CCR, despre revocarea Ancăi Dragu din funcția de președinte al Senatului: ”schimbarea majorității parlamentare și învestirea unui nou Guvern – motive suficiente pentru a justifica schimbarea”

Curtea Constituțională a României (CCR) a explicat, într-o decizie publicată, vineri, pe pagina sa de internet, de ce a respins sesizarea de neconstituționalitate care viza revocarea Ancăi Dragu din funcția de președinte al Senatului. Instanța de contencios constituțional a stabilit că revocarea din funcție nu a fost rezultatul unei sancțiuni care să fi angajat răspunderea juridică a titularului și nu se subsumează instituției revocării ca sancțiune juridică. Curtea a reținut că nu există precedent în jurisprudența sa cu privire la controlul de constituționalitate asupra unei hotărâri de revocare dispuse ca urmare a unei asemenea situații particulare. ”În mod logic, schimbarea majorității parlamentare și învestirea unui nou Guvern sunt motive suficiente pentru a justifica schimbarea titularului funcției”, a arătat CCR cu privire la revocarea Ancăi Dragu de la conducerea Senatului.

Extrase din Decizia 17 din 26 ianuarie 2022 a Curții Constituționale:

Curtea constată că hotărârea analizată se referă la revocarea din funcția de președinte al Senatului a doamnei senator Anca Dana Dragu, ceea ce ar conduce la concluzia că măsura dispusă reprezintă o sancțiune juridică aplicată acesteia pentru încălcarea Constituției, a legii sau a regulamentelor parlamentare. Analizând însă stenograma ședinței Senatului din 23 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr.182 din 13 decembrie 2021, Curtea constată că revocarea a avut drept premisă faptul că „doamna Anca Dragu nu mai are susținerea nici a alianței care a propus-o în decembrie 2020 în funcția de președinte, nici a majorității parlamentare actuale”, drept care „devine incident principiul deciziei majoritare, care rezultă din caracterul pluralist și democratic al statului român, consacrat prin art.1 alin.(3) din Constituție, și din natura electivă și reprezentativă a mandatului de parlamentar (…). În baza acestui principiu, atât în organizarea, cât și în activitatea Parlamentului funcționează regula că majoritatea decide, iar minoritatea se exprimă” (a se vedea, printre altele și intervenția reprezentantului Grupului parlamentar al Partidului Național Liberal, domnul Cătălin-Daniel Fenechiu). Astfel, ținând seama de motivul care a stat la baza emiterii hotărârii, Curtea reține că revocarea din funcție nu a fost rezultatul unei sancțiuni care să fi angajat răspunderea juridică a titularului funcției. Întrucât prin conținutul său hotărârea nu sancționează abateri de la cerințele de legalitate necesare exercitării funcției, înseamnă că revocarea dispusă nu se subsumează instituției revocării ca sancțiune juridică.

Curtea constată însă că litigiul constituțional poartă asupra faptului dacă retragerea sprijinului politic persoanei care ocupă funcția de președinte al Senatului poate fi realizată de majoritatea parlamentară formată din mai multe grupuri parlamentare formalizate într-o coaliție guvernamentală a cărei constituire a dus și la învestirea unui nou Guvern. Curtea reține că nu există precedent în jurisprudența sa cu privire la controlul de constituționalitate asupra unei hotărâri de revocare dispuse ca urmare a unei asemenea situații particulare, care valorizează elemente politice cu semnificație juridică în planul relației dintre Parlament și Guvern. În mod firesc și inevitabil, circumstanțele concrete care justifică o asemenea hotărâre diferă de la caz la caz, astfel că hotărârea cuprinde un substrat specific și particular, motiv pentru care analiza Curții nu poate fi decât una cazuală.

Ca principiu, retragerea unui partid dintr-o coaliție de guvernare determină fie o remaniere guvernamentală, fie încetarea mandatului respectivului Guvern. Mai mult, o asemenea retragere, urmată de inițierea, votarea și adoptarea unei moțiuni de cenzură, astfel cum s-a întâmplat în cauza de față, duce automat la încetarea mandatului Guvernului. În consecință, în condițiile date, prin coagularea unei noi majorități parlamentare, funcțiile politice deținute intră într-un proces de reevaluare firească. Însă, având în vedere importanța funcțiilor de președinte al celor două Camere, exigența constituțională este aceea de a evita instabilitatea acestor funcții doar prin prisma unei aprecieri pur politice/conjuncturale și de a condiționa eliberarea din funcție de existența unei schimbări de substanță la nivel guvernamental. Astfel, sancțiunea nu poate fi una pur politică sau pur juridică, ci are o dublă natură, și anume o natură politico-juridică, întrucât actul strict politic al formării unei noi coaliții, a unei noi majorități parlamentare a generat schimbări substanțiale profunde de drept public, de drept constituțional prin formarea unui nou Guvern care se bazează pe sprijinul politic al noii majorități.

Prin urmare, noua majoritate parlamentară nu este una constituită conjunctural doar pentru înlăturarea din funcție a președintelui Camerei, din contră, scopul său a fost acela ca, prin mijlocirea ei, să se ajungă la o nouă configurare a raporturilor constituționale dintre Parlament și Guvern. Noua majoritate a exprimat prin vot voința politică a învestirii unui nou Guvern și, ca o consecință a formării noii coaliții guvernamentale, a fost retras sprijinul politic față de președintele Senatului care aparține unui grup parlamentar care nu mai este parte a acestei coaliții.

Curtea reține că învestirea Guvernului de către noua majoritate parlamentară este un act politico-juridic determinat de schimbările realizate la nivelul majorității parlamentare. Caracterul juridic se exprimă tocmai prin raporturile de drept constituțional existente între Parlament și Guvern, acesta din urmă fiind sub control parlamentar. Funcția de președinte al unei Camere asigură nu numai legătura instituțională cu Guvernul, dar are și o valoare de simbol al puterii Parlamentului, astfel că, în mod logic, schimbarea majorității parlamentare și învestirea unui nou Guvern sunt motive suficiente pentru a justifica schimbarea titularului funcției.

Curtea reține că folosirea termenului „revocare” într-o atare situație este mai potrivită decât folosirea sintagmei „încetare de drept” a mandatului, întrucât revocarea se pronunță în urma unei decizii exprimate, deci constituie un act decizional, ce implică un vot de aceeași natură, pe când încetarea de drept este rezultatul constatării unei situații de fapt și se exprimă printr-un vot constatator. Mai mult, revocarea exprimă ideea de sancțiune, care, astfel cum s-a arătat, poate fi juridică sau politico-juridică, în funcție de circumstanțele cauzei. În cazul analizat, aceasta exprimă o sancțiune politico-juridică ce poate fi aplicată de plenul Senatului numai în condițiile menționate.

Având în vedere cele expuse, Curtea constată că schimbarea majorității politice poate genera o sancțiune de natură politico-juridică la nivelul funcției de președinte al Camerelor Parlamentului doar în măsura în care, în prealabil, a produs consecințe juridice, precum învestirea unui nou Guvern. Această sancțiune reprezintă un efect firesc al noii situații de fapt și de drept existente, iar semnificația sa trebuie încadrată într-un context mai larg care valorifică mutațiile politico-juridice generate de schimbarea majorității parlamentare.

Curtea subliniază că dispozițiile cuprinse în regulamentele Camerelor Parlamentului trebuie să fie în concordanţă cu prevederile constituţionale și cu deciziile Curții Constituționale. În acest context, Curtea observă că art.29 din Regulamentul Senatului, sediul materiei la nivel regulamentar pentru revocarea președintelui Senatului, nu a fost pus de acord cu Decizia nr.601 din 14 noiembrie 2005, decizie prin care a fost constatată neconstituționalitatea soluției legislative cuprinse de regulament, astfel că, în prezent, revocarea președintelui Senatului se realizează prin aplicarea directă a art.64 alin.(2) din Constituție. Astfel, după mai mult de 16 ani de la data constatării neconstituționalității dispozițiilor regulamentare, Senatul nu și-a îndeplinit obligația constituțională de a pune de acord aceste prevederi cu dispozițiile Constituției. Or, ține de obligația sa constituțională să creeze condițiile procedurale adecvate pentru revocarea din funcție a președintelui Senatului. Dincolo de aceste obligaţii, în problemele legate de organizarea şi funcţionarea Camerelor, în privinţa cărora nu există exigențe constituționale exprese sau implicite, Camerele au libertatea să decidă în mod autonom, potrivit principiului autonomiei regulamentare, care se exercită prin voinţa majorităţii membrilor Camerelor și se manifestă prin vot.

DOCUMENT – Decizia 17 din 26 ianuarie 2022 a Curții Constituționale: