Carte-document născută din impresionanta poveste a lui Loti Kereszturi, unul dintre copiii nedoriți din Casa de Copii Beiuș. Și-a spus povestea la mașina de scris, după ce nu mai poate scrie cu mâna

E autorul unei cărți-document, o carte care ne ajută să înțelegem mai bine o anumită epocă. O carte născută din eperiența unui <copil nedorit> și un prilej de pocăință, de mărturisire pentru alții. Ladislau Kereszturi și-a petrecut copilăra în Casa de Copii Beiuș, una dintre cele mai mari din țară.  Un orășel în inima orașului. La o populație de 12.000 de locuitori, Casa de Copii Beiuș avea 750 de locatari.Copiii care creșteau în Casa de copii Beiuș erau numiți “ccbiști”. Ei însuți își spuneau așa. Ludovic Fekete, își amintește că aveau un cânt pe care îl cunoșteau toți: ’“Glasul ccbiștilor se-aude-n toată țara… Dimineața ceai, la amiază macaroane și deseară mori de foame… Casa-i viața ccb-iștilor”. Ladislau Kereszturi povestește cu umor și cu groază cum se dădea dincolo de zidurile Casei de Copii Beiuș lupta pentru supravieșurie. Așa s-a născut o carte: Copiii nedoriți. Ieri, 14 iunie, a fost ziua autorului. Iar unul dintre cei mai implicați beiușeni în viața comunității și a ccb-iștilor, Adrian Ciorna, care a scris și postfața cărții a marcat public evenimentul, dezvăluind discret și o parte din povestea impresionantă a autorului, prilej de a pleda ca această carte-documente să fie citită de câți mai mulți oameni.

<Un om și o carte. La mulți ani!

Mi-e prieten din anii ‘80. Ce afirmație! Atunci nu aș fi spus că este așa. Copiii au o altă scală după care definesc și măsoară prietenia. Cum era crescut și educat fără părinți, în Casa de copii Beiuș, Loați nu putea fi definit de noi, frații Ciorna, de noi, copiii cu familii, locuind în oraș, ca prieten. Era și mai mic cu 5 ani ca mine. Alt impediment. Noi nu eram prieteni cu picicarii.

În anii ‘90 și în ultimele săptămâni am realizat de fapt că Ladislau Kereszturi, Loați, e un prieten bun. Lucruri avem în comun, experiențe de viață, mici colaborări, amintiri frumoase. Iar mai nou o carte.

“Copiii nedoriți” este o carte scrisă de Loați cu multă trudă. Despre viața în orfelinat și după, pe străzi, pe ici pe colo. Redactată la mașina de scris mecanică căci nu poate scrie cu mâna, cu pix și hârtie, rămășită de viață dură de casă de copii. “La Oradea la un depozit de ajutoare am cerut 2 mașini de scris, în caz că se defectează una.” Era mare dorința de a-și depăna amintirile vii. Atât de mare încât a dorit două instrumente de scris.

Acum e ziua lui. 14 iunie. Face 52 de ani. De fapt s-a încheiat de câteva ore. Am zis că-i fac un cadou de alt fel dar ieri a fost o zi altfel. Vine și el. Deocamdată aceste cuvinte dar și îndemnul de a vă îmbogăți biblioteca și pe dumneavoastră înșivă cu o carte și o lectură, o frescă a subculturii în care autorul a viețuit în comunism și după. Aproape 400 de paginii viu scrise, uimitoare.

La mulți ani, prietene!>, a scris Adrian Ciorna. Adrian Ciorna nu e ]nt\mpl[tor parte din acest demers. El ;i familia sa s-au implicat ]nc[ din anii 90 ]n sus’inerea copiilor nedori’i.

Familia care a crescut copiii din Casa de copii

Adrian Ciorna, unul dintre cei mai activi beiușeni, președinte al Asociației Bunul Samaritean a avut un demers similar în anii 1993 cu cel al consilierului Emil Popa. Doar că împreună cu mama sa, doamna Maria a luat de pe stradă copii care plecaseră din orfelinat și dormeau unde apucau.

G.H., una din primele două fete luate de familia Ciorna în grijă, își amintește pentru site-ul Asociației Bunul Samaritean: “Într-o zi, mie și unui grup de alți tineri ni s-a cerut să părăsim orfelinatul a doua zi. Când am plecat, nu aveam nimic – nici haine și nici măcar o saltea pe care să dormim. Profesorii nu ne-au dat nici un sfat cu privire la ceea ce ar trebui să facem.

A fost foarte greu. Am stat pe străzi timp de 3 luni. Am început să lucrez pe ici pe colo, însă nu aveam unde să dorm. Eram un grup de tineri care locuiau pe străzi, care stăteam împreună. Și asta a continuat până când l-am întâlnit pe L.K., un orfan ca mine, care mi-a spus:“Ai auzit de familia Ciorna? Hai să te duc la tanti Ciorna.”

Când am ajuns acolo am primit niște bani cu care mi-am putut cumpăra mâncare. A doua zi, după ce am vorbit cu Adrian, m-am mutat în casa lor. Mai târziu, Mama Maria m-a învățat cum să gătesc. Am putut să stau acolo 2 ani și mi-am găsit un loc de muncă.” Asociația a avut în grijă sute de astfel de copii. “ Viața a fost dură cu acești orfani: erau aruncați în stradă la vârsta de 18 ani, existau prejudecăți în ceea ce privește angajarea lor, aveau o educație slabă și nu aveau deprinderi de viață.

Apoi am fondat un program local pentru integrarea orfanilor care avea ca obiectiv găsirea de sponsori internaționali penru acești tineri orfani pentru a-i sprijini în timp ce ei învață deprinderile de viață și acumulează experiență la locul de muncă”, spunea Adrian Ciorna. Unii orfani l-au urmat pe Adrian Ciorna la Habitat pentru Umanitate, unde beiușeanul a fost coordonator național. Ei au lucrat pe șantierele Habitat ca parte a unui proiect de angajare pe timp de un an.