Actul prin care procurorul remediază neregularitățile rechizitoriului nu este supus verificării de către procurorul ierarhic superior | Explicațiile ÎCCJ

Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a stabilit, printr-o hotărâre prealabilă, că actul prin care procurorul remediază neregularitățile rechizitoriului, în condițiile prevăzute de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, nu este supus verificării pentru legalitate și temeinicie de către procurorul ierarhic superior. ”Actul prin care procurorul remediază rechizitoriul, ca urmare a constatărilor judecătorului de cameră preliminară, nu cuprinde o soluție propriu-zisă și nu ar putea face, pe cale de consecință, obiectul unei eventuale infirmări din partea procurorului ierarhic superior”, a stabilit ÎCCJ. Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 665 din 4 iulie 2022.

Sesizarea prealabilă a fost formulată de Tribunalul Brașov într-un dosar în care patru inculpați sunt judecați pentru înșelăciune. Pentru că a observat mai multe deficiențe în rechizitoriu, instanța a cerut procurorului rezolvarea acestora. Parchetul a înaintat ordonanța de remediere a neregularităților, prin care a exprimat și menținerea dispoziției de trimitere în judecată. Judecătorul a constatat că actul procurorului nu a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, motiv pentru care a conchis că neregularitățile constatate nu au fost remediate prin ordonanța indicată.

În condițiile în care legiuitorul a înțeles să atribuie organului judiciar prevăzut de art. 54 din Codul de procedură penală (judecătorul de cameră preliminară – n.n.) competența exclusivă de a verifica legalitatea trimiterii în judecată și de a solicita, atunci când constată neregularități ale actului de sesizare, remedierea lor de către procuror, rezultă că judecătorul de cameră preliminară este unicul îndrituit, de lege lata, să statueze asupra legalității actului remediu și a aptitudinii acestuia de a înlătura, în mod efectiv, aspectele de neregularitate inițială a trimiterii în judecată.

Concluzia este susținută normativ nu doar de conținutul explicit al prevederilor referitoare la competența judecătorului de cameră preliminară, ci și de dispozițiile art. 346 alin. (3) și (4) din Codul de procedură penală. Reglementând soluțiile ce ar putea fi dispuse în etapa finală a camerei preliminare, aceste din urmă prevederi reafirmă intenția legiuitorului de a atribui judecătorului de cameră preliminară competența exclusivă de evaluare a actului remediu, în scopul de a statua dacă el regularizează rechizitoriul, iar, în ipoteza unui răspuns negativ, de a decide în ce măsură neregularitatea persistentă atrage sau nu imposibilitatea stabilirii obiectului ori limitelor judecății, cu consecința restituirii cauzei la procuror sau, dimpotrivă, a începerii judecății.

Plenitudinea de competență a judecătorului de cameră preliminară sub acest aspect este neîndoielnică, neidentificându-se vreun argument de ordin teleologic care să justifice limitarea, pe cale de interpretare, a acestei competențe, prin ventuala sa partajare între judecătorul de cameră preliminară chemat să decidă asupra regularității trimiterii în judecată și procurorul ierarhic superior celui care a întocmit actul de remediere. Prerogativele acestuia din urmă de cenzurare a actelor procurorilor din subordine nu pot fi extinse dincolo de momentul final al urmăririi penale, deoarece activitatea sa ar interfera astfel, în absența oricărei baze legale, cu atribuțiile exclusive ale judecătorului de cameră preliminară, astfel cum au fost consacrate de legiuitor.

Odată cu sesizarea instanței de judecată, fundamentul legislativ al dreptului conducătorului parchetului de a examina legalitatea și temeinicia actelor întocmite de procurorii din subordine nu mai subzistă. Rezolvarea cauzei prin întocmirea rechizitoriului marchează momentul final al urmăririi penale,
subsecvent căruia procurorul nu mai are posibilitatea de a dispune o eventuală nouă soluție, susceptibilă, în virtutea principiului subordonării ierarhice, de o reverificare din partea conducătorului parchetului.

Prevederile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală nu statuează însă — nici în mod direct și nici printr-o eventuală trimitere la dispozițiile art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală — cu privire la eventuala supunere a actului de remediere a neregularităților rechizitoriului vreunei forme de verificare din partea procurorului ierarhic superior, anterior comunicării sale judecătorului de cameră preliminară. A considera, prin urmare, că regularizarea rechizitoriului ar fi supusă, la rândul său, unei verificări de legalitate și temeinicie de natura celei prevăzute de art. 328 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală înseamnă, implicit, a atribui normei supuse interpretării caracteristicile unei prevederi incomplete.

Din perspectiva unei interpretări sistematice se poate concluziona, prin urmare, că instituția regularizării rechizitoriului este plasată într-o fază procesuală ce nu se mai află sub controlul conducătorului unității de parchet, ci al judecătorului de cameră preliminară, acestuia din urmă revenindu-i competența exclusivă de a tranșa aspectele de legalitate și temeinicie ale actelor întocmite din dispoziția sa.

Câtă vreme dispozițiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală nu instituie obligativitatea supunerii actului de regularizare a rechizitoriului unei verificări prealabile de legalitate și temeinicie din partea procurorului ierarhic superior, se impune concluzia că legiuitorul nu a înțeles să asocieze acestui demers procedural o atare cerință de formă. Condiționarea legalității actului remediu de o astfel de verificare ar echivala cu introducerea, în procesul de aplicare a normei, a unor distincții de interpretare neprevăzute de lege, cu consecința nesocotirii înseși funcționalității actului prin care se remediază neregularitățile sesizării.

Rechizitoriul constituie actul procesual prin care se dispune trimiterea în judecată și sesizarea instanței, cu toate consecințele juridice inerente declanșării fazei filtru premergătoare judecății. El cuprinde rezolvarea dată de procuror la finalul urmăririi penale și stabilește limitele în care se va derula procedura de judecată.

Actul prin care se remediază neregularitățile rechizitoriului are însă un rol și o finalitate diferite. El nu cuprinde o soluție dată cauzei penale și nu tinde la o nouă sesizare a instanței de judecată, ci doar clarifică întinderea și particularitățile dispozițiilor cuprinse în rechizitoriu, urmărindu-se, astfel, conservarea efectelor deja produse prin sesizarea originară și evitarea unei eventuale soluții de restituire a cauzei la procuror în alte situații decât cele restrictiv prevăzute de lege.

Prin urmare, deși complementar trimiterii în judecată, demersul de regularizare nu se confundă cu acesta, ci doar complinește rechizitoriul inițial întocmit, în scopul înlăturării oricărei imprecizii referitoare la faptele și persoanele ce vor face obiectul judecății și al asigurării, în această modalitate, a tuturor garanțiilor unei proceduri echitabile. Așa fiind, actului de regularizare nu îi pot fi asociate, pe cale de interpretare, exigențe de formă identice celor aplicabile rechizitoriului; în caz contrar, neexistând posibilitatea unei noi înlăturări a eventualelor vicii ale actului remediu, s-ar imprima acestuia din urmă, în mod inevitabil, un nivel de formalism superior chiar actului remediat, negându-se implicit însăși funcția sa esențial regulatoare.

Actul prin care procurorul remediază rechizitoriul, ca urmare a constatărilor judecătorului de cameră preliminară, nu cuprinde o soluție propriu-zisă și nu ar putea face, pe cale de consecință, obiectul unei eventuale infirmări din partea procurorului ierarhic superior.

DOCUMENT – Decizia 23 din 4 mai 2022 a ÎCCJ, publicată în Monitorul Oficial nr. 665 din 4 iulie 2022: