție de capacitatea bugetară, cu efecte directe asupra uniformității aplicării legii și asupra tratamentului factual al persoanelor aflate în situații similare.

Un rol aparte revine Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, care primește competența de a controla din oficiu aceste prelucrări și de a raporta anual către Senat.

Este un semnal important că legiuitorul recunoaște potențialul intruziv al noii obligații, însă eficiența acestui mecanism va depinde de capacitatea de a transforma controlul într-un reper practic de conformare, nu doar într-o obligație formală.

În ansamblu, Legea nr. 18/2026 reprezintă un pas necesar spre modernizarea și transparentizarea activității poliției locale. Ea răspunde unei realități sociale în care interacțiunea dintre cetățean și autoritate este tot mai des contestată și documentată informal.

Totuși, legea nu închide toate discuțiile. Dimpotrivă, mută o parte semnificativă a clarificărilor în sarcina ordinului comun de aplicare și a practicii administrative.

Miza reală a următoarei perioade nu va fi doar existența camerelor portabile, ci modul în care acest instrument va fi integrat într-un echilibru funcțional între eficiența autorității publice și respectarea drepturilor fundamentale.