SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, a decis, vineri 22 mai 2026, sesizarea Curții Constituționale cu privire la legea de modificare a Codului de procedură penală cunoscută în procedura parlamentară drept PL-x nr. 228/2026. În centrul sesizării se află trei intervenții legislative considerate de instanța supremă incompatibile cu exigențele Constituției: introducerea reunirii și disjungerii cauzelor în camera preliminară, eliminarea citării pentru termenele ulterioare primului termen și atribuirea autorității de lucru judecat unor încheieri pronunțate în camera preliminară asupra legalității probelor și actelor de urmărire penală.
O sesizare prealabilă de constituționalitate, formulată de instanța supremă
La 22 mai 2026, ora 11:00, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a întrunit în Secții Unite pentru a analiza dacă legea de modificare și completare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală trebuie supusă controlului Curții Constituționale înainte de promulgare. Hotărârea adoptată de Secțiile Unite consemnează că ședința a fost prezidată de judecătoarea Lia Savonea, președinta ÎCCJ, și că au fost prezenți 96 de judecători din totalul de 109 judecători în funcție. Potrivit documentului ÎCCJ, cvorumul legal a fost îndeplinit, iar Secțiile Unite au hotărât sesizarea Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea legii în raport cu art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 24 și art. 124 alin. (1) și (2) din Constituție.
Temeiul procedural al acestui demers este unul expres. Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară prevede, la art. 27 lit. b), că Înalta Curte de Casație și Justiție se constituie în Secții Unite pentru sesizarea Curții Constituționale în vederea controlului constituționalității legilor înainte de promulgare.
Legea atacată figurează în evidențele Camerei Deputaților ca PL-x nr. 228/2026, având ca obiect modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. În parcursul parlamentar, proiectul a fost prezentat ca o intervenție destinată eficientizării procedurilor judiciare și reducerii duratei proceselor penale, cu un accent public pe cauzele de trafic de persoane și de minori.
Senatul a adoptat propunerea la 16 martie 2026, în logica reducerii duratei proceselor în asemenea cauze, inițiatorii invocând inclusiv situații în care procesele se pot întinde pe 8-10 ani. Camera Deputaților a adoptat proiectul în calitate de for decizional la 13 mai 2026, iar comunicările publice ale inițiatorilor au insistat asupra eficientizării procesului penal și consolidării protecției victimelor.
Sesizarea ÎCCJ nu vizează însă oportunitatea politică a unei proceduri mai rapide, ci compatibilitatea mijloacelor legislative alese cu garanțiile constituționale ale procesului penal. Din acest motiv, hotărârea instanței supreme este construită pe o analiză tehnică a normelor procesual penale și a efectelor pe care acestea le pot produce în dosarele aflate în camera preliminară și, ulterior, în faza de judecată.
Camera preliminară, punctul sensibil al modificărilor
Pentru a înțelege sesizarea ÎCCJ, trebuie clarificat rolul camerei preliminare în procesul penal. Codul de procedură penală a configurat această etapă ca un filtru între urmărirea penală și judecata propriu-zisă. În această fază nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului și nu se administrează judecata pe fondul acuzației. Obiectul camerei preliminare este verificarea legalității sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală. Codul de procedură penală este actul normativ care reglementează desfășurarea procesului penal și procedurile judiciare legate de cauzele penale, cu finalitatea expresă de a asigura exercitarea eficientă a atribuțiilor organelor judiciare, dar cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți la proces.
În arhitectura Codului, judecătorul de cameră preliminară are o competență funcțională distinctă.
Potrivit sesizării ÎCCJ, această competență este delimitată de art. 3 și art. 54 din Codul de procedură penală: judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea trimiterii sau netrimiterii în judecată, legalitatea administrării probelor și legalitatea efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală.
Hotărârea ÎCCJ insistă că acest judecător nu judecă fondul cauzei, nu tranșează acuzația penală și nu trebuie plasat într-o poziție în care, pentru a decide asupra unor incidente procedurale, ar fi nevoit să analizeze indirect fondul raporturilor penale deduse judecății.
Din această perspectivă, toate cele trei intervenții criticate de ÎCCJ au un element comun: modifică efectele camerei preliminare. Prima intervenție adaugă în această fază mecanismele reunirii și disjungerii cauzelor. A doua reduce obligația de citare după primul termen. A treia conferă unor încheieri pronunțate în camera preliminară o autoritate de lucru judecat extinsă, inclusiv asupra legalității probelor și actelor de urmărire penală. Pentru ÎCCJ, problema nu este doar că se adaugă reguli noi, ci că acestea sunt introduse fără o corelare suficientă cu sistemul actual al Codului de procedură penală.
Reunirea cauzelor în camera preliminară și problema competenței funcționale
Prima critică privește pct. 2 din legea adoptată de Parlament, prin care se introduce un nou alineat la art. 43 din Codul de procedură penală. Textul propus prevede că dispozițiile privind reunirea cauzelor se aplică și în procedura camerei preliminare, cu mențiunea că reunirea nu se poate dispune în contestația formulată împotriva încheierilor prevăzute la art. 346.
ÎCCJ consideră că această soluție legislativă ridică probleme de constituționalitate din perspectiva art. 1 alin. (5) din Constituție, care consacră obligația respectării Constituției, a supremației sale și a legilor. În jurisprudența constituțională, această dispoziție este legată de cerințele de calitate a legii: claritate, precizie, previzibilitate și coerență normativă. Textul constituțional privind statul român include, la art. 1 alin. (5), obligația respectării Constituției, a supremației sale și a legilor.
Argumentul ÎCCJ este că reunirea cauzelor în camera preliminară nu se integrează organic în structura acestei proceduri. Potrivit hotărârii, judecătorul de cameră preliminară ar fi pus în situația de a analiza elemente care depășesc verificarea formală și legală a trimiterii în judecată, a probelor și a actelor de urmărire penală. Instanța supremă notează că actul normativ „implică o modificare a competenței funcționale a judecătorului de cameră preliminară”, întrucât acesta ar ajunge să „antameze fondul cauzei”, deși atribuțiile sale sunt limitate de Cod.
Miza tehnică a criticii este importantă. Reunirea cauzelor nu este un simplu act administrativ de punere împreună a unor dosare. Ea presupune o apreciere asupra legăturii dintre fapte, persoane, probe și cauze. În faza de judecată, o asemenea operațiune este justificată prin buna desfășurare a procesului și prin necesitatea unei soluționări unitare. În camera preliminară însă, potrivit ÎCCJ, judecătorul nu are rolul de a organiza cercetarea judecătorească, ci de a verifica legalitatea urmăririi penale și a sesizării instanței.
Înalta Curte atrage atenția că art. 346 din Codul de procedură penală reglementează limitativ soluțiile pe care le poate pronunța judecătorul de cameră preliminară. Între aceste soluții nu se regăsește reunirea cauzelor, iar introducerea unei asemenea posibilități fără adaptarea întregului mecanism procedural ar genera incoerență legislativă.
Disjungerea, restituirea la parchet și riscul unor blocaje procedurale
A doua componentă a primei critici privește pct. 3 din lege, referitor la disjungerea cauzelor în camera preliminară. Textul ar permite aplicarea disjungerii în această fază și ar prevedea că disjungerea se dispune atunci când numai pentru unele infracțiuni sau numai pentru unii inculpați se impune restituirea cauzei la parchet. În cazurile de reunire prevăzute la art. 43 alin. (1), judecătorul de cameră preliminară ar putea dispune, dacă este cazul, restituirea întregii cauze la parchet.
ÎCCJ consideră că această reglementare este necorelată cu mecanismul actual al camerei preliminare. Potrivit hotărârii, Codul de procedură penală permite disjungerea în cursul judecății, iar art. 63 alin. (1) extinde aplicarea regulilor privind disjungerea și în cursul urmăririi penale. Însă procedura camerei preliminare nu conține, în forma actuală, o normă de trimitere care să permită aplicarea disjungerii în această fază.
Problema se complică atunci când, după reunirea unor cauze, judecătorul de cameră preliminară constată neregularități numai cu privire la una dintre ele. Dacă dosarele au fost instrumentate de unități de parchet diferite, restituirea cauzei ridică întrebări practice: la ce parchet se restituie cauza, cine reface actele anulate, cum se delimitează dosarele după reunire și în ce măsură judecătorul poate dispune o restituire parțială. ÎCCJ arată că, odată reunite cauzele, acestea formează un tot unitar, iar art. 346 din Cod reglementează restituirea cauzei, nu restituirea unei fracțiuni din cauză.
Instanța supremă formulează aici una dintre cele mai concrete critici tehnice din sesizare: reglementarea actuală nu consacră posibilitatea unei restituiri parțiale la parchet. Procurorul, în condițiile art. 345 alin. (3), poate comunica dacă menține dispoziția de trimitere în judecată sau solicită restituirea cauzei, dar nu are un mecanism expres pentru a menține acuzația numai față de o parte dintre inculpați sau numai pentru anumite infracțiuni. În oglindă, judecătorul de cameră preliminară poate dispune începerea judecății cu privire la cauza aflată în fața sa, însă Codul nu reglementează o începere fragmentată a judecății.
Din punct de vedere constituțional, problema se subsumează tot art. 1 alin. (5). ÎCCJ nu susține doar că noua soluție este dificilă, ci că este insuficient corelată cu instituțiile existente și poate produce impredictibilitate. În materie penală, predictibilitatea nu este o exigență abstractă. Ea privește conduita procurorului, poziția procesuală a inculpatului, drepturile persoanei vătămate, legalitatea probelor și competența instanței. O normă care permite operațiuni procesuale fără să stabilească efectele lor asupra restituirii, disjungerii și reluării camerei preliminare poate genera incertitudine asupra însuși parcursului procesului penal.
Soluții contradictorii asupra acelorași probe: una dintre temerile centrale ale ÎCCJ
Un punct esențial în sesizarea ÎCCJ privește posibilitatea ca, prin disjungerea unor cauze, aceleași acte de urmărire penală sau aceleași probe să fie analizate diferit în dosare separate. Instanța supremă afirmă că nu se poate ajunge la concluzia că aceleași acte sunt, în același timp, legale și nelegale, în funcție de criticile formulate în cauzele disjunse. În același mod, aceleași probe nu pot fi considerate simultan administrate loial și neloial, în funcție de apărările sau dovezile administrate separat.
Această critică are o semnificație juridică importantă. Camera preliminară este etapa în care se stabilește ce probe rămân în dosar și ce probe sunt excluse. Dacă aceeași probă este validată într-o cauză și exclusă într-o alta, deși proveniența și modalitatea de administrare sunt aceleași, sistemul procesual riscă să producă hotărâri incompatibile. Într-un dosar, proba ar putea fundamenta judecata pe fond; în alt dosar, aceeași probă ar fi înlăturată. Din perspectiva ÎCCJ, o asemenea ipoteză afectează coerența actului de justiție și contrazice natura unitară a camerei preliminare.
Instanța supremă conchide că noua reglementare a reluării procedurii camerei preliminare nu poate fi concepută decât ca o procedură unitară, privitoare la întreaga cauză. O reluare parțială a camerei preliminare, construită pe disjungeri succesive și pe efecte diferite ale acelorași acte, nu ar fi compatibilă cu cerințele unei bune înfăptuiri a justiției.
Eliminarea citării după primul termen: o modificare procedurală cu impact direct asupra dreptului la apărare
A doua mare critică de neconstituționalitate privește pct. 45 din lege, prin care se modifică art. 343 alin. (3) și (4) din Codul de procedură penală.
Textul propus prevede că, dacă procedura de citare este legal îndeplinită, dar soluționarea cererilor și excepțiilor nu poate avea loc la primul termen stabilit, judecătorul de cameră preliminară acordă termen în continuare fără citarea părților și a persoanei vătămate. Citațiile pentru primul termen ar urma să includă mențiunea că pot fi acordate termene în continuare și atenționarea că pentru termenele ulterioare nu se vor emite alte citații, părțile și subiecții procesuali având obligația de a urmări parcursul dosarului.
Pentru ÎCCJ, această modificare afectează simultan mai multe standarde constituționale: legalitatea și calitatea legii, egalitatea în drepturi, dreptul la un proces echitabil, liberul acces la justiție și dreptul la apărare. Art. 21 alin. (3) din Constituție prevede că părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Art. 24 consacră dreptul la apărare, iar art. 16 alin. (1) stabilește egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
Critica ÎCCJ pornește de la distincția dintre citarea pentru primul termen și cunoașterea efectivă a tuturor termenelor ulterioare. Instanța supremă arată că împrejurarea că procedura de citare este legal îndeplinită pentru primul termen nu echivalează cu existența unui termen în cunoștință pentru toate termenele următoare. În lipsa unei comunicări oficiale privind noile termene, nu poate fi prezumată cunoașterea efectivă de către părți a datei la care vor fi soluționate cererile și excepțiile. Hotărârea ÎCCJ nr. 1/22.05.2026, par. 20.
Această observație este cu atât mai relevantă cu cât textul propus permite termene succesive, uneori în zile consecutive sau la intervale foarte scurte. Din perspectiva dreptului la apărare, nu este suficient ca partea să fi fost citată o dată. Ea trebuie să știe când are loc actul procesual care îi poate afecta drepturile, când se discută excepțiile, când se pot pune concluzii și când se pot lua măsuri privind legalitatea probelor sau a actelor de urmărire penală.
„A urmări parcursul dosarului”: o obligație considerată vagă și neprevizibilă
Unul dintre cele mai importante argumente din sesizare privește formula potrivit căreia părțile și subiecții procesuali ar avea obligația de „a urmări parcursul dosarului”. ÎCCJ consideră că această obligație este formulată vag, fără definirea instrumentelor, frecvenței sau modalităților procedurale prin care trebuie realizată.
Din perspectiva calității legii, problema este că destinatarul normei nu poate ști cu precizie ce i se cere.
Trebuie să verifice portalul instanțelor zilnic, de mai multe ori pe zi, să contacteze grefa, să folosească aplicații informatice, să consulte dosarul electronic sau să se bazeze pe avocat? Textul criticat nu răspunde acestor întrebări.
În plus, ÎCCJ arată că norma transferă asupra participantului la proces riscul deficiențelor infrastructurii informatice a sistemului judiciar, cum ar fi neactualizarea aplicației ECRIS, indisponibilitatea portalurilor electronice sau erorile administrative privind afișarea termenelor. Hotărârea ÎCCJ nr. 1/22.05.2026, par. 22.
În această logică, citarea nu este o simplă formalitate. Ea este instrumentul prin care statul informează oficial participantul la proces despre desfășurarea procedurii. Fără această informare oficială, dreptul la apărare poate deveni dependent de capacitatea fiecărei persoane de a monitoriza continuu un dosar. ÎCCJ subliniază că participarea efectivă la proces presupune posibilitatea concretă de a cunoaște termenul de judecată pentru a formula cereri, a ridica excepții, a propune probe și a susține concluzii în condiții de contradictorialitate.
Termenul în continuare și ficțiunea juridică a cunoașterii termenelor viitoare
Sesizarea dezvoltă și o analiză a instituției termenului în continuare. În mod tradițional, termenul în continuare se justifică în situații în care activitatea judiciară începută la un termen nu poate continua, din motive obiective, la aceeași dată, iar părțile au reprezentarea faptului că procedura va continua sau va fi reluată la o dată apropiată.
Înalta Curte arată însă că procedura camerei preliminare nu se reduce la o activitate judiciară unică, precum continuarea dezbaterilor. În această fază se pot desfășura activități distincte: analiza cererilor și excepțiilor, dezbaterea legalității probelor, verificarea regularității rechizitoriului, examinarea actelor de urmărire penală, pronunțarea unor soluții cu efecte importante asupra judecății ulterioare. Fiecare termen poate avea o finalitate procedurală proprie și poate impune o conduită procesuală diferită.
Din acest motiv, ÎCCJ consideră că noua regulă instituie o ficțiune juridică: aceea că simpla citare pentru primul termen echivalează cu informarea efectivă pentru toate termenele viitoare. Mai mult, textul permite acordarea succesivă a unor termene fără emiterea unor noi citații, inclusiv în lipsa părților și fără garanția că acestea au aflat data stabilită de instanță. În opinia ÎCCJ, instituția termenului în continuare este astfel deturnată de la finalitatea sa și transformată într-un mecanism de suprimare a obligației de citare.
Egalitatea în drepturi și vulnerabilitatea digitală a justițiabililor
O dimensiune distinctă a criticii privește art. 16 alin. (1) din Constituție. ÎCCJ arată că eliminarea citării pentru termenele ulterioare poate genera o discriminare indirectă între participanții la procesul penal. Textul pornește de la prezumția că orice justițiabil are acces permanent la internet, competențe digitale suficiente și posibilitatea materială de a monitoriza constant stadiul cauzei.
Această prezumție este considerată nerealistă în raport cu anumite categorii de persoane. Înalta Curte menționează persoanele private de libertate, persoanele vârstnice, persoanele lipsite de resurse materiale și pe cele provenite din medii defavorizate. Pentru aceste categorii, monitorizarea permanentă a dosarului poate fi imposibilă sau excesiv de dificilă. Dacă statul nu asigură un mecanism oficial de informare, asemenea persoane riscă să fie private în mod real de participarea efectivă la camera preliminară.
În plan juridic, această critică mută discuția de la formalismul citării la efectivitatea garanțiilor. Dreptul la apărare nu presupune doar existența abstractă a posibilității de a formula apărări. El presupune ca partea să fie informată la timp și în mod oficial despre momentul în care își poate exercita drepturile. În lipsa acestui element, garanțiile procedurale pot fi golite de conținut. ÎCCJ concluzionează că reglementarea criticată transferă disproporționat asupra justițiabilului sarcina monitorizării procedurii judiciare și instituie o obligație lipsită de claritate și previzibilitate.
Autoritatea de lucru judecat în camera preliminară: cea mai densă critică juridică
A treia mare critică vizează pct. 50 din lege, prin care se introduce art. 346¹ în Codul de procedură penală. Textul propus prevede că încheierile definitive ale judecătorului de cameră preliminară prin care au fost respinse cererile și excepțiile privind legalitatea administrării probelor sau a efectuării actelor de urmărire penală, precum și cele prin care au fost excluse probe ori s-a constatat nelegalitatea unor acte de urmărire penală, au autoritate de lucru judecat. Această autoritate ar opera inclusiv în cazul unei noi trimiteri în judecată după restituirea cauzei la parchet și în cauzele disjunse. Ea ar putea fi invocată în orice stare a procesului.
ÎCCJ consideră că această soluție legislativă încalcă liberul acces la justiție, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, principiul înfăptuirii justiției și exigențele constituționale privind claritatea și coerența normei juridice. Critica se întemeiază pe natura juridică a camerei preliminare și pe distincția dintre încheierile pronunțate în această fază și hotărârile definitive asupra fondului acuzației penale.
Autoritatea de lucru judecat este analizată de ÎCCJ în legătură cu art. 6 din Codul de procedură penală, care consacră principiul ne bis in idem. Potrivit acestui principiu, nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică.
Pentru ÎCCJ, autoritatea de lucru judecat în sens propriu privește judecata pe fondul acuzației penale, nu încheierile preliminare asupra legalității actelor sau probelor. Camera preliminară nu soluționează raportul penal de conflict, nu stabilește vinovăția și nu pronunță o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal. Ea verifică legalitatea cadrului în care instanța va putea fi sesizată și în care probele vor putea fi folosite.
Decizia CCR nr. 802/2017 și posibilitatea verificării probelor și în faza de judecată
Un element central al sesizării este trimiterea la Decizia Curții Constituționale nr. 802/2017. În hotărârea sa, ÎCCJ citează paragraful 29 al acestei decizii, în care Curtea Constituțională a reținut că nerespectarea interdicției absolute privind probele obținute prin tortură și probele derivate din acestea, precum și a dispozițiilor privind interzicerea administrării probelor prin practici neloiale, atrage nulitatea absolută a actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate și excluderea necondiționată a probei. Decizia CCR nr. 802/2017 privește dispoziții ale Codului de procedură penală și analiza legalității probelor în procedura camerei preliminare.
ÎCCJ subliniază că, potrivit considerentelor deciziei CCR, verificarea loialității și legalității administrării probelor este admisă și în cursul judecății atunci când este vorba despre încălcări care atrag nulitatea absolută. Curtea Constituțională a reținut că interdicția folosirii probelor obținute prin tortură sau prin procedee neloiale produce efecte „în cadrul procesului penal”, nu exclusiv în camera preliminară.
De aici rezultă una dintre cele mai puternice critici aduse noului art. 346¹: dacă încheierea judecătorului de cameră preliminară ar avea autoritate de lucru judecat asupra legalității probelor, instanța de fond ar putea fi împiedicată să verifice ulterior aspecte care, potrivit jurisprudenței CCR, pot fi invocate în orice stare a procesului penal. În această ipoteză, instanța care judecă fondul acuzației ar fi legată de o soluție preliminară chiar și atunci când s-ar invoca vicii de o gravitate extremă, precum probe obținute prin tortură sau prin practici neloiale.
Decizia CCR nr. 812/2021 și limitele efectelor camerei preliminare
ÎCCJ invocă, de asemenea, Decizia CCR nr. 812/2021. Potrivit pasajului redat în sesizare, Curtea Constituțională a statuat că hotărârea pronunțată în procedura camerei preliminare nu are autoritate de lucru judecat decât în limitele stabilite de Curte: dispoziția de începere a judecății și imposibilitatea restituirii cauzei la procuror, adică legalitatea actului de sesizare. În schimb, constatările referitoare la legalitatea administrării probelor și la legalitatea efectuării actelor de urmărire penală pot face obiectul rectificării în judecata pe fond, potrivit regulilor aplicabile nulităților.
Acest argument este decisiv pentru structura sesizării. ÎCCJ afirmă că legiuitorul nu poate extinde, printr-o normă nouă, autoritatea de lucru judecat a încheierilor de cameră preliminară dincolo de limitele stabilite în jurisprudența constituțională. Dacă CCR a admis că unele constatări ale judecătorului de cameră preliminară pot fi reanalizate în fond, o lege care le face definitive și obligatorii în orice stare a procesului intră, potrivit ÎCCJ, în conflict cu dezlegările obligatorii ale instanței constituționale.
Diferența juridică este fină, dar importantă. Nu orice efect definitiv al camerei preliminare este contestat. ÎCCJ nu susține că etapa preliminară nu produce efecte sau că orice chestiune poate fi redeschisă oricând. Critica privește extinderea autorității de lucru judecat asupra legalității probelor și actelor de urmărire penală în termeni atât de largi încât instanța de fond ar fi lipsită de posibilitatea de a reexamina chestiuni care țin de nulitatea absolută, de loialitatea probelor și de caracterul echitabil al procesului.
Natura juridică limitată a camerei preliminare
Un alt argument major din sesizare privește natura juridică a camerei preliminare. ÎCCJ subliniază că această fază are caracterul unei verificări prealabile, limitate la competența instanței, legalitatea sesizării și legalitatea probelor ori a actelor de urmărire penală. Judecătorul de cameră preliminară nu realizează o cercetare judecătorească propriu-zisă și nu administrează nemijlocit probele în sensul judecății pe fond.
Atribuirea unui efect specific hotărârilor asupra fondului unor încheieri pronunțate într-o procedură preliminară este, potrivit ÎCCJ, incompatibilă cu natura acestei instituții. O hotărâre asupra fondului este rezultatul judecății acuzației penale, cu administrarea și evaluarea probelor în cadrul cercetării judecătorești, cu dezbateri asupra vinovăției și cu pronunțarea unei soluții asupra acțiunii penale. Încheierea de cameră preliminară verifică legalitatea cadrului procesual, nu tranșează fondul cauzei.
Această distincție are consecințe practice. Dacă o cauză este restituită la parchet și ulterior se efectuează acte noi de urmărire penală, cadrul probator se poate modifica. Pot apărea probe noi, acte noi, neregularități noi sau apărări noi. ÎCCJ consideră că menținerea automată a autorității de lucru judecat asupra unor chestiuni analizate anterior poate împiedica părțile să formuleze apărări sau excepții adaptate evoluției cauzei.
Cauzele disjunse și problema drepturilor procesuale individuale
ÎCCJ critică și aplicarea autorității de lucru judecat în cauzele disjunse. Potrivit textului propus, încheierile definitive din camera preliminară ar produce efecte și în cauzele separate ulterior. Instanța supremă consideră că această soluție poate afecta individualizarea judecății și drepturile procesuale ale participanților din dosarele disjunse.
Într-un dosar penal complex, inculpații pot avea poziții procesuale diferite. Unii pot contesta anumite probe, alții pot invoca neregularități distincte, alții pot avea interese de apărare divergente. Persoanele vătămate, părțile civile sau părțile responsabile civilmente pot formula, la rândul lor, apărări sau observații proprii. Dacă o încheiere pronunțată într-o cauză produce automat efecte într-un dosar disjuns, fără o nouă analiză adaptată pozițiilor procesuale din acel dosar, dreptul la apărare poate fi afectat.
Înalta Curte leagă această critică de caracterul individual al răspunderii penale și de exigențele procesului echitabil. Chiar dacă probele sunt comune, modul în care ele afectează poziția unui inculpat sau a unei părți poate fi diferit. De aceea, extinderea automată a unei dezlegări asupra unor participanți care pot avea apărări proprii este considerată incompatibilă cu dreptul la un proces echitabil.
Art. 386¹ din Codul de procedură penală și contradicția internă semnalată de ÎCCJ
Un punct tehnic deosebit de relevant privește raportul dintre noul art. 346¹ și art. 386¹ din Codul de procedură penală. ÎCCJ arată că art. 386¹ consacră posibilitatea instanței de judecată de a constata, în cursul judecății, nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară și de a dispune reluarea acesteia în limitele stabilite prin încheiere.
Dacă instanța de judecată poate constata nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară și poate dispune reluarea acesteia, rezultă că anumite aspecte ale procedurii preliminare nu pot fi considerate definitiv închise în toate situațiile. ÎCCJ susține că noul art. 346¹ intră în contradicție cu acest mecanism: pe de o parte, legea permite reluarea camerei preliminare atunci când sunt constatate vicii grave; pe de altă parte, același sistem ar declara obligatorii și definitive dezlegările pronunțate în aceeași procedură, inclusiv în orice stare a procesului.
Consecința, potrivit ÎCCJ, ar fi lipsirea de efect util a art. 386¹. Dacă aspectele privind legalitatea probelor și a actelor de urmărire penală sunt acoperite de autoritate de lucru judecat, reluarea camerei preliminare ar putea deveni un mecanism formal, fără conținut juridic real.
Prin urmare, sesizarea nu se limitează la o critică externă, întemeiată pe Constituție, ci formulează și o critică de coerență internă a Codului. Înalta Curte afirmă că noua reglementare se îndepărtează de jurisprudența CCR și intră în contradicție cu mecanisme deja existente în procedura penală.
Art. 124 din Constituție și rolul instanței de fond
Ultima dimensiune a sesizării privește art. 124 alin. (1) și (2) din Constituție. Aceste texte prevăd că justiția se înfăptuiește în numele legii și că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți. ÎCCJ consideră că limitarea competenței instanței de fond de a verifica legalitatea probelor poate afecta rolul constituțional al instanței în înfăptuirea justiției.
Instanța de judecată este cea care pronunță hotărârea asupra acuzației penale. Pentru a face acest lucru în condițiile unui proces echitabil, ea trebuie să poată evalua toate elementele relevante pentru stabilirea adevărului și pentru legalitatea soluției, inclusiv legalitatea probelor care stau la baza hotărârii. Dacă legea îi interzice să reanalizeze probe a căror legalitate a fost discutată anterior în camera preliminară, chiar și în ipoteze de nulitate absolută sau practici neloiale, judecata pe fond poate fi afectată în substanța sa.
Aici sesizarea atinge una dintre problemele fundamentale ale procesului penal: raportul dintre eficiență și legalitate. Un proces rapid nu este suficient dacă se întemeiază pe probe care nu pot fi verificate complet. În același timp, verificarea legalității probelor nu este un obstacol artificial, ci o condiție pentru ca hotărârea penală să fie pronunțată în numele legii și în cadrul unui proces echitabil.
Celeritatea procesului penal și limitele constituționale ale accelerării procedurilor
Contextul legislativ al PL-x nr. 228/2026 este important. Proiectul a fost susținut public ca o reacție la durata mare a unor procese penale, în special cele privind traficul de persoane și de minori. Relatările publice au arătat că inițiatorii urmăreau eficientizarea procedurilor judiciare și reducerea duratei proceselor penale, argumentând că întârzierile pot agrava situația victimelor.
ÎCCJ nu contestă în sesizare obiectivul general al unei proceduri mai eficiente. Critica se concentrează asupra instrumentelor juridice folosite pentru atingerea acestui obiectiv. Celeritatea este, de altfel, parte a procesului echitabil: art. 21 alin. (3) din Constituție garantează soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Dar termenul rezonabil nu poate fi obținut prin norme neclare, prin diminuarea garanțiilor de citare sau prin blocarea instanței de fond în privința controlului asupra probelor.
În plan strict juridic, sesizarea ÎCCJ pune problema proporționalității arhitecturale a reformei. Nu orice măsură care scurtează procedura este, prin acest fapt, compatibilă cu Constituția. O măsură procedurală trebuie să fie clară, previzibilă, coerent integrată în Cod și să nu afecteze substanța dreptului la apărare. În opinia instanței supreme, cele trei intervenții criticate nu îndeplinesc aceste condiții.
Ce trebuie să decidă Curtea Constituțională
Curtea Constituțională urmează să stabilească dacă legea criticată respectă sau nu Constituția. Controlul este unul anterior promulgării, ceea ce înseamnă că legea nu a intrat încă în vigoare. În această fază, CCR va examina textele adoptate de Parlament în raport cu normele constituționale invocate de ÎCCJ și cu propria jurisprudență anterioară.
Dacă sesizarea va fi admisă, textele declarate neconstituționale nu vor putea fi promulgate în forma adoptată, iar Parlamentul va trebui să le pună de acord cu decizia Curții. Dacă sesizarea va fi respinsă, legea își va putea continua parcursul către promulgare. În ambele ipoteze, speța este relevantă pentru modul în care se va configura în continuare camera preliminară și pentru raportul dintre această etapă și judecata pe fond.
Dincolo de efectul punctual asupra PL-x nr. 228/2026, sesizarea ridică trei întrebări de drept procesual penal cu impact sistemic. Prima este dacă reunirea și disjungerea pot fi introduse în camera preliminară fără modificarea coerentă a soluțiilor pe care judecătorul le poate pronunța. A doua este dacă părțile pot fi obligate să urmărească singure parcursul dosarului după primul termen, fără citare oficială pentru termenele ulterioare. A treia este dacă încheierile de cameră preliminară pot primi autoritate de lucru judecat asupra legalității probelor într-o asemenea măsură încât instanța de fond să nu mai poată reexamina chestiuni legate de nulitatea absolută sau de loialitatea administrării probelor.
Partajează acest conținut:
