Valoarea probatorie a declarației martorului – cel mai inconsistent mijloc de probă (I)

Material realizat de avocat Ionel Manole, licențiat în psihologie

*Vom viza în continuare probele în procesul penal.

Auzim prea des truismul ”probele nu au o valoare dinainte stabilită”, sistemul român de drept neacceptând o ierarhizare rigidă a probelor. Relativ corect, dar întotdeauna sistemele adoptate de oameni sunt exact precum creatorii lor,  vlăstare ale zeului Janus cel cu două fețe.

Probele au rolul esențial de a contribui la aflarea adevărului în proces, soluția adoptată (de exemplu, în procesul penal hotărâre de achitare, condamnare cu privare de libertate sau nu, amendă etc) fiind uneori întemeiată pe o singură declarație de martor, care se mai coroborează cu probe care singure nu ar fi ”stat în picioare”.

Consider declarația martorului ca fiind de departe cel mai influențabil (coruptibil) mijloc de probă, la nivel conștient și inconștient.

Martorul ideal (nu există)

Martorul teoretic ar trebui să înglobeze caracteristici precum sinceritatea absolută, neutralitatea totală față de orice persoană sau instituție implicată, un nivel minim de inteligență, o percepție nedistorsionată a faptelor și împrejurărilor pe care le relatează, o memorie tinzând spre desăvârșire și o atitudine față de o anumită situație care să elimine orice convingeri adânci care întotdeauna tind spre o percepție selectivă (iar majoritatea convingerilor profunde sunt inconștiente).

Am redat astfel definiția pe care niciodată, niciun martor nu o va îndeplini într-o proporție suficientă.

De aici derivă efortul polițiștilor, procurorilor, judecătorilor și avocaților de a extrage informațiile cât mai puțin omisive, generalizate ori distorsionate; pentru moment, uzez de altă idealizare, în care pilonii justiției enumerați anterior au  în mod real intenția de a afla adevărul prin procedeul probatoriu de obținere a declarației martorului (obligația de a contribui la aflarea adevărului este foarte clar stipulată de lege doar în sarcina judecătorilor și, câtă vreme vor mai avea o carieră comună cu magistrații-judecători, inclusiv procurorilor).

Distorsiuni, generalizări, presupoziții și omisiuni

Câteva modalități prin care declarația martorului poate fi distorsionată covârșitor, astfel încât a ține cont de ea la deliberare poate conduce judecătorul la o soluție departe de cerința aflării adevărului.

Uneori martorul etalează o variantă proprie a opiniei publice, colectată din mediul său, cu toate că este de esența mărturiei a reda cele percepute exclusiv prin propriile simțuri.

La nivel inconștient, neintenționat:

a.        Percepția selectivă, un atribut uman înnăscut, constă în a restrânge câmpul realității din care culegem imagini, sunete și alte cărămizi ale amintirilor. Această limitare primară depinde atât de nivelul de inteligență și cultură, cât și de convingerile adânci imprimate de mediul familial, traume suferite, dureri corporale sau psihice de moment, probleme personale care acaparează permanent atenția, relația cu situația sau persoanele implicate.

b.        Trecerea timpului și repovestirea repetată alterează de asemenea  informația stocată, martorul adăugând inconștient sau omițând detalii (unele sugerate prin întrebările adresate în cursul audierii).

c.         Întrebările adresate de polițiști/procurori/judecătorilor și avocați în cursul procesului, ordinea acestora, tonalitatea folosită, contextul în care i se adresează și percepția martorului asupra consecințelor probabile ale răspunsului său determină deseori replierea acestuia într-o atitudine de voalare, reinterpretare de moment sau chiar ascundere a unor piese esențiale din fragmentul de memorie pe care ”justiția” îi cere imperativ a-l scoate la iveală.

Chiar dacă intenția celui care îi adresează procedural întrebările este departe de a-l timora, martorul care tocmai a (re)aflat că riscă 5 ani de închisoare dacă declară mincinos sau omite o parte din adevăr probabil va reconsidera fiecare răspuns, adaptându-l pentru a fi dezirabil persoanei pe care o percepe că poate prezenta un pericol pentru el însuși (uzual, polițistul sau procurorul).

d.        Emoțiile puternice (uneori) ale martorului generate cu ocazia evenimentului perceput prin propriile simțuri și care sunt evocate inerent o dată cu informația pur mentală.

e.        Reformulările rezumative ale persoanei care administrează acest mijloc de probă pot devia semnificația afirmațiilor martorului, conducând la concluzii diferite de cele care ar fi rezultat în urma consemnării fidele a cuvintelor acestuia. Chiar dacă uneori educația precară a martorului conduce la dificultăți în aprecierea sensului unui vocabular limitat, este important a nu se proceda la parafrazarea superficială.

Distorsionarea intenționată a memoriei reactualizate și redate în scris:

1.         Prejudecățile polițistului/procurorului anchetator cu privire la starea de fapt și vinovăția anumitor persoane pot vicia semnificativ declarația martorului, în special în faza urmăririi penale IN REM (când inculpatului nu i s-a născut dreptul de a avea un avocat care să asiste la audierea martorului) sau ulterior, prin omisiunea anunțării avocatului privitor la audiere.

Și polițiștii/procurorii au aceeași caracteristică umană de a tinde să selecteze acele afirmații/probe care le întăresc probatoriul în sensul presupunerilor pe baza cărora au format dosarul penal.

Martorul care, mai mult sau mai puțin subtil, percepe o potențială inculpare a sa în cazul în care polițistul/procurorul va considera că omite sau interpretează adevărul în sensul nedorit de anchetatori, va tinde să dea un răspuns dezirabil sau va accepta o redare rezumativă în forma scrisă divergentă față de relatarea sa (de obicei chiar renunță să citească cele consemnate și semnează pentru a se îndepărta mai repede de spațiul pe care îl consideră amenințător).

2.        Martorul declară formal că nu se află în relații de prietenie/dușmănie/rudenie cu inculpatul sau alte părți, însă nu rareori aceste relații există, dar nu sunt cunoscute anchetatorului sau nu pot fi probate. În acest caz ne întâlnim cu distorsiuni voite ale adevărului, greu de detectat și demonstrat, martorul folosindu-și poziția în favoarea sau defavoarea inculpatului/altor părți din dosar.

Testul poligraf poate fi salutar uneori, dar nu poate fi impus martorului, iar rolul său acceptat este acela de indiciu al unui eventual comportament simulat. Costurile logistice nu permit audierea tuturor martorilor cu comportament dubitabil.

Într-un articol viitor vom analiza cum pot fi distorsionate și celelalte mijloace de probă, inclusiv expertizele tehnico-științifice.

Notă: Prezentul articol se adresează unui public mai larg, eliminând în consecință un limbaj accentuat tehnico-juridic ori rigoarea impusă de canoanele unui articol dedicat publicațiilor de drept specializate.