De ce sunt obligate firmele corecte să plătească evaziunea țeparilor?

Articol realizat de Răzvan Doseanu, avocat Oradea – Societatea de avocați ”DOSEANU&ASOCIAȚII”

Situațiile cele mai frecvente sunt ale micilor comercianți care achiziționează mărfuri de la unele centre comerciale en-gros (în mare parte din București), primind facturi și chitanțe pentru marfa achiziționată de la firme care sunt active fiscal la momentul respectiv și care ulterior nu înregistrează vânzările în evidențele contabile. Deși aceste firme nu acceptă decât plata mărfii în numerar, autoritățile permit funcționarea acestor centre comerciale en-gros, închizând practic ochii, după care se îndreaptă împotriva societăților comerciale de bună-credință. În practică, societățile evazioniste se folosesc uneori chiar de denumirea unor societăți comerciale serioase, furnizând însă facturi și chitanțe fictive. Modalitatea de operare poate fi extinsă cu ușurință la o mulțime de alte operațiuni comerciale similare.

Modalitatea cea mai des întâlnită de evaziune fiscală este cea prevăzută de articolul 9 lit. c din Legea nr. 241/2005, respectiv evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive.

Pedeapsa este închisoarea de la 2 ani la 8 ani. Dacă s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 de euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzută de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani (închisoare de la 7 la 13 ani). Dacă s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 de euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzută de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani (închisoare de la 9 la 15 ani).

În practică sunt numeroase firme de bună-credință care achiziționează produse de la alte societăți comerciale. Marfa este achitată, înregistrată în contabilitate de către societățile de bună-credință, însă nu este evidențiată în contabilitate de către societățile evazioniste.

Odată cu achiziționarea mărfurilor, societățile de bună credință primesc și facturi și chitanțe pentru mărfurile achiziționate. Ulterior, aceste societăți vând marfa mai departe cu adaos comercial, înregistrând operațiunea în contabilitatea firmei. În momentul achiziției mărfurilor, societățile de la care sunt cumpărate mărfurile sunt active fiscal, având cod valid de TVA.

Ulterior, autoritățile statului verifică declarațiile 394 și constată că există neconcordanțe, deoarece societățile evazioniste care au vândut marfa nu au înregistrat operațiunile în contabilitate. Deși se face dovada că societatea care a cumpărat marfa a înregistrat operațiunea în contabilitate, a achitat marfa, a recepționat-o și a vândut-o mai departe, autoritățile statului consideră operațiunea nereală și stabilesc obligații fiscale în sarcina societăților de bună-credință.

Uneori se ajunge chiar la sesizarea organelor de urmărire penală și sunt constituite dosare de evaziune fiscală. Alteori ”se negociază” în sensul că, dacă societatea de bună-credință achită obligațiile fiscale în locul societăților cu comportament evazionist, nu mai sunt sesizate organele de urmărire penală.

Ceea ce este foarte interesant este că autoritățile statului nu recunosc operațiunea inițială de achiziție a mărfii, când se înregistrează cheltuiala cu achiziția mărfurilor și se deduce TVA, însă vânzarea ulterioară a acelorași mărfuri, cu adaos comercial și cu TVA suplimentar colectat, este recunoscută, statul încasând cu această ocazie impozit pe profit și TVA.

Considerăm că, atâta timp cât astfel de practici sunt tolerate de autorități pentru vânzările din centrele comerciale en-gros și nu numai, autoritățile sunt culpabile și nu s-ar putea dispune obligarea firmelor de bună-credință la plata impozitelor și a TVA-ului în locul firmelor evazioniste care funcționează nestingherite cu ”complicitatea” autorităților.