Adrian Chiper, judecătorul cu o pasiune și misiune mai altfel

Necunoașterea legii nu poate fi invocată, dar în afara Facultăților de Drept, nu se mai vorbește nicăieri de ,,lege”. Judecătorul Adrian Chiper din cadrul Judecătoriei Zărnești– Brașov a început o misiune, pe care o numește “datorie”, mai exact, ține ore de educație juridică pentru tineri.

A fost de acord să ne povestească puțin despre această activitate mai altfel, răspunzând clar și exact câtorva întrebări ce i le-am adresat.

Cum aţi ajuns judecător (civil sau penal) şi unde?

Am ajuns judecător în urma susţinerii concursului de admitere în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii în anul 2017 şi, practic, am început cursurile în ianuarie 2018. În acea perioadă admiterea dura mai puţin decât prevede legea acum şi odată cu începutul anului începea şi perioada de şcolarizare la Institut. În prezent activez ca judecător în specializarea civil în cadrul Judecătoriei Zărneşti (jud. Braşov) şi pot spune că este domeniul meu de interes sub toate aspectele. Pasionat fiind de procedură civilă încă din facultate, simt că este ramura de drept în care mă simt confortabil din punct de vedere profesional.

Cum aţi luat hotărârea de a fi ,, profesor’’?

În primul rând cred că titulatura de „profesor” este mult prea mult spus iar asta în sensul că este mai mult o denumire preluată de la elevii unde am ţinut ore de educaţie juridică şi îi rugam să mi se adreze oricum simt ei, mai puţin cu „domnul judecător”. Într-adevăr, profesia mea este strict cea de judecător, dar în faţa elevilor sunt „Adrian”, „profu`”, “domnul profesor”, “tipu` de la catedră”, după cum simt ei să mi se adreseze. Mă bucură, în schimb, faptul că la un liceu unde am ţinut foarte multe ore cu diferite clase, domnii profesori mă priceau în cancelarie ca pe propriul coleg şi mi se adresa chiar cu această denumire: colegul.

Hotărârea de a fi “profesor” a venit ca urmare a întâlnirii cu câţiva colegi din cadrul Leaders for Justice, care este o comunitate de tineri juriști din România care reunește profesioniști din domenii variate ale dreptului și care încurajează dialogul și cooperararea între profesiile juridice şi din care fac parte atât judecători, procurori, avocaţi cât şi reprezentanţi din diverse profesii juridice mai puţin „populare” dar la fel de importante şi interesante, cum ar fi ofiţeri de poliţie, consilieri juridici şi așa mai departe.

Revenind, în cadrul Leaders for Justice (Lfj pe scurt) a fost creat proiectul RespectEducation Academy de către câţiva colegi vizionari din generaţiile anterioare ce a avut şi are ca scop promovarea conceptului de educaţie juridică în şcoli şi licee din dorinţa de a face o mică schimbare în bine în comunitate. Cu alte cuvinte, un tip de voluntariat având la bază iniţiativa de a împărtăşi tinerelor generaţii de elevi nişte concepte destul de frecvent întâlnite în societate dar care nu sunt atât de cunoscute pe cât ar fi necesar. Enumăr aici câteva cu titlu exemplificativ: răspundere penală, răspundere civilă, drepturi şi libertăţi fundamentale (…). Eu nu am făcut decât să duc tradiţia mai departe, pe scurt. Am început să bat la uşile cancelariilor liceelor din diverse localităţi prezentându-mă cu scopul de a ţine câteva ore de educaţie juridică pe baza speţelor şi a strategiei de comunicare din cadrul RespectEducation Academy. Nu mă gândeam acum doi ani că de la câteva ore la un liceu voi ajunge să ţine câteva sute de ore însumate la 7 unităţi şcolare şi câteva seminare la 3 facultăţi. Mai pe scurt: s-a dezvoltat o mare pasiune.

De ce şi ce presupune această muncă?

În primul rând, „de ce-ul” constă în dorinţa de schimbare. Atunci când am luat decizia de a mă prezenta la primul liceu cu ideea de a promova educaţie juridică în şcoală am plecat de la ideea că mi-ar fi plăcut, atunci când eu eram elev, să am parte de discuţii cu oameni din diverse domenii care ar putea să îmi creeze o imagine mai amplă asupra societăţii în care mă aflu. Într-adevăr, nu gândeam această nevoie atunci, dar pe parcurs mi-am dat seama că mi-ar fi prins bine ca unele carenţe informaţionale să fi fost suplinite printr-o educaţie „aparte”, dincolo de curricula existentă în şcoli. Mereu am plecat de la premisa că toate prejudecăţile oamenilor şi preconcepţiile despre lume vin din lipsă de informaţie. Când mintea umană are prea puţină informaţie disponibilă în definirea unui concept, încearcă să umple golul tot cu bagajul informaţional mai puţin dezvoltat şi de aici derivă şi ceea ce denumim în limbajul cotidian „idei preconcepute”. Tocmai asta încercam să evit.

Munca de „profesor” presupune ca, în funcţie de programul aferent profesiei mele, să ţin ore de educaţie juridică cu clasele IX-XII din diferite unităţi şcolare. Îmi place să deschid mereu orele la clasele noi cu ideea că această „educaţie juridică” este pur şi simplu o oră altfel: nu se pun note, nu se ridică mână, nu există răspunsuri greşite; totul este doar o mare discuţie cu scopul de a ne exprima liber şi a gândi în afara „cutiei mentale” având în vedere şi unele noţiuni noi pe care le prezint. Din câte mi-am dat seama, copii chiar apreciază această abordare.

Cum îmbinaţi partea de judecător cu cea de profesor şi de a fi în mijlocul copiilor?

Aşa cum am răspuns şi la întrebarea precedentă, orele se ţin în funcţie de programul de la instanţă, de programările de permanenţă, de şedinţele de judecată şi, evident, în funcţie şi de disponibilitatea unităţilor şcolare. În mare parte există o mare flexibilitate şi o dorinţă din partea directorilor de a stabili ore în aşa fel încât să beneficieze cât mai mulţi elevi de orele de educaţie juridică. Pentru mine este pură pasiune şi chiar am ajuns să apreciez şi mai mult munca dascălilor; ştii, chiar nu este deloc uşor să ţii câteva clase pe zi atente la ceea ce doreşti să le transmiţi şi să fie totul interactiv şi interesant pentru ei! Personal o resimt ca pe o provocare de dezvoltare şi pentru mine. De multe ori am plecat de la ore cu ideea că eu am fost învăţat de către elevi, nu ei de către mine. Sincer, cred că ambele conjucturi, atât de judecător cât şi de „profesor”, se îmbină foarte armonios întrucât încerc să fiu cât mai relaxat şi mai uman cu putinţă indiferent că port roba de judecător sau un tricou cu un mesaj la ore. Până la urmă ţine de modul tău de a fi, de stilul personal.

Cum vă privesc aceştia?

Cu adevăr nu pot spune exact cum mă privesc, îţi dai seama, dar pot deduce aproximativ din feedback-ul primit atât în timpul cursurilor cât şi ulterior. În mare parte îi simt foarte degajaţi, poate puţin reticenţi la început, dar cu siguranţă mult mai relaxaţi pe măsură ce încep să povestesc. Practic, cred că mai mult titulatura de „povestitor” mi se potriveşte mai mult pentru că încerc ca lecţiile să fie povestite, nu predate. O poveste la care oricine poate participa cu orice idee ar avea. Glumim, râdem, încercăm să răspundem împreună şi cât se poate de dezinvolt la întrebările relaxate. De multe ori am avut plăcerea să constat că elevii doreau să facă poze cu mine, să mă întrebe când mai trec pe la ei, să îmi scrie pe reţelele de socializare remarci de mulţumire. Consider că sunt colegul lor, nu un domn care a venit să îşi etaleze cunoştinţele. Mă pun în bancă cu ei, îi invit să propună subiecte de discuţie (evident, de interes legal cu implicare socială), îi provoc la dezbateri. Ţin minte un moment foarte amuzant, unul dintre multele, de altfel: La o clasă am întrebat când intervine răspunderea penală cu gândul, bineînţeles, de a primi un răspuns legat de pragul de vârstă. Foarte puţină linişte la care, total sigur pe el, un elev răspunde: când eşti prins! Şi eu şi ceilalţi copii am izbucnit în râs. De altfel, aşa şi este, până la urmă atunci intervine de facto. Eu trebuia să gândesc în afara cutiei în acel moment…

6. De când timp aveţi misiunea aceasta şi ce vă motivează?

În primul rând nu aş denumi-o misiune. Mai degrabă i-aş spune datorie. Datoria de a schimba ceva în bine în comunitatea din care fac parte. Până la urmă consider că este de datoria noastră ca cetăţeni să încercăm să influenţăm pozitiv prin puterea exemplului şi nu numai mediul în care creştem şi ne dezvoltăm. Din punctul meu de vedere percep totul ca o pe o datorie, atât că marea diferenţă dintre o datorie clasică, aşa cum se înţelege ea, şi cea de faţă, rezidă în pasiunea cu care aceasta se îndeplineşte. Până la urmă despre asta cred că este vorba: despre a face totul cu inimă şi dedicaţie şi nu din obligaţie, cum s-ar percepe în primă fază. În al doilea rând, dacă am considera voluntariatul ca pe o datorie a inimii şi a intenţiei de a schimba ceva dezinteresat, şi nu ca pe o corvoadă, cred că am genera mult pozitivism în societate. Da, cu o floare nu se face primăvară, dar o floare este un semn că vremurile se schimbă, nu? Poate este timpul să ne schimbăm şi noi cu ele. Până la urmă adaptarea este primul semn al evoluţiei.