SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
În perioada 6-7 octombrie 2025 a avut loc, la București, Întâlnirea președinților secțiilor pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în care au fost dezbãtute probleme de drept ce au generat practicã neunitarã în această materie. Printre problemele soluționate se numără Incidența prevederilor art. 80 din Codul Muncii, în situația în care salariatul concediat în temeiul prevederilor art. 65 din Codul muncii a rămas să presteze muncă în condiții identice cu cele ale vechiului contract individual de muncă și după momentul comunicării deciziei de concediere, raportul individual de muncă nefiind niciun moment întrerupt în fapt (problemă propusă de CA Timișoara).
Titlul problemei de drept : Incidența prevederilor art. 80 din Codul Muncii, în situația în care salariatul concediat în temeiul prevederilor art. 65 din Codul muncii a rămas să presteze muncă în condiții identice cu cele ale vechiului contract individual de muncă și după momentul comunicării deciziei de concediere, raportul individual de muncă nefiind niciun moment întrerupt în fapt (problemă propusă de CA Timișoara).
Materia: litigiu de muncă
Subcategoria : contestație decizie de concediere
Obiect Ecris: contestație decizie de concediere ( cod 5910)
Act normativ incident:art. 65, art. 80 alin.1 și 2 din Codul Muncii, art. 77 din Codul Muncii, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 18/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, art. 1.324, 1.325 și 1.326 din Codul civil
Cuvinte cheie: contestație decizie de concediere
” Practica judiciară:
În respectivele spețe se solicită anularea unor dispoziții ale Primarului Municipiului Timișoara prin care s-a dispus concedierea unor angajați ai Primăriei Municipiului Timișoara în temeiul art. 65 din Legea nr. 53/2003, dispozițiile de concediere fiind emise în baza HCL nr. 237/15.06.2021 privind modificarea și aprobarea Organigramei, Statului de funcții și Regulamentului de organizare și funcționare ale aparatul de specialitate al primarului Municipiului Timișoara. Această hotărâre de consiliu local, prin care s-a hotărât desființarea prin reorganizare a posturilor reclamanților, a fost anulată prin hotărâre judecătorească definitivă de către instanța de contencios administrativ, după ce în prealabil s-a dispus suspendarea executării respectivului act administrativ. Important de precizat este faptul că deciziile de concediere prevedeau încetarea raporturilor de muncă la expirarea termenului de preaviz și au fost comunicate salariaților înainte de această dată.
Tot astfel, între momentul comunicării deciziei și data expirării termenului de preaviz a fost suspendat actul administrativ prin care s-a dispus reorganizarea și desființarea posturilor, fiind pronunțată în acest sens o hotărâre definitivă în contencios administrativ.
Prin sentințele civile pronunțate în dosarele ce vor fi indicate s-au admis acțiunile, s-au anulat dispozițiile contestate și a fost obligat pârâtul Primarului Municipiului Timișoara să îi reintegreze pe reclamanți pe posturile deținute anterior concedierii, precum și să le plătească despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanții, dacă nu ar fi intervenit concedierea nelegală.
Prin cererea de apel, pârâtul-apelant Primarul Municipiului Timișoara afirmă că angajaților nu le-a încetat niciodată contractul de muncă, că aceștia au fost menținuți pe posturi, de facto și că deciziile de concediere nu au produs efecte.
De menționat este că opiniile divergente nu au vizat situația de fapt din dosare, fiind de necontestat că în respectivele spețe, reclamanții au continuat în fapt prestarea muncii și plata salariului, orientările jurisprudențiale divergente vizând exclusiv semnificația juridică acordată acestei realități factuale.
Asupra modului de interpretare și aplicare în situația concretă a speței a dispozițiilor art. 80 alin. 1 și 2 din Codul Muncii au existat în cadrul Secției Litigii de muncă și asigurări sociale opinii divergente, astfel:
Într-o primă opinie s-a considerat că, de vreme ce dispoziția de concediere a fost comunicată salariatului personal, sub semnătură, în data de 29.07.2022, iar potrivit prevederilor imperative ale art. 77 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, „Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.” ,nu poate fi reținută susținerea apelantului în sensul că dispoziția contestată nu ar fi produs efectele juridice dispuse asupra salariatului, acest motiv de apel fiind nefondat.
În sprijinul acestei concluzii, s-a avut în vedere și Decizia nr. 18/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit cu titlu obligatoriu că „În interpretarea art. 55 lit. c) și art. 77 din Codul muncii, decizia de concediere poate fi revocată până la data comunicării acesteia către salariat, actul de revocare fiind supus exigențelor de comunicare corespunzătoare actului pe care îl revocă (decizia de concediere).”
S-a observat că în motivarea acestei decizii, Înalta Curte a reținut următoarele: „46. Actul juridic civil, în general, este supus principiului irevocabilității, ceea ce presupune ca, în cazul actului juridic unilateral, să nu i se poată pune capăt prin manifestarea de voință, în sens contrar, de către emitent.
Acesta este unul dintre principiile ce guvernează efectele actului juridic civil, ceea ce înseamnă că devine incident de la momentul la care actul juridic începe a-și produce aceste efecte.47. Aplicând acest raționament în ceea ce privește decizia de concediere, rezultă că ea devine irevocabilă de la momentul la care a fost comunicată salariatului, respectiv de la acel moment își produce efectele pentru care a fost emisă.48. Per a contrario, până la momentul comunicării, ea poate fi revocată de către angajator, tot prin simpla sa manifestare de voință.49. După acest moment, în care decizia și-a produs efectul asupra derulării contractului individual de muncă, raportul juridic de muncă încetând de la acea dată, revocarea deciziei de concediere nu ar mai putea produce efecte, fiind necesar acordul părților pentru nașterea unui nou raport juridic de muncă.”
Dispoziția menționată a devenit executorie ca urmare a comunicării ei către salariatul intimat, iar raporturile de muncă dintre părți au încetat la data de 28.08.2021, după expirarea termenului de preaviz de 30 zile acordat de către angajator, fiind necesar acordul părților pentru nașterea unui nou raport juridic de muncă; chiar dacă s-ar admite că relațiile de muncă dintre părțile litigante s-au derulat și după data respectivă, ar fi vorba de un nou raport juridic de muncă, iar nu de același.
Aspectele de care s-a prevalat apelantul-pârât, constând în suspendarea prin hotărâre definitivă a executării HCLMT nr. 237/2021, prin care reclamantul a fost încadrat în funcția de inspector de specialitate I la Biroul Servicii Suport, începând cu data de 04.04.2022, nu pot duce la concluzia lipsei producerii efectelor juridice ale dispoziției de concediere a intimatului-reclamant. Momentul producerii efectelor juridice ale deciziei de concediere, stabilit prin dispozițiile imperative ale Codului muncii redate anterior, în interpretarea obligatorie realizată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18/2016, este reprezentat de data comunicării sale către salariat, neputând fi influențat de împrejurări intervenite ulterior acestei comunicări.
Mai mult, suspendarea executării HCLMT nr. 237/15.06.2021 de către instanța de contencios administrativ prin hotărârea executorie nu a fost de natură să lipsească de efecte Dispoziția nr. 1312/28.07.2021 de concediere individuală a intimatului-reclamant, în pofida caracterului subsecvent al respectivei dispoziții față de hotărârea de consiliu local. În acest sens, dispoziția de concediere nu are natura juridică a unui act administrativ, fiind un act de dreptul muncii, care nu intră sub incidența controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ și, deci, nesusceptibil de suspendare în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În continuare, în exprimarea aceleași opinii, anularea actului de concediere, ca efect al anulării hotărârii de consiliu local prin care s-a dispus reorganizarea unității și desființarea postului ocupat de reclamant, a determinat și admiterea cererilor accesorii ale reclamantului, de repunere a părților în situația anterioară, în sensul reintegrării sale în funcția deținută anterior, precum și de obligare a pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data concedierii și până la data reintegrării efective,în concordanță cu normele art. 80 alin. 1 și 2 din Codul muncii, potrivit cărora: „(1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.(2) La solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere. ”Aceste norme legale prevăd consecințele concedierii netemeinice sau nelegale, anulate de către instanța de judecată. Anularea actului conduce automat, ope legis, și la obligarea angajatorului la plata despăgubirilor către salariat, în cuantumul cărora intră toate sumele de care ar fi beneficiat cel în cauză dacă nu era concediat. De asemenea, la solicitarea expresă a salariatului, anularea concedierii este urmată și de repunerea părților în situația anterioară emiterii actului de concediere.
În considerarea acestor aspecte, se constată a fi neîntemeiate și criticile apelantului potrivit cărora prima instanță nu a ținut cont de faptul că intimatul-reclamant și-a continuat activitatea în cadrul instituției și a beneficiat de drepturile salariale cuvenite. Faptul că, în intervalul de timp scurs de la data concedierii sale (28.08.2021) și până în prezent, intimatul-reclamant a lucrat la instituția pârâtă, nu influențează legalitatea soluției de admitere a cererilor sale de reintegrare în funcția deținută anterior concedierii și de obligare a pârâtei la despăgubirile prevăzute de art. 80 alin. 1 din Codul muncii.
S-a mai arătat că despăgubirile instituite de art. 80 din Codul muncii nu reprezintă doar o plată retroactivă a unor drepturi salariale ce nu au mai fost achitate salariatului din cauza intervenirii concedierii, constatate ulterior ca fiind nelegală, ci și o sancționare a unui comportament nelegal al angajatorului. Aceste despăgubiri se acordă automat, odată anulată de către instanță dispoziția de concediere, indiferent dacă între timp angajatul concediat a beneficiat de drepturi salariale în temeiul unui alt raport de muncă, la un alt angajator sau la același angajator.
Aspectele de care s-a prevalat apelantul-pârât, constând în aceea că reclamantul și-a continuat activitatea în cadrul instituției și că a beneficiat de drepturile salariale cuvenite, nu pot primi eficiență pe plan juridic, indiferent de depunerea la dosarul cauzei a unor înscrisuri care atestă plata către reclamant a anumitor drepturi bănești cu titlu de drepturi salariale aferente perioadei iunie 2022 – martie 2023, respectiv august 2021 – aprilie 2022. Achitarea unor drepturi salariale către reclamant ulterior concedierii sale nu poate avea semnificația continuării raportului de muncă al acestuia cu pârâta, dat fiind că respectivul raport juridic de muncă, materializat în postul contractual de inspector de specialitate 1 ….., a încetat la data de 28.08.2021, ca urmare a concedierii. Este exclusă o eventuală continuare a aceluiași raport de muncă după ce a avut loc comunicarea deciziei de concediere, deci
după producerea efectelor concedierii, după cum se arată în mod expres în paragraful 49 al Deciziei nr. 18/2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: „După acest moment, în care decizia și-a produs efectul asupra derulării contractului individual de muncă, raportul juridic de muncă încetând de la acea dată, revocarea deciziei de concediere nu ar mai putea produce efecte, fiind necesar acordul părților pentru nașterea unui nou raport juridic de muncă.” – așadar, nu a aceluiași raport.
Presupunând că, începând din 29.08.2021, reclamantul a prestat activitate în cadrul instituției pârâte în baza unui acord tacit, fără încheierea unui contract individual de muncă (activitate pentru care a fost remunerat, conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei), Curtea reține că această situație de fapt nu poate avea decât semnificația nașterii unui nou raport juridic de muncă între părțile litigante, în condițiile în care contractul individual de muncă anterior încetase prin concediere. Or, după cum s-a arătat anterior, salarizarea reclamantului în baza unui nou raport de muncă cu același angajator nu poate determina respingerea cererii sale de acordare a despăgubirilor prevăzute de art. 80 alin. 1 din Codul muncii, în urma anulării dispoziției de concediere.
Într-o a doua opinie, s-a apreciat că, raportat la particularitățile litigiului, unitatea angajatoare nu poate fi obligată la plata despăgubirilor pentru concedierea nelegală, în aplicarea prevederilor art. 80 alin.1 și 2 din Codul Muncii, de vreme ce salariatul nu a fost păgubit material prin concediere.
Un atare raționament a fost justificat pornindu-se de la constatarea că este cert că, în plan juridic, devin incidente prevederile art. 77 din Codul Muncii, potrivit cărora „decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului”, textul fiind în mod evident o transpunere în planul legislației muncii a normelor art.1.324 – 1.326 din Codul civil, care, consacrând cadrul legal de drept comun al actului juridic unilateral, statuează că acesta „este supus comunicării atunci când constituie,modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului. Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta din urmă nu a luat cunoștință de comunicare, din motive care nu îi sunt imputabile.”
Concluzia dedusă in mod logic din normele legale deja expuse, anume că decizia de concediere este un act juridic unilateral care produce efecte de la momentul comunicării sale, a fost într-adevăr consolidată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe calea hotărârii interpretative prealabile, prin Decizia nr. 18 din 2016,care, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 278 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, a statuat că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 278 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dispozițiile art. 1.324, 1.325 și 1.326 din Codul civil, republicat, pot fi aplicate în întregirea dispozițiilor Codului muncii, fiind compatibile cu specificul raporturilor de muncă. Decizia de concediere poate fi revocată până la data comunicării acesteia către salariat, actul de revocare fiind supus exigențelor de comunicare corespunzătoare actului pe care îl revocă.”
Fără a nega caracterul obligatoriu al tezelor legale la care s-a făcut referire mai sus, astfel cum au fost ele interpretate de instanța supremă prin hotărâre prealabilă, s-a considerat că rolul instanței sesizată cu judecarea litigiului pendinte este acela de a pune în acord situația de drept în care părțile se regăsesc ca urmare a comunicării deciziei de concediere și a efectelor sale în plan juridic, cu situația de fapt care rezultă din probele dosarului, anterioară și ulterioară încetării raporturilor de muncă, astfel încât dezlegarea finală a procesului să respecte cerințele de previzibilitate și echitate socială.
Prin urmare, s-a considerat că este esențială pentru soluționarea prezentului litigiu starea de fapt relevată prin probele administrate în cauză, anume că, atât înainte, cât și după comunicarea deciziei de concediere, executarea prestațiilor reciproce alte părților, specifice raportului de muncă inițial, nu au fost niciodată întrerupte, căci reclamantul a continuat să presteze aceeași muncă și să primească același salariu și după momentul expirării termenului de preaviz, care a reprezentat în plan juridic și pentru motivele arătate supra, momentul la care concedierea și-a fi produs efectele. Că este așa, rezultă cu prisosință din fișa individuală de salarii și statele de plată depuse de pârâtă, corelate cu ordinele de plată atașate dosarului de apel, din care rezultă că, pentru întreg intervalul septembrie 2021- aprilie 2022,ce a urmat comunicării deciziei de concediere, reclamantul a primit același salariu cu cel negociat prin Contractul individual de muncă nr….,urmând ca în aprilie 2022 să fie trecut pe un alt post cu un salariu majorat. In plus, executarea în continuare a unor raporturi de muncă de-o manieră identică celei din contractul de muncă inițial și după momentul concedierii este relevată de evidența REVISAL depusă de angajator la solicitarea instanței de control judiciar, în care reclamantul apare încadrat pe funcția de inspector de specialitate, cod 242203,pe toată perioada anterioară și ulterioară concedierii, fără a fi menționată nici măcar o întrerupere a executării contractului individual de muncă. In fine, reclamantul însuși recunoaște implicit prin întâmpinarea depusă în fața instanței de apel că a continuat să lucreze în aceleași condiții și după concediere, dar se apără susținând că angajatorul ar fi fost în imposibilitate din punct de vedere juridic să repună părțile în situația anterioară desfacerii contractului individual de muncă, înainte de pronunțarea pe cale judiciară a unei hotărâri de anulare a concedierii.
De asemenea, un detaliu semnificativ pentru crearea unei imagini de ansamblu a situației de fapt în care s-au aflat părțile la momentul concedierii și pentru justa calificare a acesteia sub aspect juridic, este reprezentat de suspendarea prin hotărâre executorie a efectelor HCL nr. 237/15.06.2021,care a determinat desființarea postului, chiar în intervalul de timp scurs după comunicarea deciziei de concediere și până la expirarea termenului de preaviz acordat reclamantului.
Chiar dacă suspendarea actului administrativ menționat nu a putut împiedica producerea efectelor concedierii, în considerarea art. 77 din Codul Muncii, o consecință importantă este reactivarea vechii organigrame, dar și a postului ocupat de salariat prin contractul de muncă inițial, efect care a fost consolidat în momentul anulării definitive a HCL nr. 237/15.06.2021.In consecință, suspendarea reorganizării înainte de expirarea termenului de preaviz în speța de față oferă o explicație pertinentă pentru situația atipică în care s-au găsit părțile din prezentul litigiu după concediere și dovedește că ele au continuat să execute un raport de muncă identic, reclamantul fiind păstrat practic pe același post, cu aceleași atribuții, având același salariu și același angajator și ulterior comunicării dispoziției de concediere.
Aspectele de fapt și de drept reținute conduc la concluzia că acordul de voință al părților, dedus în mod evident din executarea unui contract individual de muncă cu conținut și elemente identice celui inițial, are semnificația juridică a unei reangajări a salariatului și este de natură a pune părțile litigante într-o situație comparabilă cu cea a salariatului concediat colectiv care este reangajat ca urmare a reînființării postului în condițiile art. 74 din Codul Muncii, cu particularitatea că, în speța de față, această reangajare s-a făcut în momentul imediat următor celui în care concedierea și-a produs efectele, astfel că niciodată reclamantul nu a fost privat de posibilitatea de a muncii și de a obține venituri, în condiții identice celor în care desfacerea unilaterală a raporturilor de muncă nu ar
fi intervenit. De asemenea, prin continuarea prestării muncii și plății salariului în aceleași condiții cu cele anterioare concedierii, părțile au înțeles să remedieze prin acordul lor efectele desfacerii contractului individual de muncă inițial. Nu este vorba, prin urmare, de o reîncadrare unilaterală a salariatului prin simpla manifestare de voință a angajatorului și înainte de a se stabili soarta juridică a concedierii, așa cum in mod eronat pretinde intimatul prin întâmpinare, ci de un veritabil acord de voință al părților care, agreând o reangajare a salariatului în condiții identice și imediat după concediere, au înțeles să remedieze efectele acesteia, demonstrând prin actele și faptele ulterioare comunicării deciziei contestate, că, din motive diferite, niciuna dintre ele nu a mai dorit să-și asume o încetare efectivă a activității și prestării muncii. In aceste circumstanțe, deși se impune anularea dispoziției de concediere ( însă nu pentru pretinsul raport de accesorialitate cu anulata HCL 237/15.06.2021,căci cele doua acte au o natură juridică diferită, ci pentru că, efect al anulării reorganizării,desfințarea postului nu a mai fost efectivă),s-a conchis că în mod eronat și fără a lua in considerare situația particulară a litigiului
pendinte, prima instanță a făcut aplicarea prevederilor art. 80 din Codul Muncii, fără să observe că, în urma concedierii nelegale, reclamantul nu a fost niciodată privat de dreptul de a muncii și de a obține venituri in condiții identice cu cele existente înainte de concediere.
Desigur, din modul de redactare al textului art.80 alin.1 al Codului Muncii, acordarea de despăgubiri apare imuabil legată de soluția anulării deciziei de concediere, însă prin această reglementare legiuitorul a pornit de la premisa că încetarea unilaterală a raporturilor de muncă determină în mod logic și necesar și o întrerupere a prestării muncii și a plății salariului, scopul principal al despăgubirii fiind tocmai acela de a-i repara salariatului prejudiciul rezultat din fapta angajatorului, care în mod nelegal l-a împiedicat să muncească și să obțină venituri. Că este așa rezultă din interpretarea logico -gramaticală a textului supus analizei, legiuitorul prevăzând „obligarea
angajatorului la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.” In speță însă, pentru argumentele arătate, o asemenea premisă nu există, căci salariatul nu poate reclama că ar fi fost privat de drepturile bănești ce i s-ar fi cuvenit dacă nu ar fi fost emisă decizia de concediere, iar acordarea despăgubirilor, în lipsa unui prejudiciu efectiv, conduce la o îmbogățire fără justă cauză a autorului acțiunii.
Ceea ce este esențial pentru aplicarea art. 80 alin.1 din Codul Muncii este existența unei desistări reale, a unei întreruperi efective, chiar și temporare a prestării muncii și plății salariului, care să justifice intervenția instanței judecătorești pentru a-i crea reclamantului, printr-o ficțiune juridică, pe principiulrestabilirii situației anterioare, o poziție identică cu cea pe care o avea în momentul în care a fost concediat. Ori,în situația de față, chiar dacă o continuare a activității în aceleași condiții și după concediere îmbracă forma unui nou contract de muncă, acesta se desfășoară în condiții absolut identice cu cele ale actului desfăcut unilateral, ceea ce înseamană,reluând concluzia deja exprimată mai sus, că părțile s-au înțeles singure să remedieze consecințele concedierii constând în întreruperea activității și a prestării muncii, iar intervenția instanței în temeiul art. 80 alin.1 din Codul Muncii nu mai este justificată, în lipsa evidentă a unui prejudiciu material.
Opinia referentului:
În acord cu cea de-a doua orientare jurisprudențială, consider că, în situația în care raporturile de muncă au continuat în fapt și după emiterea și comunicarea deciziei de concediere nu sunt întrunite premisele avute în vedere de textul art. 80 alin.1 și 2 din Codul Muncii,în sensul că salariatul nu a fost lipsit prin concediere de salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi, care au fost acordate în continuare și după comunicarea deciziei și expirarea termenului de preaviz, neexistând prejudiciul prezumat de textul legal menționat.
Prin urmare, chiar dacă, din modul de redactare al textului art.80 alin.1 al Codului Muncii, acordarea de despăgubiri apare imuabil legată de soluția anulării deciziei de concediere, trebuie considerat că, prin această reglementare legiuitorul a pornit de la premisa că încetarea unilaterală a raporturilor de muncă determină în mod logic și necesar și o întrerupere a prestării muncii și a plății salariului, scopul principal al despăgubirii fiind tocmai acela de a-i repara salariatului prejudiciul rezultat din fapta angajatorului, care în mod nelegal l-a împiedicat să muncească și să obțină venituri.
Că este așa rezultă din interpretarea logico -gramaticală a textului supus analizei, legiuitorul prevăzând „obligarea angajatorului la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.” O asemenea premisă nu există în situația de fapt a speței, căci salariatul nu poate reclama că ar fi fost privat de drepturile bănești ce i s-ar fi cuvenit dacă nu ar fi fost emisă decizia de concediere, iar acordarea despăgubirilor, în lipsa unui prejudiciu efectiv, conduce la o îmbogățire fără justă cauză a autorului acțiunii.
Ceea ce este esențial pentru aplicarea art. 80 alin.1 din Codul Muncii este existența unei desistări reale, a unei întreruperi efective, chiar și temporare a prestării muncii și plății salariului, care să justifice intervenția instanței judecătorești pentru a-i crea reclamantului, printr-o ficțiune juridică, pe principiul restabilirii situației anterioare, o poziție identică cu cea pe care o avea în momentul înncare a fost concediat. Or, în situația de față, chiar dacă o continuare a activității în aceleași condiții șindupă concediere îmbracă forma unui nou contract de muncă, acesta se desfășoară în condiții absolutnidentice cu cele ale actului desfăcut unilateral, ceea ce înseamnă, reluând concluzia deja exprimatănmai sus, că părțile s-au înțeles singure să remedieze consecințele concedierii constând în întreruperea activității și a prestării muncii, iar intervenția instanței în temeiul art. 80 alin.1 din Codul Muncii nu mai este justificată, în lipsa evidentă a unui prejudiciu material.
Opinia formatorilor INM
Problema de drept supusă analizei privește aplicarea dispozițiilor art. 80 din Codul muncii în situația în care un salariat, după ce i-a fost comunicată decizia de concediere, a continuat să presteze muncă pentru același angajator, în exact aceleași condiții, fără să fi intervenit desființarea actului de concediere sau să fi fost formalizat un nou contract individual de muncă. Se ridică întrebarea dacă, în raport de condițiile particulare ale speței, instanța poate sau nu să reducă ori să înlăture despăgubirea prevăzută de art. 80, invocând inexistența unui prejudiciu efectiv pe perioada lucrată după concediere.
Într-o primă opinie, se pornește de la interpretarea strictă a art. 80 alin. (1) și (2) din Codul muncii. Norma instituie un regim special și derogatoriu față de dreptul comun al răspunderii civile, stabilind că, în cazul constatării nulității concedierii / caracterului său nelegal și/sau netemeinic, instanța va dispune (chiar din oficiu) acordarea unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu toate celelalte drepturi de care acesta ar fi beneficiat în perioada cuprinsă între concediere și reintegrare. Așadar, textul nu face nicio distincție în funcție de eventualele venituri obținute de salariat între timp și nici nu condiționează despăgubirea de existența unui prejudiciu material efectiv sau dovedit. Textul are și semnificația unei sancțiuni determinate de comportamentul nelegal al angajatorului. Se mai invocă faptul că decizia de concediere nu fusese și nici nu putea fi revocată după momentul comunicării, fiind exclusă continuarea aceluiași raport de muncă.
Potrivit celei de a doua opinii, în măsura în care salariatul a continuat să presteze activitate pentru același angajator în exact aceleași condiții contractuale după comunicarea deciziei de concediere și a fost remunerat pentru aceasta, nu există un prejudiciu real în sensul clasic al răspunderii civile contractuale și, prin urmare, despăgubirea prevăzută de art. 80 ar trebui diminuată sau chiar înlăturată. Argumentul central al acestei viziuni este acela că scopul despăgubirii ar fi compensarea unei pierderi efective, iar atunci când salariatul a primit sume echivalente salariului pe perioada respectivă, nu ar exista o pagubă ce trebuie reparată. Se reține că suspendarea actului administrativ de reorganizare (HCL) a intervenit după comunicarea deciziei de concediere care nu mai putea fi revocată și înainte de expirarea termenului de preaviz, că nu au existat întreruperi în executarea contractului. Se apreciază că părțile au înțeles să remedieze prin acordul lor tacit efectele desfacerii contractului de muncă inițial nefiind vorba de o reîncadrare dispusă unilateral. Or, art. 80 alin. 1 presupune existența unei desistări reale, o întrerupere efectivă a executării prestațiilor.
La nivel de principiu, considerăm că acordarea despăgubirilor prevăzute de art. 80 din Cod nu depinde și nu este influențată de obținerea de venituri de către salariatul reclamant în baza unui alt raport de muncă stabilit cu un alt angajator sau chiar cu angajatorul inițial.Totuși, raportat la particularitățile speței, îmbrățișăm ca întemeiată cea de a doua opinie. Scopul art. 80 din Codul muncii a fost asigurarea despăgubirii minimale pentru salariat plecând de la premisa situației tipice în care decizia de concediere a produs efectul încetării prestării activității. Legiuitorul a urmărit prin această normă, printre altele, să dispenseze reclamantul de sarcina probei asigurând celeritatea procesului.
În speță, chiar dacă formal era încetat, raportul de muncă pare să fi continuat să fie executat în fapt prin acordul tacit al părților determinat de existența cauzelor pendinte, de suspendarea judiciară a executării actului administrativ de reorganizare înainte de finalizarea termenului de preaviz și de imposibilitatea juridică a revocării unilaterale a deciziilor de concediere. Chiar dacă angajatorul a fost incapabil să trateze optim situația acelor raporturi de muncă în context litigios, considerăm că a manifestat bună credință și diligență atât față de salariați, în sensul prevenirii unor efecte negative în plan patrimonial, cât și față de resursele financiare publice. Se poate reține o legătură de cauzalitate între de suspendarea judiciară a executării actului administrativ de reorganizare înainte de încetarea efectivă a contractelor de muncă, aspect care a generat efectul supraviețuirii posturilor anterioare, și acordul tacit al ambelor părți de a gestiona riscul juridic prin continuarea executării contractului de
muncă inițial până când instanțele vor fi pronunțat soluții definitive.
În concluzie, în situația atipică în care salariatul a continuat să presteze activitate remunerată pentru același angajator în exact aceleași condiții contractuale după comunicarea deciziei de concediere ulterior anulată de către instanță, nu există un prejudiciu real în sensul răspunderii civile contractuale și despăgubirea prevăzută de art. 80 ar trebui diminuată sau înlăturată, după caz.
În unanimitate, participații au fost de acord cu opinia INM, în sensul că, în situația atipică descrisă, despăgubirea prevăzută la art. 80 din Codul muncii ar trebui înlăturată sau, după caz, diminuată „
Partajează acest conținut:
