SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Cazul Viorel Pașca ridică, dincolo de acuzațiile penale grave formulate de anchetatori, o problemă care depășește limitele unui simplu dosar judiciar: felul în care statul român a gestionat, ani la rând, situația persoanelor bolnave, vulnerabile și fără adăpost ajunse la Dumbrava.
Documentele făcute publice de apărare arată că activitatea lui Pașca nu era necunoscută autorităților, ci dimpotrivă, a fost verificată, consemnată și, în anumite momente, chiar invocată ca soluție de ultimă instanță de instituții care nu aveau unde să ducă oameni aflați în dificultate.
Articolul de față prezintă actele apărute în spațiul public și întrebările ridicate de avocatul Răzvan Doseanu, cel care îl reprezintă pe Viorel Pașca, într-o cauză în care prezumția de nevinovăție trebuie respectată, iar responsabilitatea instituțiilor statului nu poate fi ignorată.
Firul documentar care pune cazul într-o altă lumină
Primul document important este din 2016 și provine de la Căminul pentru Persoane Vârstnice Bratca. Al doilea este o adresă a Direcției de Sănătate Publică Bihor, din aprilie 2024, către Ministerul Sănătății. Al treilea este o adresă a Consiliului Județean Bihor din februarie 2026, trimisă chiar lui Viorel Pașca, după ce acesta ceruse sprijin pentru persoanele găzduite. Al patrulea document, provenit din zona Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, este probabil cel mai puternic pentru apărare, deoarece consemnează explicit că persoanele găzduite declaraseră că locuiau acolo din proprie voință și că nu doreau să plece.
2016: când un cămin public cerea ajutorul Dumbrava
Documentul din 11 noiembrie 2016, emis de Consiliul Local Bratca prin Căminul pentru Persoane Vârstnice, este esențial pentru înțelegerea începuturilor relației dintre instituții și Dumbrava. Actul este adresat către „Căminul Dumbrava” și pornește de la o situație concretă: instituția din Bratca își încetase activitatea la data de 31 octombrie 2016 și căuta soluții pentru beneficiarii existenți.
Căminul Bratca arată că a făcut demersurile necesare pentru preluarea beneficiarilor în alte instituții specializate, însă răspunsurile primite au fost negative. În act se consemnează că ASCO Oradea „nu a găsit niciun loc liber”, Căminul de la Episcopia Bihor „nu are locuri libere”, Căminul de la Băița „nu are locuri libere”, iar Căminul din Șuncuiuș „nu are locuri libere”.
În ciuda acestei lipse generale de locuri, instituția publică îi cere Dumbrava să primească o persoană concretă: „vă rugăm să-l primiți pe d-l Nichita Romulus în instituția dvs pentru că este bolnav cu neoplasm de prostată, lombago acut și coxartroză, nu are pe nimeni și nici locuință.”
Această frază este extrem de importantă. Ea arată că, încă din 2016, Dumbrava era percepută de cel puțin o instituție publică drept o soluție de ultimă instanță pentru oameni bolnavi, fără locuință și fără aparținători.
Ministerul Muncii: oamenii declarau că stau acolo „din proprie voință”
În primul rând, documentul reține o problemă juridică reală: locațiile verificate erau „proprietățile private ale unor persoane fizice, fără formă juridică de organizare”.
Din discuțiile purtate de inspectorii sociali cu persoanele prezente, „a rezultat faptul că acestea locuiesc, trăiesc și se gospodăresc împreună din proprie voință și nu doresc să părăsească aceste locații.”
Documentul Ministerului Muncii mai arată că, după vizite, inspectorii sociali au cerut unităților administrativ-teritoriale să efectueze demersurile necesare pentru identificarea persoanelor găzduite, pentru efectuarea anchetelor sociale și pentru propunerea unor măsuri de asistență socială adecvată, conform Legii nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice, Legii nr. 292/2011 a asistenței sociale și cadrului organizatoric al serviciilor publice de asistență socială.
Această parte a documentului confirmă că problema era cunoscută administrativ. Nu era un spațiu nevăzut. Nu era o zonă închisă în care statul nu putea pătrunde. Inspectorii au fost acolo, au discutat, au solicitat anchete sociale, au recomandat măsuri și au transmis responsabilități către UAT-uri.
Legea nr. 292/2011 definește sistemul național de asistență socială ca ansamblul de instituții, măsuri și acțiuni prin care statul, prin autoritățile centrale și locale, intervine pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea marginalizării și excluziunii sociale. Aceeași lege spune că statul își asumă responsabilitatea de realizare a măsurilor și acțiunilor privind beneficiile și serviciile sociale.
„Un procent semnificativ” dintre persoane veneau prin spitale și instituții
Același document al Ministerului Muncii consemnează un aspect major: din analiza anchetelor sociale întocmite de asistenții sociali din cadrul UAT-urilor, rezultă că „un procent semnificativ al persoanelor sunt trimise în județul Bihor atât de către unitățile spitalicești din alte județe, cât și de unitățile spitalicești din județul Bihor”.
Actul enumeră apoi mai multe județe sau localități de proveniență: București, Bihor, Satu Mare, Cluj, Arad, Brașov, Constanța, Vâlcea, Timiș, Maramureș, Mureș, Bistrița-Năsăud, Hunedoara.
Acest pasaj este poate cel mai important pentru dimensiunea socială a cazului. Dacă oamenii ajungeau la Dumbrava trimiși de spitale sau prin instituții, atunci nu se poate vorbi doar despre o activitate privată izolată. Vorbim despre un circuit informal al abandonului social, în care instituții medicale și administrative, confruntate cu oameni pe care nu aveau unde să îi ducă, îi orientau către singurul loc care părea să îi primească.
Într-un stat funcțional, un om bolnav, fără locuință și fără aparținători ar trebui să intre într-un traseu instituțional clar: evaluare socială, evaluare medicală, stabilirea gradului de dependență, identificarea unui centru, finanțare, monitorizare, protecție. În realitatea descrisă de aceste acte, traseul pare să fi fost altul: spitalul externa, primăria nu avea soluție, centrele erau pline, iar Dumbrava devenea locul unde ajungeau cei pentru care nimeni nu mai avea loc.
În această lumină, întrebarea apărării devine legitimă: cine a creat vulnerabilitatea reală a acestor oameni? Pașca, care i-a primit, sau statul, care nu a avut unde să îi ducă?
Pașca ar fi cerut, ani la rând, ca oamenii să fie preluați
Un alt pasaj din documentul Ministerului Muncii este de o importanță majoră. Se menționează că Viorel Pașca, „în urma consilierilor și informărilor realizate sistematic și periodic, pe parcursul perioadei 2015-2023, a contactat instituțiile abilitate solicitând să fie preluate toate persoanele găzduite benevol de către acesta”.
Această formulare lovește direct în teza unei activități clandestine construite exclusiv pentru profit. Dacă scopul era ținerea oamenilor captivi pentru exploatare, de ce ar fi cerut Pașca instituțiilor să îi preia? Dacă veniturile acestor oameni ar fi fost miza centrală, de ce ar fi insistat ca statul să îi ia? Dacă ar fi existat o intenție de ascundere, de ce ar fi contactat autoritățile „sistematic și periodic”?
Documentul merge și mai departe. Se arată că Pașca le-ar fi spus inspectorilor sociali că, dacă aceștia vin în vizită, persoanele găzduite să știe că sunt bine primite, pentru că „nu avem nimic de ascuns” și sunt „simpli vizitatori”. Acest pasaj poate fi interpretat diferit de acuzare și de apărare. Acuzarea ar putea spune că era o strategie de aparentă transparență. Apărarea poate spune, dimpotrivă, că este conduita unui om care știa că statul cunoaște situația și nu fugea de controale.
DSP Bihor, 2024: acces permis, locuințe salubre, servicii medicale
Documentul Direcției de Sănătate Publică Bihor din 17 aprilie 2024, adresat Ministerului Sănătății, este o altă piesă-cheie. Actul vine ca răspuns la o petiție și menționează verificări efectuate în imobilele lui Viorel Pașca.
Potrivit documentului, inspectorii DSP Bihor „s-au deplasat la locuințele d-lui Pașca Viorel”, unde „li s-a permis accesul pentru a verifica aspectele sesizate”. Această frază este importantă pentru că sugerează că autoritatea sanitară a putut intra și verifica. Nu se vorbește despre refuz de acces, despre porți închise, despre imposibilitatea controlului.
Mai departe, documentul notează că „locuințele erau salubre, iar locatarii sunt aparent bine îngrijiți și beneficiază de servicii medicale”. Se mai arată că aceștia erau înscriși pe listele de capitație ale medicilor de familie din zonă, iar pentru cei neasigurați medical s-au efectuat consultații medicale pro-bono.
Documentul atinge și problema deceselor. Potrivit adresei DSP, „conform certificatelor constatatoare ale deceselor întocmite de medicul de familie nu s-au constatat elemente de suspiciune care să le încadreze în cazuri medico-legale.”
Consiliul Județean Bihor, 2026: cererea de sprijin pentru „aproximativ patru sute de bolnavi fără adăpost”
Documentul Consiliului Județean Bihor din 25 februarie 2026 este poate cel mai actual și cel mai relevant. Actul este adresat direct lui Viorel Pașca, ca răspuns la o cerere înregistrată la Consiliul Județean Bihor sub nr. 2112/09.02.2026.
În document se arată că Pașca solicitase sprijin pentru „cei aproximativ patru sute de bolnavi fără adăpost” pe care îi găzduia la Dumbrava. Formularea exactă este relevantă: sprijinul era cerut „fie în sensul preluării acestora ori a asigurării hranei și a îngrijirii, fie în sensul validării activității ”.
Cu alte cuvinte, cu doar câteva luni înainte de escaladarea publică a dosarului, Viorel Pașca scria instituțiilor și cerea una dintre trei soluții: luați oamenii, asigurați hrana și îngrijirea sau validați legal activitatea. Această conduită este greu de împăcat cu imaginea unui om care ar fi dorit să țină ascunse persoane pentru a le exploata.
Răspunsul Consiliului Județean Bihor este birocratic și defensiv. Instituția arată că organizarea, administrarea și finanțarea serviciilor sociale se fac în limitele actelor normative în vigoare, apoi precizează că solicitarea lui Pașca „nu se circumscrie cadrului legal actual”. În final, CJ Bihor îi transmite că, pentru activitatea desfășurată la Dumbrava, poartă întreaga răspundere pentru respectarea normelor juridice.
Acest răspuns este revelator. Statul nu preia oamenii. Statul nu oferă o soluție concretă pentru hrană și îngrijire. Statul nu validează activitatea. Statul spune doar că cererea nu se încadrează în cadrul legal și că responsabilitatea rămâne la Pașca.
Întrebarea avocatului Răzvan Doseanu: dacă erau „sechestrați”, de ce cerea Pașca să fie luați?
Avocatul Răzvan Doseanu, cel care îl reprezintă pe Viorel Pașca, a formulat public două întrebări care, în contextul acestor documente, devin întrebări centrale ale apărării.
Prima întrebare : dacă oamenii erau sechestrați acolo pentru ca Viorel Pașca să se îmbogățească, de ce acesta făcea zeci de solicitări către autoritățile statului, inclusiv către Ministerul Sănătății și Ministerul Muncii, pentru ca bolnavii să fie luați în grijă de instituții?
A doua întrebare: dacă exista pericol iminent, de ce nu s-a intervenit imediat?
A doua întrebare formulată de avocatul Răzvan Doseanu privește momentul intervenției. Avocatul susține public că, din 23 iulie 2025, grupul infracțional organizat ar fi fost monitorizat permanent prin interceptări telefonice, înregistrări ambientale și investigatori sub acoperire infiltrați în casele cu bolnavi. Pe această bază, întreabă de ce nu s-a intervenit timp de 11 luni pentru „eliberarea ostaticilor”.
Este o întrebare incomodă. Dacă persoanele erau într-un pericol grav, dacă erau lipsite de libertate, dacă erau aservite, dacă existau condiții de urgență, de ce nu a existat o intervenție rapidă? De ce s-a permis continuarea situației timp de luni de zile?
Partajează acest conținut:
