SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Dispoziţiile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 132/2017 instituie o procedură amiabilă în care asigurătorul trebuie să soluţioneze cererea de despăgubire a asiguratului sau a persoanei prejudiciate, în termen de 30 de zile de la data înaintării acestei cereri.
Astfel, asigurătorul are la dispoziţie un termen de 30 de zile pentru soluţionarea cererii de despăgubire; corelativ, asiguratul sau persoana prejudiciată nu poate pretinde aplicarea penalităţilor de întârziere prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 înainte de împlinirea acestui termen.
Fundamentul aplicării penalităţilor de întârziere stabilite de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 îl constituie atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu-şi îndeplineşte obligaţiile sale în termenele stipulate de legiuitor.
Introducerea acţiunii în despăgubiri înainte de împlinirea termenului de 30 de zile pentru soluţionarea amiabilă a cererii de despăgubire împiedică sancţionarea asigurătorului sub forma obligării sale la plata penalităţilor de întârziere instituite de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, întrucât, în această situație, nu se mai poate reţine neîndeplinirea de către asigurător a obligaţiilor prevăzute de art. 21 alin. (1)-(2) din același act normativ.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Focşani la 24.09.2018, sub nr. x/231/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. şi pe intervenientul forţat C., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la platasumei de 12.000 lei, cu titlu de daune materiale, a sumei de 450.000 lei, cu titlu de daune morale şi a penalităţilor de întârziere de 0,2% aferente sumelor pretinse, începând cu 20.10.2018 şi până la achitarea lor.
Prin sentinţa civilă nr. 1598/07.03.2019, Judecătoria Focşani a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.
Prin sentinţa civilă nr. 70/20.10.2020, Tribunalul Vrancea, Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 12.000 lei, cu titlu de daune materiale, a sumei de 250.000 lei, cu titlu de daune morale şi a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.
Împotriva sentinţei primei instanţe, au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâta.
Prin decizia civilă nr. 57/A/13.04.2021, Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă împotriva sentinţei atacate, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.026,3 lei, cu titlu de daune materiale şi a sumei de 125.000 lei, cu titlu de daune morale; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea în parte a deciziei atacate.
În motivare, autoarea recursului a susţinut că în privinţa daunelor morale instanţa de prim control judiciar şi-a întemeiat soluţia pe jurisprudenţă, ca singur reper pentru motivarea deciziei recurate, neindicând dispoziţiile legale incidente.
În acest context, a menţionat că art. 1 C.civ. prevede că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, astfel încât aceasta nu putea fundamenta soluţia pronunţată în apel.
A mai afirmat că instanţa de apel s-a raportat la practica judiciară în materie, iar nu la împrejurările cauzei, fapt ce a determinat cuantificarea eronată a daunelor morale numai în funcţie de numărul zilelor de îngrijiri medicale.
În continuare, a învederat că determinarea cuantumului daunelor morale presupunea luarea în considerare atât a suferinţei fizice, cât şi a celei psihice a victimei accidentului.
În opinia recurentei-reclamante, o parte din elementele care au conturat suferinţa sa au fost avute în vedere de instanţa de apel, însă cuantificarea daunelor morale nu a fost justă şi nu s-a realizat potrivit dispoziţiilor art. 1.385 C.civ.
Astfel, a apreciat că suma pretinsă prin acţiune cu titlu de daune morale era echitabilă, având în vedere amplitudinea traumei suferite de victimă ulterior producerii accidentului.
În privinţa capătului de cerere privind penalităţile de întârziere, autoarea recursului a învederat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi ale Normei ASF nr. 20/2017.
După evocarea prevederilor art. 21 din Legea nr. 132/2017 şi art. 22 din Norma ASF nr. 20/2017, a susţinut că este evidentă pasivitatea asigurătorului în soluţionarea cererii de despăgubire în condiţiile în care nu a formulat o ofertă de despăgubiri şi nici nu a notificat victima cu privire la respingerea pretenţiilor sale.
Astfel, a arătat că asigurătorul nu şi-a îndeplinit niciuna dintre obligaţiile impuse de normele anterior evocate, deşi şoferul vinovat de producerea accidentului nu şi-a negat vinovăţia pentru producerea accidentului rutier.
În plus, a menţionat că vinovăţia persoanei responsabile rezulta din actele premergătoare înfăptuite de organele de cercetare penală şi a fost confirmată ulterior prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare a autorului faptei ilicite.
În aceste condiţii, recurenta-reclamantă a conchis că aceste aspecte se circumscriu unei îndepliniri defectuoase a obligaţiilor ce revin asigurătorului, care determină incidenţa art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017.
În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului din perspectiva netimbrării şi a neîncadrării criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; părţile nu au depus puncte de vedere la raport.
Prin încheierea din 04.05.2022, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, acesta fiind admis în principiu.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Recurenta-reclamantă critică soluţia de reducere a cuantumului daunelor morale acordate de prima instanţă, susţinând în esenţă că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia numai pe jurisprudenţă şi că determinarea cuantumului acestor daune presupunea luarea în considerare atât a suferinţei fizice, cât şi a celei psihice a victimei accidentului.
Înalta Curte reţine că, prin intermediul acestor critici, recurenta-reclamantă urmăreşte să obţină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul majorării lui.
În absenţa unor criterii legale prestabilite, cuantumul daunelor morale se determină ţinându-se seama de o serie de criterii stabilite pe cale jurisprudenţială, precum: importanţa valorilor protejate, consecinţele negative suferite în plan psihic de persoana vătămată, gravitatea acestor consecinţe şi intensitatea cu care au fost percepute.
De asemenea, între prejudiciile produse şi daunele morale acordate trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate.
Aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune însă evaluarea probelor administrate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei.
Cu alte cuvinte, cenzurarea modului în care instanţa de apel a stabilit cuantumul daunelor morale ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate.
Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, neputând fi reevaluate probele administrate în faţa instanţelor devolutive.
Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C.proc.civ., care prevede că recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Prin urmare, criticile referitoare la cuantumul daunelor morale reduse în apel vizează temeinicia deciziei atacate, neputând fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.
Înalta Curte sesizează că prin acelaşi motiv de casare, recurenta critică şi calitatea motivării deciziei recurate, susţinând prezentarea, în decizie, a unor motive străine de natura pricinii. Aceste critici, însă, nu au caracter fondat, motivarea hotărârii răspunzând în mod adecvat pretenţiilor solicitate, în acord cu specificul şi natura cauzei.
Autoarea recursului critică şi soluţia dată capătului de cerere privind penalităţile de întârziere, susţinând în esenţă că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi ale Normei ASF nr. 20/2017, deoarece asigurătorul nu şi-a îndeplinit niciuna dintre obligaţiile impuse de aceste dispoziţii, în sensul de a formula o ofertă de despăgubiri sau de a notifica victima cu privire la respingerea pretenţiilor sale.
Aceste critici de nelegalitate se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, „în termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.”
Totodată, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 132/2017, „dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.”
De asemenea, art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 stabileşte că asigurătorul este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere dacă nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire ori de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească sau atunci când îşi îndeplineşte obligaţiile defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea sa.
Dispoziţiile legale anterior evocate instituie o procedură amiabilă în care asigurătorul trebuie să soluţioneze cererea de despăgubire a asiguratului sau a persoanei prejudiciate, în termen de 30 de zile de la data înaintării acestei cereri.
Astfel, asigurătorul are la dispoziţie un termen de 30 de zile pentru soluţionarea cererii de despăgubire; corelativ, asiguratul sau persoana prejudiciată nu poate pretinde aplicarea penalităţilor de întârziere prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 înainte de împlinirea acestui termen.
Ca atare, termenul de 30 de zile prevăzut de art. 21 alin. (1)-(2) din Legea nr. 132/2017 pentru soluţionarea amiabilă a cererii de despăgubire trebuie respectat atât de către asigurător, cât şi de către asigurat sau persoana prejudiciată.
Pornind de la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a transmis cererea de despăgubire către intimata-pârâtă la 20.09.2018, după care a promovat prezenta acţiune la 24.09.2018.
Ca atare, recurenta-reclamantă nu a respectat termenul de 30 zile pentru soluţionarea pe cale amiabilă a procedurii de stabilire a despăgubirilor, termen care se calculează de la data înaintării cererii de despăgubire către asigurător, renunţând, prin sesizarea instanţei, la procedura amiabilă.
Fundamentul aplicării penalităţilor de întârziere stabilite de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 îl constituie atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu-şi îndeplineşte obligaţiile sale în termenele stipulate de legiuitor.
Or, din moment ce reclamanta a sesizat instanţa de judecată cu o acţiune în despăgubiri înainte de împlinirea termenului pentru soluţionarea amiabilă a cererii de despăgubire, nu se mai poate reţine neîndeplinirea de către asigurător a obligaţiilor sale prevăzute de art. 21 alin. (1)-(2) din Legea nr. 132/2017.
În consecinţă, introducerea acţiunii în despăgubiri înainte de expirarea acestui termen împiedică sancţionarea asigurătorului sub forma obligării sale la plata penalităţilor de întârziere instituite de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017.
Prin urmare, criticile referitoare la greşita soluţionare a capătului de cerere privind penalităţile de întârziere sunt nefondate.
Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel.
Partajează acest conținut:
