SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUSARDELEAN AMALIA-ELA-MĂLINA – studentă a Facultății de Drept Universitatea din Oradea
- INTRODUCERE
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 54/2026 aduce o clarificare importantă în materia infracțiunii de mărturie mincinoasă, stabilind că refuzul persoanei citate în calitate de martor de a da declarații poate întruni condițiile de tipicitate ale art. 273 C. pen., indiferent dacă acesta intervine înainte sau după depunerea jurământului ori a declarației solemne. Soluția instanței supreme repoziționează tăcerea martorului în cadrul obligației procesuale de a contribui la aflarea adevărului, fără a anula însă garanțiile recunoscute de lege, precum dreptul la neautoincriminare, dreptul anumitor persoane de a refuza audierea sau protecția secretului și a confidențialității.
Prezenta analiză urmărește să examineze raționamentul Deciziei nr. 54/2026 prin raportare la structura art. 273 C. pen., la statutul procesual al martorului și la limitele obligației de a declara. În același timp, lucrarea propune o evaluare critică a soluției, cu accent asupra riscului ca interpretarea sintagmei „nu spune tot ce știe” să fie aplicată extensiv, în absența unei verificări riguroase a condițiilor concrete ale audierii. Refuzul martorului nu poate fi calificat automat ca mărturie mincinoasă, ci numai atunci când persoana are calitatea procesuală de martor, a fost informată asupra obiectului audierii și asupra obligațiilor sale, iar tăcerea sa nu este justificată de un drept recunoscut de lege.
Proba testimonială ocupă un loc particular în procesul penal. Spre deosebire de înscrisuri, mijloace materiale de probă sau procedee tehnice de supraveghere, declarația martorului presupune intervenția unei persoane care a perceput, direct sau indirect, fapte ori împrejurări relevante pentru cauză. De aceea, martorul nu este doar un participant ocazional la proces, ci un purtător de informație probatorie, chemat să contribuie la aflarea adevărului judiciar.
Această poziție procesuală presupune o obligație esențială: aceea de a spune adevărul. Totuși, obligația martorului nu este absolută. Ea trebuie înțeleasă în raport cu garanțiile care protejează persoana chemată să declare, în special dreptul de a nu se autoincrimina, dreptul anumitor persoane de a refuza audierea și protecția secretului ori a confidențialității recunoscute de lege. Prin urmare, dreptul procesual penal nu sancționează orice formă de tăcere, după cum nici nu protejează orice refuz de a declara.
În această zonă de tensiune se înscrie problema analizată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 54/2026: poate constitui infracțiunea de mărturie mincinoasă refuzul persoanei citate în calitate de martor de a face orice declarație? Întrebarea este importantă deoarece art. 273 alin. (1) C. pen. incriminează nu doar afirmațiile mincinoase ale martorului, ci și conduita acestuia de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale asupra cărora este întrebat.
Dificultatea interpretării rezultă tocmai din natura conduitei analizate. Afirmația mincinoasă presupune o exteriorizare pozitivă a falsului: martorul declară ceva contrar realității. În schimb, refuzul total de a declara este o conduită negativă, o abținere de la comunicarea oricărei informații. La prima vedere, s-ar putea susține că o asemenea conduită nu reprezintă o „mărturie” mincinoasă, deoarece nu există o declarație propriu-zisă al cărei conținut să poată fi apreciat ca fals sau incomplet. Totuși, o asemenea interpretare ar lăsa în afara art. 273 C. pen. tocmai ipoteza cea mai radicală a omisiunii: situația în care martorul nu ascunde doar o parte din ceea ce cunoaște, ci refuză să comunice orice informație relevantă.
Înalta Curte a optat pentru această a doua interpretare. Instanța supremă a reținut că refuzul persoanei citate în calitate de martor de a da declarații poate intra în sfera sintagmei „nu spune tot ce știe”, indiferent dacă refuzul intervine înainte sau după depunerea jurământului ori a declarației solemne. Elementul decisiv nu este momentul jurământului, ci existența calității de martor, informarea persoanei asupra obiectului audierii și asupra obligațiilor procesuale, precum și inexistența unui caz legal care să justifice refuzul.
Soluția are o importanță practică evidentă. Ea împiedică transformarea refuzului de a depune jurământul sau de a declara într-un mecanism de evitare a răspunderii penale. În același timp, decizia impune o aplicare prudentă. Nu orice tăcere a martorului poate fi tratată ca infracțiune, iar organele judiciare trebuie să verifice, în concret, dacă persoana a fost corect informată, dacă întrebările privesc fapte sau împrejurări esențiale și dacă nu există o garanție legală care să îi permită refuzul.
Din această perspectivă, Decizia nr. 54/2026 nu trebuie înțeleasă ca o negare a dreptului la tăcere, ci ca o delimitare între tăcerea protejată și tăcerea nejustificată. Prima este expresia unei garanții procesuale. Cea de-a doua poate deveni o formă de ascundere a adevărului, atunci când martorul, deși are obligația legală de a declara, refuză fără temei să furnizeze informațiile relevante pentru soluționarea cauzei.
- Problema de drept dezlegată prin Decizia ÎCCJ nr. 54/2026
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 54/2026 a fost pronunțată în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală și a vizat interpretarea art. 273 C. pen., în ipoteza refuzului persoanei citate în calitate de martor de a da declarații.
Întrebarea adresată instanței supreme a avut ca obiect stabilirea măsurii în care sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă atunci când persoana citată în calitate de martor în procesul penal refuză, înainte sau după depunerea jurământului ori a declarației solemne, să facă orice fel de declarații.
Problema nu privește o simplă dificultate de aplicare a legii penale, ci raportul dintre două planuri normative distincte: pe de o parte, obligația martorului de a contribui la aflarea adevărului, iar, pe de altă parte, limitele acestei obligații, determinate de garanțiile procesuale recunoscute persoanei chemate să declare. Din acest motiv, soluția nu putea fi formulată exclusiv prin raportare la art. 273 C. pen., ci impunea corelarea acestuia cu dispozițiile procesual-penale referitoare la statutul martorului.
În esență, chestiunea de drept ridicată în fața Înaltei Curți a concentrat trei întrebări principale.
Prima întrebare privea momentul dobândirii calității de martor. Infracțiunea de mărturie mincinoasă are un subiect activ calificat. Autor al acesteia poate fi martorul, expertul, interpretul sau persoana aflată într-o poziție procesuală asimilată de lege. În cauza analizată, discuția a vizat exclusiv martorul. Prin urmare, era necesar să se stabilească dacă persoana citată în această calitate devine martor din momentul atribuirii calității de către organul judiciar sau numai după depunerea jurământului ori a declarației solemne.
Această distincție avea consecințe importante. Dacă s-ar fi considerat că persoana dobândește calitatea relevantă penal numai după depunerea jurământului, refuzul anterior acestui moment nu ar fi putut fi încadrat în art. 273 C. pen. În schimb, dacă statutul de martor există anterior jurământului, atunci refuzul de a depune jurământul sau de a da declarații nu mai poate fi privit ca o conduită aflată, prin ea însăși, în afara incriminării.
A doua întrebare privea elementul material al infracțiunii. Art. 273 alin. (1) C. pen. incriminează două modalități alternative de comitere: afirmația mincinoasă și omisiunea de a spune tot ceea ce martorul cunoaște în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale asupra cărora este întrebat. Dacă prima modalitate presupune o conduită comisivă, cea de-a doua are caracter omisiv. Problema era dacă refuzul total de a declara poate fi inclus în această a doua modalitate.
Într-o interpretare restrictivă, s-ar putea susține că martorul care refuză complet să declare nu formulează nicio mărturie și, prin urmare, nu poate face nici afirmații mincinoase, nici declarații incomplete. O asemenea interpretare ar exclude refuzul total din sfera art. 273 C. pen. Totuși, într-o interpretare funcțională, refuzul total poate fi privit ca forma cea mai amplă a omisiunii de a spune ceea ce martorul știe. Dacă legea sancționează ascunderea parțială a adevărului, devine dificil de justificat de ce ascunderea totală a informației relevante ar rămâne, în mod necesar, în afara infracțiunii de mărturie mincinoasă.
A treia întrebare privea relevanța depunerii jurământului sau a declarației solemne. Jurământul are, fără îndoială, o funcție importantă în procedura audierii martorului. El marchează solemnitatea actului procesual și responsabilizează persoana cu privire la obligația de a spune adevărul. Totuși, problema era dacă acest moment are valoare constitutivă sau numai valoare declarativă și de avertizare.
Înalta Curte a optat pentru cea de-a doua soluție. Jurământul nu creează calitatea de martor, ci intervine în cadrul unei calități deja atribuite. Persoana nu devine martor pentru că depune jurământul, ci este chemată să depună jurământul tocmai pentru că are calitatea de martor. În consecință, refuzul anterior jurământului nu poate fi exclus automat din sfera art. 273 C. pen., dacă celelalte condiții de tipicitate sunt îndeplinite.
Soluția instanței supreme poate fi sintetizată astfel: refuzul persoanei citate în calitate de martor de a da declarații poate întruni condițiile de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, indiferent dacă intervine înainte sau după depunerea jurământului ori a declarației solemne, atunci când sunt îndeplinite cumulativ mai multe condiții. Persoanei trebuie să îi fi fost aduse la cunoștință faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora s-a dispus ori s-a încuviințat audierea, precum și obligațiile procesuale care îi revin, iar aceasta nu trebuie să se afle într-unul dintre cazurile în care legea îi permite să refuze audierea sau să nu declare.
Această condiționare este esențială. Decizia nu transformă orice tăcere a martorului într-o infracțiune. Dimpotrivă, ea menține distincția dintre tăcerea protejată și tăcerea nejustificată.
Tăcerea este protejată atunci când se întemeiază pe un caz legal: secretul ori confidențialitatea opozabilă organelor judiciare, dreptul anumitor persoane apropiate suspectului sau inculpatului de a refuza audierea ori dreptul martorului de a nu declara fapte și împrejurări care l-ar putea incrimina. În afara acestor ipoteze, însă, refuzul de a comunica informațiile relevante poate fi calificat ca omisiune de a spune tot ce martorul știe.
Importanța Deciziei nr. 54/2026 constă tocmai în faptul că respinge o viziune pur formală asupra mărturiei mincinoase. Infracțiunea nu protejează doar procesul penal împotriva afirmațiilor false, ci și împotriva ascunderii deliberate a adevărului de către persoana care are obligația legală de a-l comunica. Din această perspectivă, tăcerea nejustificată nu este neutră. Ea poate afecta aceeași valoare socială ca minciuna rostită: aflarea adevărului în procesul judiciar.
Totuși, soluția impune prudență în aplicare. Pentru reținerea infracțiunii nu este suficient să se constate că persoana nu a vrut să declare. Organul judiciar trebuie să verifice dacă persoana avea calitatea de martor, dacă i-au fost comunicate în mod efectiv obiectul audierii și obligațiile procesuale, dacă faptele sau împrejurările vizate erau esențiale pentru cauză și dacă nu exista un temei legal pentru refuz. Numai în aceste condiții refuzul poate fi convertit din simplă conduită procesuală negativă în faptă penalmente relevantă.
Prin urmare, problema dezlegată de Înalta Curte nu privește doar calificarea juridică a refuzului martorului, ci și limitele în care procesul penal poate pretinde cooperarea persoanei chemate să declare. Decizia reafirmă obligația martorului de a contribui la aflarea adevărului, dar o face în interiorul unui cadru condiționat de garanțiile procesuale. Tocmai această condiționare permite menținerea echilibrului dintre interesul public al înfăptuirii justiției și drepturile persoanei audiate.
- Cadrul normativ: art. 273 C. pen. și statutul procesual al martorului
Analiza refuzului martorului de a da declarații nu poate fi realizată exclusiv prin raportare la art. 273 C. pen. Infracțiunea de mărturie mincinoasă aparține dreptului penal substanțial, însă premisa existenței sale este construită în dreptul procesual penal. Pentru a stabili dacă refuzul de a declara poate reprezenta o conduită tipică, trebuie clarificate, în prealabil, calitatea de martor, obligațiile procesuale care decurg din această calitate și limitele legale ale obligației de a declara.
Art. 273 alin. (1) C. pen. incriminează fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat. Textul legal instituie două modalități alternative de comitere: una comisivă, constând în formularea unor afirmații mincinoase, și una omisivă, constând în ascunderea totală sau parțială a informațiilor cunoscute de martor.
Această structură duală a incriminării este esențială pentru înțelegerea Deciziei ÎCCJ nr. 54/2026. Mărturia mincinoasă nu sancționează doar falsificarea activă a adevărului printr-o relatare contrară realității, ci și necomunicarea intenționată a adevărului atunci când martorul are obligația legală de a-l spune. Din această perspectivă, sintagma „nu spune tot ce știe” nu se reduce la ipoteza declarației parțiale sau selective, ci poate include, în anumite condiții, și refuzul total de a declara.
Obiectul juridic al infracțiunii îl constituie relațiile sociale privitoare la înfăptuirea justiției, în componenta referitoare la aflarea adevărului prin administrarea loială a probei testimoniale. Declarația martorului nu este un simplu act formal, ci un mijloc de probă prin care organul judiciar poate accesa informații relevante pentru stabilirea situației de fapt. De aceea, conduita martorului care denaturează sau ascunde adevărul afectează nu doar disciplina procedurii, ci însăși funcția cognitivă a procesului.
Subiectul activ al infracțiunii este unul calificat. Autor al infracțiunii nu poate fi orice persoană, ci numai martorul sau persoana aflată într-o calitate procesuală asimilată de lege. În ipoteza analizată de Înalta Curte, discuția s-a concentrat asupra martorului, mai exact asupra persoanei citate în această calitate în procesul penal. Calitatea de martor devine, astfel, premisa necesară a răspunderii penale pentru mărturie mincinoasă.
În dreptul procesual penal, calitatea de martor este determinată de raportul persoanei cu obiectul probațiunii. Potrivit art. 114 alin. (1) C. proc. pen., poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt ce constituie probă în cauza penală. Prin urmare, martorul nu dobândește această calitate prin voința sa, ci prin atribuirea ei de către organul judiciar, în considerarea informațiilor pe care persoana le poate furniza.
Această constatare are o consecință importantă: martorul nu poate controla unilateral nașterea obligațiilor sale procesuale prin refuzul de a depune jurământul sau prin refuzul de a declara. Jurământul ori declarația solemnă nu creează calitatea de martor, ci marchează solemnitatea audierii și întăresc obligația de sinceritate. Persoana nu devine martor pentru că depune jurământul, ci este chemată să depună jurământul deoarece a fost citată și audiată în această calitate.
Art. 114 alin. (2) C. proc. pen. stabilește obligațiile principale ale persoanei citate ca martor: obligația de a se prezenta în fața organului judiciar, obligația de a depune jurământ sau declarație solemnă și obligația de a spune adevărul. Aceste obligații sunt distincte, dar converg spre aceeași finalitate: administrarea efectivă și loială a probei testimoniale. Neprezentarea martorului afectează posibilitatea organului judiciar de a-l audia, în timp ce refuzul de a declara afectează accesul la informația pe care acesta o deține.
Obligația de a spune adevărul reprezintă nucleul statutului procesual al martorului. Ea nu trebuie înțeleasă doar ca interdicție de a minți, ci și ca obligație pozitivă de a comunica, în mod complet și sincer, ceea ce persoana cunoaște în legătură cu faptele sau împrejurările relevante pentru cauză. Adevărul cerut martorului nu este un adevăr obiectiv absolut, ci adevărul percepției sale, relatat cu bună-credință și fără omisiuni intenționate asupra aspectelor esențiale.
Această obligație este completată de dispozițiile art. 119 și art. 120 C. proc. pen. Martorului trebuie să i se comunice obiectul cauzei, faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus, precum și drepturile și obligațiile procesuale care îi revin. Informarea martorului are o funcție de garanție. Persoana nu poate fi trasă la răspundere pentru refuzul de a declara fără să fi cunoscut cadrul audierii, obligația de a spune adevărul și consecințele penale ale încălcării acestei obligații.
În același timp, obligația martorului nu este nelimitată. Codul de procedură penală reglementează mai multe ipoteze în care persoana poate refuza audierea sau poate refuza să răspundă la anumite întrebări. Astfel, art. 116 alin. (3) C. proc. pen. exclude din obiectul declarației faptele sau împrejurările al căror secret ori a căror confidențialitate poate fi opusă organelor judiciare. Art. 117 alin. (1) C. proc. pen. recunoaște dreptul anumitor persoane apropiate suspectului sau inculpatului de a refuza audierea. Art. 118 C. proc. pen. consacră dreptul martorului de a nu declara fapte sau împrejurări care, dacă ar fi cunoscute, l-ar incrimina.
Aceste limite sunt decisive pentru delimitarea sferei art. 273 C. pen. Refuzul de a declara nu poate fi calificat ca mărturie mincinoasă atunci când reprezintă exercitarea unui drept recunoscut de lege.
Tăcerea întemeiată pe protecția secretului, pe relațiile de familie ori pe dreptul la neautoincriminare este o tăcere legitimă. Ea nu exprimă nesocotirea obligației de a spune adevărul, ci prevalența unei garanții procesuale expres prevăzute de lege.
În schimb, atunci când martorul nu se află într-un caz legal de refuz și, deși este informat asupra obiectului audierii și asupra obligațiilor sale, refuză să dea orice declarație, tăcerea sa capătă o altă semnificație juridică. Ea nu mai reprezintă exercitarea unui drept, ci neîndeplinirea obligației procesuale de a comunica informațiile relevante pentru cauză. În această ipoteză, refuzul poate fi analizat ca formă omisivă a conduitei „nu spune tot ce știe”.
Din această perspectivă, art. 273 C. pen. și dispozițiile procesual-penale privind martorul trebuie citite împreună. Dreptul penal stabilește sancțiunea pentru încălcarea obligației de sinceritate, iar dreptul procesual penal stabilește conținutul acestei obligații și limitele sale. Numai prin această corelare se poate evita atât o interpretare excesiv de restrictivă, care ar scoate din sfera incriminării refuzul total nejustificat, cât și o interpretare excesiv de largă, care ar transforma orice tăcere a martorului în faptă penală.
Prin urmare, cadrul normativ aplicabil impune o soluție echilibrată. Martorul are obligația de a contribui la aflarea adevărului, dar nu poate fi constrâns să declare în situațiile în care legea îi recunoaște dreptul de a tăcea. Mărturia mincinoasă intervine numai acolo unde tăcerea nu este protejată de lege și unde refuzul de a declara privește informații esențiale pentru soluționarea cauzei.
- Orientările jurisprudențiale și doctrinare anterioare dezlegării
Necesitatea intervenției Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost determinată de existența unor interpretări diferite asupra conduitei martorului care refuză să dea declarații. Problema nu era una pur teoretică. În practică, aceeași conduită putea fi privită fie ca faptă aflată în afara sferei infracțiunii de mărturie mincinoasă, fie ca faptă relevantă penal numai după depunerea jurământului, fie ca formă omisivă a infracțiunii prevăzute de art. 273 C. pen.
Aceste orientări reflectau moduri diferite de a înțelege raportul dintre tăcerea martorului și obligația sa de a spune adevărul. Într-o primă interpretare, refuzul total de a declara nu putea constitui mărturie mincinoasă, deoarece nu exista o declarație propriu-zisă al cărei conținut să fie fals sau incomplet. Într-o a doua interpretare, se făcea distincție între refuzul anterior și cel ulterior depunerii jurământului. Într-o a treia orientare, refuzul total era considerat o formă extremă a omisiunii de a spune tot ceea ce martorul cunoaște.
4.1. Refuzul total ca faptă exterioară mărturiei mincinoase
Prima orientare pornea de la o interpretare restrictivă a art. 273 C. pen. Potrivit acesteia, mărturia mincinoasă presupune existența unei declarații, fie ea falsă, fie incompletă. Martorul care refuză de la început să declare nu formulează nicio relatare asupra faptelor cauzei, astfel încât nu ar putea fi sancționat pentru că a făcut afirmații mincinoase sau pentru că nu a spus tot ceea ce știe.
Argumentul principal al acestei opinii era legat de specificul infracțiunii. Mărturia mincinoasă sancționează alterarea adevărului judiciar prin conținutul unei declarații. Or, în cazul refuzului total, organul judiciar nu este indus în eroare printr-o versiune falsă a realității. Dimpotrivă, acesta cunoaște chiar din conduita martorului că nu se poate baza pe o declarație testimonială.
Această interpretare avea avantajul unei delimitări stricte a incriminării și răspundea exigenței de previzibilitate a legii penale. În același timp, ea ridica o dificultate importantă: dacă martorul care ascunde parțial adevărul poate răspunde pentru mărturie mincinoasă, devine greu de explicat de ce martorul care ascunde total ceea ce știe ar fi exclus, în mod necesar, din sfera art. 273 C. pen.
În această logică restrictivă, refuzul total de a declara era apropiat mai degrabă de infracțiunea de obstrucționare a justiției decât de mărturia mincinoasă. Conduita martorului ar afecta desfășurarea procedurii și cooperarea cu organul judiciar, nu sinceritatea unei declarații inexistente. Totuși, o asemenea soluție risca să ignore faptul că art. 273 C. pen. nu sancționează numai minciuna rostită, ci și omisiunea de a comunica informații esențiale.
4.2. Distincția dintre refuzul anterior și refuzul ulterior jurământului
O a doua orientare acorda o importanță decisivă momentului depunerii jurământului sau a declarației solemne. Potrivit acestei opinii, refuzul exprimat înainte de jurământ nu ar constitui mărturie mincinoasă, în timp ce refuzul intervenit după acest moment ar putea intra în sfera art. 273 C. pen.
Această poziție se întemeia pe ideea că jurământul marchează asumarea solemnă a obligației de a spune adevărul. Prin depunerea jurământului, martorul este avertizat asupra importanței declarației și asupra consecințelor penale ale conduitei sale. Prin urmare, se putea susține că numai după acest moment refuzul de a răspunde capătă semnificația unei încălcări a obligației de sinceritate specifice martorului.
Interpretarea avea o anumită logică procedurală, deoarece jurământul nu este un act lipsit de semnificație. El are rolul de a responsabiliza martorul și de a marca solemnitatea actului de audiere. Totuși, problema acestei orientări era că transforma jurământul dintr-un act de solemnizare într-un act constitutiv al calității de martor.
Dacă s-ar admite că răspunderea penală pentru refuzul de a declara poate interveni numai după depunerea jurământului, atunci martorul ar putea evita incidența art. 273 C. pen. prin simplul refuz de a parcurge acest moment procedural. O asemenea soluție ar face ca nașterea obligației de a spune adevărul să depindă de voința persoanei citate, deși calitatea de martor este atribuită de organul judiciar în considerarea informațiilor pe care persoana le poate furniza.
Din acest motiv, distincția dintre refuzul anterior și cel ulterior jurământului, deși aparent echilibrată, nu rezolva problema de fond. Întrebarea esențială nu era dacă persoana depusese deja jurământul, ci dacă aceasta avea calitatea de martor, dacă fusese informată asupra obiectului audierii și dacă refuzul său era sau nu justificat de un drept recunoscut de lege.
4.3. Refuzul total ca formă omisivă a mărturiei mincinoase
A treia orientare considera că refuzul total de a declara poate constitui mărturie mincinoasă, indiferent dacă intervine înainte sau după depunerea jurământului. Această interpretare pornea de la structura art. 273 alin. (1) C. pen., care incriminează nu numai afirmațiile mincinoase, ci și conduita martorului de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale asupra cărora este întrebat.
Argumentul central al acestei opinii era unul de coerență normativă. Dacă legea sancționează martorul care ascunde o parte din adevăr, atunci refuzul de a comunica orice informație relevantă poate fi privit ca forma cea mai amplă a aceleiași omisiuni. Refuzul total nu este, în această perspectivă, exterior art. 273 C. pen., ci reprezintă expresia maximă a conduitei „nu spune tot ce știe”.
Această orientare se întemeia și pe o concepție funcțională asupra calității de martor. Persoana devine martor nu prin depunerea jurământului, ci prin atribuirea acestei calități de către organul judiciar, în considerarea faptului că are cunoștință despre împrejurări relevante pentru cauză. Jurământul nu creează obligația de a spune adevărul, ci o solemnizează și o întărește în plan procedural. Totodată, această interpretare nu excludea garanțiile procesuale ale martorului. Dimpotrivă, ea era condiționată de inexistența unui caz legal de refuz. Martorul poate refuza să declare atunci când informația este protejată de secret sau confidențialitate, când legea îi recunoaște dreptul de a refuza audierea ori când răspunsurile l-ar putea autoincrimina. În afara acestor ipoteze, însă, refuzul de a declara nu mai apare ca exercitare a unui drept, ci ca încălcare a obligației procesuale de a contribui la aflarea adevărului.
Această ultimă orientare a fost consacrată prin Decizia ÎCCJ nr. 54/2026. Instanța supremă a stabilit că refuzul persoanei citate în calitate de martor de a da declarații poate întruni condițiile de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, atât înainte, cât și după depunerea jurământului ori a declarației solemne, dacă persoana a fost informată asupra obiectului audierii și asupra obligațiilor sale, iar refuzul nu este justificat de un caz legal.
Prin urmare, dezlegarea dată de Înalta Curte nu reprezintă o extindere necondiționată a răspunderii penale a martorului, ci o clarificare a sferei conduitei omisive prevăzute de art. 273 C. pen. Tăcerea martorului rămâne protejată atunci când se întemeiază pe o garanție legală, dar poate deveni penalmente relevantă atunci când ascunde, fără justificare, informații esențiale pentru aflarea adevărului.
4.4. Observație intermediară
Cele trei orientări anterioare dezlegării arată că problema nu privea doar calificarea tehnică a refuzului de a declara, ci însăși natura obligației martorului. Prima orientare privilegia interpretarea strictă a incriminării și excludea refuzul total din sfera mărturiei mincinoase. A doua acorda jurământului o valoare decisivă. A treia interpreta refuzul total ca formă deplină a omisiunii de a spune adevărul.
Soluția Înaltei Curți se înscrie în această ultimă perspectivă, dar cu o condiționare importantă: răspunderea penală nu poate fi reținută automat. Refuzul trebuie analizat în concret, în raport cu statutul persoanei, informarea acesteia, obiectul audierii, caracterul esențial al faptelor și existența unor eventuale cauze legale de refuz.
Această condiționare este cea care menține echilibrul soluției. Fără ea, interpretarea ar risca să transforme art. 273 C. pen. într-un instrument de constrângere generală a martorului. Cu ea, decizia păstrează distincția necesară dintre tăcerea care protejează un drept și tăcerea care împiedică nejustificat aflarea adevărului.
- Raționamentul ÎCCJ în Decizia nr. 54/2026
Decizia ÎCCJ nr. 54/2026 are ca punct central delimitarea dintre tăcerea protejată de lege și tăcerea nejustificată a martorului. Instanța supremă nu a analizat refuzul de a declara ca pe o simplă atitudine procesuală negativă, ci ca pe o conduită care poate afecta direct aflarea adevărului în procesul penal. În acest sens, raționamentul Înaltei Curți pornește de la o premisă esențială: martorul nu este titularul unei libertăți generale de a alege dacă participă sau nu la aflarea adevărului, ci este o persoană căreia legea îi atribuie o poziție procesuală determinată, cu drepturi, dar și cu obligații.
Problema supusă dezlegării nu privea orice formă de tăcere, ci refuzul persoanei citate în calitate de martor de a da orice declarație, înainte sau după depunerea jurământului ori a declarației solemne. De aceea, Înalta Curte a fost chemată să stabilească dacă această conduită poate fi subsumată sintagmei „nu spune tot ce știe” din art. 273 alin. (1) C. pen. sau dacă rămâne în afara infracțiunii de mărturie mincinoasă, eventual în sfera altor mecanisme sancționatorii.
Soluția instanței supreme este una funcțională. Înalta Curte nu reduce mărturia mincinoasă la minciuna rostită și nici nu condiționează existența infracțiunii de existența unei declarații parțiale. Dimpotrivă, ea pornește de la ideea că adevărul judiciar poate fi afectat atât prin afirmații false, cât și prin refuzul nejustificat de a comunica informații esențiale. În această logică, tăcerea totală a martorului nu este o zonă neutră între adevăr și minciună, ci poate reprezenta forma deplină a omisiunii de a spune ceea ce martorul cunoaște.
articol în curs de actualizare
Partajează acest conținut:
