SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
În perioada 6-7 octombrie 2025 a avut loc, la București, Întâlnirea președinților secțiilor pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în care au fost dezbãtute probleme de drept ce au generat practicã neunitarã în această materie. Printre problemele soluționate se numără Acordarea drepturilor salariale cuvenite pentru orele de muncă prestate în zilele de sâmbătă și duminică din perioadele de activitate continuă, în reglementarea art. 137 alin. (4) și (5) din Codul muncii (problemă propusă de CA Craiova).
Titlul problemei de drept: Acordarea drepturilor salariale cuvenite pentru orele de muncă prestate în zilele de sâmbătă și duminică din perioadele de activitate continuă, în reglementarea art. 137 alin. 4 și 5 din Codul Muncii (problemă propusă de CA Craiova)
Materia: drept civil.
Subcategoria: litigii de muncă și asigurări sociale.
Obiect Ecris: drepturi bănești.
Acte normative incidente: art. 137 alin. 4 și 5 din Codul Muncii, art. 123 alin. 2 Codul Muncii, Hotărârea CJUE pronunțată la 02.03.2023 în cauza C-477/21, Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Cuvinte cheie: repaos săptămânal, repaus zilnic, activitate continuă.
” Practica judiciară:
Într-o primă opinie s-a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 137 alin. 4 Codul Muncii în ceea ce privește existența unei perioade de„activitate continuă” ce nu poate depăși 14 zile, în măsura în care „activitatea continuă” reprezintă perioada în care angajatul beneficiază de repausul zilnic, astfel că orice perioadă de repaus acordată în plus întrerupe perioada de activitate continuă.
S-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 46 alin. 6 CCM, regimul de muncă în tură este munca prestată în condițiile impuse de specificul neîntrerupt al activității de exploatare și comerciale a societății, într-un sistem de lucru în care salariații se succed unul pe altul, la interval de 12 ore și care poate fi de tip continuu sau discontinuu, implicând pentru salariat necesitatea realizării unei activități în intervale orare diferite în raport cu o perioadă zilnică sau săptămânală, stabilită prin contractul individual de muncă.
Instanța reține că pentru anii 2018-2021, normele de muncă lunare au fost stabilite de Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători conform înscrisurilor depuse la dosar, înregistrate cu nr. S5/5/353/14.03.2018, nr. RU/5/885/26.11.2018, APS/5/151/26.11.2019 și APS11/1184/27.11.2020, prin care au fost indicate numărul de zile lucrătoare pentru fiecare lună calendaristică, numărul de ore regim zi turnus, numărul de ture și numărul de ore regim tură.
Conform foilor colective de prezență, reclamantul a lucrat în această perioadă în regim de tură de 12 ore, urmate de un repaus de 24 ore după tura de zi, respectiv 48 de ore repaus după tura de noapte.
Din observarea foilor colective de prezență depuse la dosar de pârâtă pentru perioada dedusă judecății, instanța reține că activitatea reclamantului s-a desfășurat în ture, iar în intervalul de timp dedus judecății, i-a fost respectat dreptul la repaus săptămânal de 48 ore consecutive, neexistând perioade de activitate continuă mai mari de 5 zile consecutive.
Prin activitate continuă se înțelege perioada în care angajatul beneficiază doar de repausul zilnic. Orice perioadă de repaus mai mare de 24 ore excede noțiunii de repaus zilnic și, prin urmare, această perioadă de repaus întrerupe perioada de activitate continuă, astfel că reclamantul nu s-a aflat niciodată în situația prevăzută de art. 137 alin. 4 Codul muncii.
Într-o a doua opinie s-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 137 alin. 4 Codul Muncii cu privire la existența unei perioade de „activitate continuă” ce nu poate depăși 14 zile,în condițiile în care angajatul beneficiază doar de repausul săptămânal, prin excluderea repausului zilnic sau prin considerarea că repausul zilnic este absorbit în cel săptămânal.
In cazul în care salariatul lucrează continuu minim 6 zile și maxim 14 zile, deci inclusiv sâmbăta și duminica, el are dreptul la repaus săptămânal în perioada imediat următoare, cumulat, după caz, de 2 sau 4 zile, fiind necesare în acest sens autorizarea inspectoratului teritorial de muncă, precum și acordul sindicatului sau al reprezentanților salariaților.
Astfel, dreptul la repausul de 24 de ore după prestarea turei de 12 ore nu exclude dreptul salariatului la zilele de repaus săptămânal prevăzut la art. 137 din Codul muncii.
Așadar, în situația în care salariatul prestează activitatea în condițiile art. 137 al. 4 din Codul muncii, acesta are dreptul la dublul compensațiilor cuvenite potrivit art. 123 al. 2 din Codul muncii, articol care se referă la sporul pentru munca suplimentară, care potrivit contractelor colective de muncă aplicabile perioadei deduse judecății este de 95% din salariu de bază, deci conform art. 137 alin. 5 din Codul muncii, salariații au dreptul la o compensație de 190 % din salariu de bază.
Conform susținerilor reclamantului, ce se coroborează cu statele de platăaferente perioadei deduse judecății, pentru orele lucrate sâmbătă și duminică, pârâta a acordat un spor de 100 %, conform art. 137 alin. 2 din Codul muncii, apreciind că asigură repausul zilnic și cel săptămânal, conform prevederilor legale și ale contractului colectiv de muncă.
În cauză, prin întâmpinare și notele de ședință, pârâta a arătat că reclamantului i-a fost acordat întotdeauna repausul săptămânal de 48 ore consecutive și că nu s-a aflat niciodată în situația prevăzută de art. 137 alin. 4 Codul muncii, însă din analiza foilor colective de prezență depuse la dosar reiesecă activitatea reclamantului s-a desfășurat în ture, iar în unele situații, acestuia nu i s-a respectat dreptul la repaus săptămânal în condițiile art. 137 al. 4 din Codul muncii, aspect ce rezultă și din raportul de expertiză întocmit în auză.
Faptul că există perioade de repaus de una sau două zile evidențiate în anumite intervale de timp nu poate duce la concluzia respectării de către pârâtă a dreptului la repausul săptămânal, în condițiile în care, pe de o parte, una din cele două zile cumulate constituie de fapt repausul zilnic de 24 de ore după o tură de 12 ore de noapte, iar pe de altă parte, și considerând că aceste zile ar reprezenta repausul săptămânal, în unele situații , el ar fi acordat după 14 zile consecutive de lucru,art. 137 al. 4 din Codul muncii fiind astfel incident.
De asemenea, se reține că, potrivit art. 133 din Codul muncii, „Perioada de repaus reprezintă orice perioadă care nu este timp de muncă”, reținându-se astfel ca fiind repausuri periodice: pauza de masă, reapausul zilnic, repausul săptămânal, sărbătorile legale și concediile, motiv pentru care cele 24 de ore acordate de angajator după repausul zilnic nu poate avea semnificația juridică a unei perioade de repaus, fiind în afara normei legale.
Tribunalul reține și concluziilor raportului de expertiză întocmit de expert, astfel cum a fost completat în urma încuviințării obiecțiunilor formulate de către reclamant, în varianta în care cele două tipuri de repaus (zilnic și săptămânal) să nu fie absorbite, ci cumulate.
În acest sens, a se vedea decizia civilă nr. 1301/2023 din 30.05.2023, pronunțată în dosarul nr. 2594/95/2022 al Curții de Apel Craiova; decizia nr. 1303/2023 din 30.05.2023, pronunțată în dosarul nr. 1324/101/2022 al Curții de Apel Craiova.
1.2 Opinia referentului: este în sensul că din jurisprudența indicată pot fi identificate de fapt două probleme de drept.
Prima chestiune vizează stabilirea numărului minim de zile de „activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile”, în sensul dispozițiilor art. 137 alin. 4 Codul Muncii, respectiv dacă acesta este de 6 zile, așa cum se reține în cele două opinii anterior menționate, precum și in jurisprudența majoritară la momentul prezent, este de 10 zile, respectiv durata a două săptămâni lucrătoare, compusă din cinci zile plus cinci zile lucrătoare, deoarece zilele de repaus săptămânal sunt acordate în mod cumulat – ceea ce înseamnă că numai patru zile de repaus se pot acorda în mod cumulat – sau este de 14 zile, singurul interval de timp la care face referire legiuitorul în mod expres la art. 137 Codul muncii, astfel cum se susține într-o opinie minoritară.
Chiar dacă la nivelul Curții de Apel Craiova nu a fost identificată jurispudență în sensul celei de-a doua opinii în anul 2020, cand a fost discutată această chestiune în cadrul unei prime ședințe de practică neunitară, apreciez că aceasta poate fi susținută de mai multe argumente, ce vor fi expuse în continuare, în același sens fiind și doctrina identificată ulterior, de exemplu Revista de drept social nr.3/2021.
Astfel, în ra alin. 4 și 5 din Codul muncii, nu s-ar putea reține că după trecerea a 6 zile lucrătoare fără acordarea repausului săptămanal suntem in prezența unei activități continue ce impune aplicarea acestor dispoziții, cată vreme legiuitorul nu poate avea in vedere o acordare cumulată decăt după trecerea a două săptămăni lucrătoare, deoarece la acel moment sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea cumulată a repausului săptămanal.
Potrivit disp. art. 137 alin. 1 c. muncii, repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, deregulă sâmbăta și duminica, iar potrivit alin. 2 din același articol, in cazul în care repausul în zilele de sâmbătă și duminică ar prejudicia interesul public sau desfășurarea normală a activității, repausul săptămânal poate fi acordat și în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.
Aceste două alineate stabilesc regula în sensul acordării repausului săptămănal, iar alineatele 4 și 5 sunt excepții de la regulă. Prin urmare, repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, de regulă sâmbăta și duminica, deci avem două zile de repaus consecutive, fără a mai fi necesară folosirea sintagmei ”cumulat” pentru acordarea unui singur repaus săptămănal.
Din moment ce legiuitorul uzează de sintagma ”sunt acordate cumulat” ,este evident că se referă la patru zile de repaus săptămănal, corespunzătoare unei activități continue pe durata a maxim 14 zile calendaristice.
Deoarece in aceste 14 zile calendaristice există, de regulă, 10 zile lucrătoare și 4 zile de repaus, minimul numărului de zile de activitate continuă nu poate fi decăt de 10 zile lucrătoare și poate ajunge la un maxim de 14 zile.
Prin urmare, la fiecare 5 zile lucrate se naște in mod automat dreptul la un repaus de două zile, indiferent din ce zi a săptămănii începe activitatea, iar acordarea cumulată a două repausuri nu este justificată decăt după 10 zile lucrate.
Cu alte cuvinte, primele două zile de repaus aferente primei săptămăni lucrate se cumulează cu următorul repaus săptămănal care se acordă la finele celei de-a doua săptămăni lucrate. Dacă de regulă avem două zile consecutive de repaus după 5 zile lucrate, este clar că se cumulează 4 zile de repaus numai după minim 10 zile lucrate, deoarece zilele de repaus trebuie să fie în mod normal consecutive.
A doua chestiune vizează definirea noțiunii de activitate continuă în sensul dispozițiilor art. 137 din Codul muncii, în raport de aceasta putandu-se determina durata repausului ce trebuie acordat pentru a întrerupe perioada de activitate continuă de maxim 14 zile calendaristice la care fac referire dispozițiile legale în discuție.
Astfel, pornind de la premisa că activitatea continuă presupune acordarea doar a repausului zilnic – de 24 de ore, în cazul muncii organizate în ture – se pune problema dacă aceasta este susceptibilă a fi întreruptă doar prin acordarea repausului săptămanal de 48 de ore, sau orice perioadă care excede repausului zilnic, acordată de angajator, chiar în afara cadrului legal, va întrerupe activitatea contiună, inclusiv în ipoteza în care durata acesteia este inferioară celei de 48 de ore prevăzute pentru repausul săptămanal.
Situația de fapt avută în vedere este cea în care se acordă o perioadă de repaus de 48 de ore, care însă, în considerarea jurisprudenței CJUE din Cauza C-477/21, nu ar putea fi avută în vedere ca repaus saptămanal deoarece ar include repausul zilnic de 24 ore, rămanand astfel în discuție stabilirea semnificației juridice a perioade de 24 de ore, rămasă după deducerea din cele 48 de ore a repausului zilnic de 24 de ore.
Cu alte cuvinte, se pune problema dacă are efect înreruptiv al caracterului continuu al activității doar acordarea celor 48 de ore aferente repausului săptămănal, care nu include repausul zilnic, sau acest efect îl poate avea și acordarea oricărei perioade de repaus care excede repausului zilnic de 24 de ore.
Prin urmare, se impune a se stabili dacă pentru a iesi din sfera de aplicare a dispozițiilor art. 137 alin. 4 Codul Muncii, perioada de activitate continuă poate fi întreruptă prin acordarea unei singure zile de repaus, a două zile de repaus sau trebuie acordate trei zile, rezultate din cumularea repausului zilnic cu cel săptămănal, în aplicarea jurisprudenței CJUE, conform Hotărârii pronunțată la data de 02.03.2023 în cauza C-477/21.
În primul rand, se reține că, prevederile Directivei nr. 2003/88, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE, reglementează aspecte ce țin de organizarea timpului de lucru, prin stabilirea unor cerințe minime de securitate și sănătate la locul de muncă, iar nu aspecte ce țin de salarizarea șicompensarea in bani a unor incoveniente decurgand din nerespectarea timpului de lucru sau de repaus.
Nerespectarea timpului de lucru sau de repaus atrage în primul rănd răspunderea contravențională a angajatorului.
În plus, o eventuală compensare în bani ar putea determina salariatul să fie cel care provoacă neacordarea perioadelor legale de repaus, prin schimbări repetate de tură, in perspectiva obținerii de castiguri financiare, cu riscul de a-i fi afectată sănătatea.
În al doilea rand, fără a contesta admisibilitatea unui eventual demers judiciar avand ca obiect obligarea anagjatorului la acordarea cumulată a celor două tipuri de repaus, se reține totuși că în cauzele analizate, obiectul acțiunii este diferit, respectiv obligarea la acordarea drepturilor bănești în situația de excepție prevăzută de art. 137 alin. 5 din Codul muncii.
În cadrul procesual astfel stabilit, instanța este ținută în primul rand să verifice caracterul continuu al activității astfel prestate, care poate fi întrerupt prin acordarea oricărei perioade de repaus care excede repausul zilnic, indiferent de durata acesteia.
Aceasta deoarece noțiunile de timp de lucru și timp de odihna se exclud reciproc (timpul de odihnă exclude noțiunea de timp de lucru), iar activitatea continuă presupune ca timpul de lucru să fie neîntrerupt pe o perioadă de maxim 14 zile.
Cu atat mai mult, caracterul continuu al activității este întrerupt prin acordarea a două zile de repaus, cată vreme acestea reprezintă durata normală a repausului săptămanal, acesta fiind, de fapt, obiectul de reglementare a dispozițiilor art. 137 Codul muncii, a căror aplicare se invocă în cauză.
Pe de altă parte, problema cumulului celor două repausuri nu este una de aplicare a dispozițiilor de excepție reglementate de art. 137 alin. 4-5 Codul muncii, care nu impun obligația acordării a trei zile de repaus, ci ipoteza reglementată este cea a prestării unei activități în mod continuu, o anumită perioadă de timp, acest aspect impunandu-se a fi verificat așadar cu prioritate.
Opinia formatorilor INM
Potrivit art. 137 alin. (4) din Codul muncii, în situații de excepție zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă și cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanților salariaților. În ipoteza în care salariatul lucrează în regim de tură de 12 ore, urmate de un repaus de 24 ore după tura de zi, respectiv 48 de ore repaus după tura de noapte, se ridică o serie de întrebări referitoare la interpretarea art. 137 alin. (4), care au generat o practică neunitară.
Astfel, pot fi identificate cel puțin trei întrebări sub acest aspect:
a) Ce înseamnă, în acest context ”activitate continuă”?
b) În ce condiții se poate considera întreruptă activitatea, ceea ce ar atrage inaplicabilitatea art. 137 alin. (4)?
c) Care este numărul minim de zile de activitate continuă care atrage aplicabilitatea art. 137 alin. (4)?
Activitatea continuă presupune că salariatul beneficiază de repausul zilnic, dar nu beneficiază de cel săptămânal. În cazul programului de muncă standard, în care repartizarea timpului de muncă
în cadrul săptămânii este uniformă, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus (în condițiile art. 113 alin. (1) din Codul muncii), aceasta presupune că salariatul prestează activitate pentru mai mult de 5 zile consecutive, caz în care repausul săptămânal se reportează, cu acordul inspectoratului teritorial de muncă și al sindicatului.
În cazul în care munca se prestează în ture, în care zilele de activitate sunt urmate de perioade de repaus de 24, respectiv 48 de ore, problema care se ridică este calificarea acestor intervale drept ”repaus zilnic”. Pentru că dacă vom considera că ele constituie repaus zilnic, ar urma ca activitatea să fie socotită continuă, în pofida acordării lor, în timp ce dacă nu le vom considera astfel, aceste intervale de repaus ar întrerupe continuitatea activității, și deci dreptul salariatului la sporul consacrat de art. 137 alin. (5).
În ceea ce privește repausul de 24 de ore, art. 115 alin. (2) prevede obligația acordării lui: ”Durata zilnică a timpului de muncă de 12 ore va fi urmată de o perioadă de repaus de 24 de ore”.
Repausul de 48 de ore nu este consacrat ca obligație legală, el decurgând din contractele colective și normele interne ale întreprinderii. Acordarea acestui interval de repaus (de 12, respectiv 48 de ore) nu dispensează angajatorul de obligația acordării repausului săptămânal.
De semnalat că repausul de 24 de ore, și cu atât mai puțin cel de 48 de ore, nu este prevăzut de Directiva 2003/88. Tot ce prevede art. 3 din Directivă 2003/88 este că ”Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de o perioadă minimă de repaus de 11 ore consecutive în decursul unei perioade de 24 de ore”. Dimpotrivă, aceste intervale de repaus de 24, respectiv 48 de ore (care, prin definiție, nu sunt ”zilnice”) exced acestor standarde.
Calificarea lor drept repaus zilnic conduce și la dificultatea aplicării prevederilor directivei sub aspectul cumulului repausului zilnic cu cel săptămânal. Avem în vedere Cauza C-477/21, în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că ”repausul zilnic prevăzut la articolul 3 din această directivă nu face parte din perioada de repaus săptămânal prevăzută la articolul 5, ci se adaugă la aceasta”.
Aceasta ar presupune că un salariat care are dreptul la 24 sau 48 de ore libere, după finele zilei de muncă, ar beneficia o dată pe săptămână de cumulul acestui interval cu repausul săptămânal de 48 de ore, ceea ce conduce la consecințe imposibil de gestionat de angajator sub aspectul organizării muncii.
De aceea, considerăm intervalele de 24 de ore și cel de 48 de ore nu pot fi integral calificate drept ”repaus zilnic”, în înțelesul art. 135 alin. (1). Ele înglobează repausul zilnic dar, pentru ceea ce depășește 12 ore, constituie beneficii de timp liber consacrate legal sau contractual care nu se supun exigențelor repausului zilnic.
Deopotrivă însă, în aprecierea acestor intervale trebuie avută în vedere condiția cumulului repausului zilnic cu cel săptămânal, menționată anterior. Aceasta presupune că un salariat are dreptul, o dată pe săptămână, la 12 ore de repaus zilnic + 48 de ore de repaus săptămânal, adică la 60 de ore consecutive de repaus. Numai acordarea acestui interval liber întrerupe continuitatea activității și înlătură de la aplicare dispozițiile art. 137 alin. (4) din Codul muncii.
În concluzie, chiar dacă salariații au beneficiat, ocazional, de intervale de 48 de ore libere, acestea nu au întrerupt continuitatea muncii și nu au reprezentat repaus săptămânal, deoarece din acest interval cel puțin 12 ore constituiau repaus zilnic. Faptul că salariatul a beneficiat de un anumit interval liber, suplimentar repausului zilnic, nu poate conduce la a înlătura aplicabilitatea art. 137 alin. (4), legiuitorul având în vedere garantarea beneficierii integrale de repausul săptămânal în fiecare interval de 7 zile și numai prin excepție reportarea lui.
A admite că orice depășire a repausului de 24 de ore, în cazul muncii în ture, ar exclude aplicarea art. 137 alin. (4) Codul muncii ar putea conduce la interpretarea potrivit căreia nici un salariat cu program standard de 8 ore/zi, care are între două zile consecutive de muncă un interval de repaus de 16 ore, nu ar putea fi încadrat în ipoteza acestei norme. Deoarece și într-un asemenea scenariu tipic, intervalul dintre două zile de muncă depășește repausul minim de 12 ore.
Este adevărat că această soluție ar putea încuraja salariații să opteze pentru schimbări repetate de tură, tocmai cu scopul obținerii de compensații financiare, dar considerăm că organizarea muncii și a programului de lucru constituie prerogativa angajatorului.
Apreciem așadar aplicabile în situația descrisă art. 137 alin. (4) și (5) din Codul muncii.
Art. 137 alin. (4) consacră numai durata maximă a acordării cumulate a acestui repaus, fără a prevedea care este durata minimă de activitate continuă pentru care este necesară obținerea autorizării inspectoratului teritorial de muncă, respectiv a acordului sindicatului/ al reprezentanților salariaților. Cum însă în legislația națională durata repausului săptămânal este de 48 de ore (potrivit art. 137 alin. (1) din Codul muncii), iar el trebuie acordat în fiecare interval de șapte zile, decurge că începând din a șasea zi consecutivă de muncă din săptămână autorizarea, respectiv acordul la care face referire art. 137 alin. (4), devin necesare.
Într-adevăr, repausul săptămânal se acordă în fiecare săptămână, fără posibilitatea reportării de pe o săptămână pe alta. Singura excepție o constituie art. 137, care se aplică dacă salariatul lucrează mai mult de 5 zile consecutive. Altfel spus, pentru a 6-a zi consecutivă de muncă, deja este necesar avizul inspecției muncii și acordul sindicatului. Acordarea cumulată a repausului săptămânal nu se poate face după mai mult de 14 zile, dar ea se poate face mai devreme, de exemplu dacă după 7 zile de muncă salariatului i se acordă 4 zile de repaus, cumulat pentru săptămâna finalizată și pentru cea care începe.
În unanimitate, participații au fost de acord cu opinia INM.
Partajează acest conținut:
