SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Curtea de Apel București a decis că fostul procuror Liviu Mihail Tudose trebuie despăgubit pentru patru episoade distincte petrecute în cursul dosarului penal în care fusese reținut, arestat preventiv și, în final, achitat pentru că faptele imputate nu existau. Prin Decizia civilă nr. 545 A/2025, pronunțată la 27 mai 2025, instanța de apel a schimbat în parte hotărârea Tribunalului București și a obligat Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Direcția Națională Anticorupție și Inspectoratul Județean de Poliție Prahova la plata unor daune morale totale de 105.000 de lei.
Hotărârea Curții de Apel București nu a tratat cazul ca pe o singură culpă globală a statului, ci a separat atent fiecare faptă, fiecare autor instituțional și fiecare tip de atingere adusă drepturilor reclamantului.
Poliția Capitalei a fost obligată să plătească 15.000 de lei pentru încătușarea propriu-zisă, DNA a fost obligată să achite 20.000 de lei pentru prezentarea publică a măsurii de încătușare, iar IPJ Prahova a fost obligat la 20.000 de lei pentru condiționarea accesului la asistență medicală stomatologică de deplasarea pe jos și încătușat, respectiv la 50.000 de lei pentru întârzierea punerii în libertate după ce instanța supremă dispusese înlocuirea arestului preventiv cu controlul judiciar.
Decizia CAB a fost ulterior menținută definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a respins recursurile declarate în cauză. Dincolo de cuantumul despăgubirilor, cazul are o miză mai largă: stabilește, în termeni neobișnuit de clari pentru o hotărâre civilă, că încătușarea unei persoane reținute nu poate deveni automatism administrativ, că expunerea în cătușe în fața presei poate afecta demnitatea și prezumția de nevinovăție, iar punerea în libertate dispusă de o instanță nu poate fi amânată ore întregi din cauza unor deficiențe birocratice.
Un dosar început cu reținere, presă și cătușe
Liviu Mihail Tudose, fost procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a intrat în atenția DNA Ploiești în martie 2016, într-un dosar care a avut încă de la început o puternică încărcătură publică. În cauză apăreau nume cu vizibilitate politică și mediatică, iar dosarul a fost prezentat în spațiul public sub titulaturi precum „dosarul Papici” sau „lotul Ghiță”.
Potrivit situației de fapt reținute în hotărâre, Tudose exercitase profesia de procuror timp de peste două decenii, avusese funcții de conducere în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, iar la momentul faptelor era un magistrat cu o carieră consolidată.
În martie 2016, după ce fusese audiat inițial ca martor, urmărirea penală a fost extinsă față de el pentru acuzații de furnizare de informații nedestinate publicității și luare de mită. La 23 martie 2016, în jurul orei 22.00, DNA – Serviciul Teritorial Ploiești a dispus reținerea sa pentru 24 de ore.
Momentul central al primului capăt de cerere a fost cel al scoaterii sale din sediul DNA Ploiești. După emiterea ordonanței de reținere, Tudose a fost încătușat și condus către autospeciala poliției, urmând să fie transportat la Arestul Central.
Încătușarea și escortarea au fost realizate de lucrători ai Poliției Capitalei. Traseul a fost scurt, dar decisiv din perspectiva consecințelor publice: din sediul DNA până la mijlocul de transport, fostul procuror a mers încătușat pe jos, în timp ce în curtea unității de parchet se aflau jurnaliști care au filmat și fotografiat momentul.
Imaginile au fost difuzate ulterior în presă, inclusiv la televiziuni și în publicații online. Pentru reclamant, acest episod a avut o încărcătură aparte: nu era vorba doar despre o măsură de constrângere fizică, ci despre transformarea acestei măsuri într-o imagine publică de vinovăție. Cătușele, în logica apărării sale, nu au fost doar un instrument de escortare, ci un stigmat.
Ani mai târziu, după parcurgerea procesului penal, Tudose a fost achitat. În motivarea CAB se reține că acuzațiile pentru care fusese reținut au fost urmate de o soluție de achitare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza ideii că faptele nu existau. Această achitare a dat o dimensiune suplimentară acțiunii civile: ceea ce fusese prezentat public, prin imaginea unui magistrat încătușat, s-a dovedit a nu fi urmat de o condamnare, ci de constatarea inexistenței faptelor.
Cătușele nu pot fi regula: raționamentul CAB privind încătușarea
Una dintre cele mai importante concluzii ale Curții de Apel București privește caracterul nelegal al încătușării. Instanța a pornit de la art. 16 din Legea nr. 254/2013, care reglementează folosirea cătușelor și a altor mijloace de imobilizare. Potrivit acestui cadru legal, asemenea mijloace nu pot fi folosite decât în situații strict justificate: pentru a împiedica evadarea, pentru a preveni autovătămarea sau vătămarea altor persoane, pentru a preveni producerea de pagube ori pentru restabilirea ordinii în caz de opunere sau împotrivire.
CAB a subliniat că măsura folosirii cătușelor nu poate fi aplicată automat, fără analizarea circumstanțelor concrete ale fiecărui caz. În formularea instanței, încătușarea este, din punct de vedere legal, excepția, nu regula, chiar dacă în practică autoritățile ajunseseră să se raporteze la ea ca la o procedură obișnuită.
Aplicând această logică la situația lui Tudose, Curtea a reținut că nu existau elemente care să justifice folosirea cătușelor. Reclamantul nu era acuzat de infracțiuni de violență, nu avea antecedente penale, nu prezenta risc de fugă, nu se manifesta agresiv, nu exista riscul să se autovatăme sau să vatăme pe altcineva, iar anterior se prezentase de bunăvoie la chemările organelor judiciare. Mai mult, era procuror cu peste 22 de ani de experiență, ceea ce, în optica instanței, făcea cu atât mai puțin plauzibilă necesitatea unei măsuri de constrângere fizică aplicate fără o justificare concretă.
Poliția Capitalei a invocat în apărare procedura internă privind imobilizarea persoanelor, emisă la nivelul Inspectoratului General al Poliției Române, care prevedea încătușarea obligatorie a persoanelor reținute, condamnate sau arestate preventiv pe timpul transferării sau escortării. CAB a respins această apărare în mod categoric. Instanța a arătat că o procedură de sistem nu este act normativ, nu este publicată în Monitorul Oficial și nu poate avea putere de lege. În plus, o asemenea procedură nu poate contrazice Legea nr. 254/2013, transformând o măsură excepțională într-o obligație automată.
Aceasta este una dintre cele mai ferme teze ale hotărârii: autoritatea publică nu se poate apăra de răspundere invocând o procedură internă dacă acea procedură goleşte de conținut garanția legală. Cu alte cuvinte, faptul că un document administrativ intern impunea încătușarea nu făcea încătușarea legală. Dimpotrivă, în măsura în care procedura elimina evaluarea individuală și obliga la aplicarea automată a cătușelor, ea contravenea legii.
CAB a concluzionat că, în contextul dat, încătușarea lui Tudose a fost nelegală, excesivă, disproporționată și nejustificată. Din această perspectivă, instanța a constatat încălcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul tratamentului degradant, și a art. 8 CEDO, sub aspectul dreptului la demnitate.
De ce nu DNA răspunde pentru încătușare, ci Poliția Capitalei
Un aspect important al motivării îl reprezintă delimitarea răspunderii între DNA și Poliția Capitalei. Tribunalul București obligase inițial DNA și DGPMB în solidar pentru încătușarea excesivă și prezentarea publică sub această formă. Curtea de Apel a schimbat însă această logică.
CAB a făcut distincția între măsura preventivă a reținerii și modalitatea de punere în executare a acesteia. Reținerea este dispusă de procuror, prin ordonanță. Însă executarea reținerii, transportul și aplicarea mijloacelor de imobilizare țin de organele de poliție care asigură escorta. Din această perspectivă, procurorul nu decide, după emiterea ordonanței de reținere, cum anume aplică polițiștii măsura de escortare.
Instanța a respins argumentul potrivit căruia DNA ar trebui să răspundă pentru încătușare pe motiv că procurorul conduce și supraveghează urmărirea penală. CAB a explicat că încătușarea nu este un act de urmărire penală, ci o măsură polițienească folosită la punerea în executare a unui act de urmărire penală. Prin urmare, pentru cătușele aplicate efectiv, răspunderea aparține Poliției Capitalei, nu DNA.
Această distincție este esențială pentru rigoarea juridică a deciziei. CAB nu a ales o soluție globală, emoțională, în care toate instituțiile implicate sunt tratate laolaltă. Dimpotrivă, a individualizat faptele: cine a aplicat cătușele, cine controla spațiul în care a fost permisă prezența presei, cine gestiona arestul și cine avea obligația să transmită imediat dispoziția de eliberare.
DNA răspunde pentru expunerea publică: presa, curtea interioară și obligația de protejare a demnității
Dacă DNA nu a fost ținută să răspundă pentru aplicarea propriu-zisă a cătușelor, Curtea de Apel a decis că instituția răspunde pentru prezentarea publică a măsurii de încătușare. Aici raționamentul instanței este diferit: problema nu mai este cine a pus cătușele, ci cine a permis sau tolerat ca o persoană încătușată să fie filmată și fotografiată în spațiul controlat de parchet.
CAB a reținut că momentul s-a petrecut în spațiul dintre clădirea în care funcționa DNA – Serviciul Teritorial Ploiești și autospeciala poliției. Acel spațiu era curtea interioară a unității, folosită ca parcare pentru autoturismele de serviciu și ale angajaților. Nu era vorba despre o stradă publică oarecare, ci despre un spațiu aflat sub control instituțional.
Instanța a analizat inclusiv regulile privind paza sediilor parchetelor și a reținut că responsabilitatea privind accesul în acel spațiu revenea structurii de parchet, prin conducătorul ei. Așadar, prezența presei în curtea interioară nu putea fi pusă pe seama polițiștilor care îl escortau pe Tudose. Aceștia nu aveau atribuția de a decide cine intră și cine nu intră în curtea sediului DNA.
În același timp, motivarea CAB este atentă la probatoriu. Instanța nu a reținut că ar exista o probă directă că presa a fost chemată de DNA sau acceptată deliberat pentru a filma momentul. Formularea Curții este mai nuanțată: accesul presei în curtea interioară a fost fie permis cu intenție, fie tolerat din culpă. Lipsa probei chemării deliberate nu a înlăturat însă răspunderea DNA, pentru că esențial era că presa nu trebuia să fie acolo, în acel spațiu, în acel moment.
Această distincție este importantă și pentru lectura publică a cazului. Hotărârea nu spune că DNA a organizat în mod probat o scenă mediatică. Spune însă că DNA avea obligația să prevină o asemenea expunere și că a eșuat în această obligație. În drept civil, culpa poate consta nu doar în acțiune directă, ci și în omisiunea de a lua măsuri rezonabile pentru protejarea drepturilor unei persoane aflate sub autoritatea statului.
„Justiția televizată” și efectul cătușelor asupra prezumției de nevinovăție
Poate cel mai puternic pasaj al motivării este cel în care Curtea de Apel București discută fenomenul „tele-justiției”. Instanța arată că imaginile cu persoane reținute sau arestate preventiv, surprinse în cătușe și difuzate în presă, pot produce în opinia publică o judecată anticipată. O persoană filmată încătușată în timpul urmăririi penale, înainte de orice condamnare definitivă, ajunge să fie percepută ca vinovată înainte ca instanța să se pronunțe.
CAB a subliniat că justiția se înfăptuiește în sala de judecată, iar urmărirea penală se desfășoară în cadrul organelor judiciare, nu în piața publică. Imaginile cu persoane încătușate creează, potrivit instanței, „false așteptări”, pentru că imaginea cătușelor lasă impresia de vinovăție și conduce la ideea de condamnare. O hotărâre de achitare pronunțată ulterior nu are, în mod obișnuit, același impact public ca imaginea inițială a persoanei încătușate.
Această observație este esențială pentru înțelegerea prejudiciului. Curtea nu tratează expunerea mediatică drept un simplu disconfort trecător. Ea o leagă de valori fundamentale: demnitatea persoanei, dreptul la imagine, dreptul la viață privată și prezumția de nevinovăție. Pentru un magistrat cu o carieră de peste două decenii, imaginea publică a cătușelor a fost considerată aptă să producă un prejudiciu moral real.
Instanța nu a negat dreptul presei de a informa. Dimpotrivă, a arătat că rolul presei într-o societate democratică este foarte important și că justiția este un serviciu public. Însă libertatea presei nu exonerează autoritățile de obligația de a proteja drepturile persoanei reținute. Statul trebuie să asigure un echilibru între interesul public de informare și drepturile individuale ale persoanei aflate într-o poziție de vulnerabilitate.
CAB a invocat și Ghidul de bune practici în relația sistemului judiciar cu mass-media, arătând că reprezentanților presei nu le pot fi puse la dispoziție înregistrări audio-video realizate în cadrul procedurii de identificare, reținere sau executare a mandatului de arestare. Printr-un raționament de la mai puțin la mai mult, Curtea a arătat că, dacă asemenea înregistrări nu pot fi furnizate presei de autorități, cu atât mai mult nu poate fi facilitată realizarea lor prin tolerarea presei într-un spațiu în care aceasta nu trebuia să se afle.
Episodul stomatologic: când accesul la medic a fost condiționat de umilință
Al doilea mare episod analizat de Curte privește perioada în care Tudose se afla în arest preventiv la Centrul de Reținere și Arestare Preventivă Câmpina, aflat în subordinea IPJ Prahova. Potrivit situației de fapt descrise în dosar, acesta a acuzat o problemă stomatologică acută, provocată de o infecție la o măsea, și a solicitat asistență medicală de urgență.
Problema juridică nu a fost simpla existență a durerii dentare, ci modul în care autoritățile au condiționat accesul la tratament. Lui Tudose i s-ar fi permis deplasarea la cabinetul stomatologic doar încătușat cu mâinile la spate și pe jos, prin municipiul Câmpina, până la cabinet. Reclamantul a refuzat această modalitate de deplasare, considerând-o degradantă, mai ales în contextul în care cazul său era deja mediatizat, iar riscul de a fi văzut sau fotografiat din nou în cătușe era real.
Curtea a tratat acest episod ca pe o atingere adusă dreptului la demnitate și accesului la îngrijiri medicale în detenție. Instanța a pornit de la obligația statului de a asigura persoanelor private de libertate condiții compatibile cu respectarea demnității umane, inclusiv asistență medicală adecvată. A reținut că, dacă tratamentul nu poate fi asigurat în locul de detenție, autoritățile trebuie să permită transferul persoanei la o unitate medicală specializată, într-o manieră care să nu transforme exercitarea dreptului la sănătate într-o nouă formă de umilire.
Și aici, tema încătușării automate revine în centrul motivării. Curtea a analizat dacă existau motive concrete pentru aplicarea cătușelor în acel context. Concluzia a fost negativă. Nu existau indicii că Tudose ar fi fost agresiv, că ar fi încercat să fugă, că ar fi creat incidente în arest sau că ar fi prezentat un risc pentru alte persoane. Faptul că se afla în arest preventiv nu justifica, în sine, o deplasare în public, pe jos, încătușat cu mâinile la spate.
Pentru CAB, condiționarea accesului la medic de acceptarea unei asemenea deplasări a reprezentat o faptă ilicită. Instanța a apreciat că IPJ Prahova a produs un prejudiciu moral reclamantului, nu doar prin întârzierea sau blocarea indirectă a tratamentului, ci și prin punerea acestuia în situația de a alege între durerea fizică și expunerea publică într-o formă degradantă.
Daunele de 20.000 de lei acordate pentru acest episod reflectă exact această dublă dimensiune: suferința medicală și atingerea adusă demnității. Curtea nu a acordat suma de 250.000 de lei solicitată de reclamant, pe care a considerat-o excesivă, dar nici nu a tratat situația ca pe un incident minor. Pentru instanță, accesul la medic nu poate fi transformat într-un test de acceptare a umilinței.
Cele zece ore de libertate pierdută după hotărârea ÎCCJ
Cel mai mare cuantum acordat de CAB, 50.000 de lei, privește întârzierea punerii în libertate a lui Tudose după ce Înalta Curte de Casație și Justiție dispusese, definitiv, înlocuirea arestului preventiv cu măsura controlului judiciar.
Contextul este următorul: după 112 zile de arest preventiv, ÎCCJ pronunțase la 5 iulie 2016 o încheiere prin care înlocuia arestarea preventivă cu controlul judiciar. DNA a formulat contestație, iar la 12 iulie 2016, instanța supremă a soluționat contestația, menținând în privința lui Tudose dispoziția de punere în libertate. Din acel moment, temeiul arestării preventive încetase.
Potrivit motivării CAB, dispozitivul încheierii ÎCCJ a fost comunicat către Arestul IJP Prahova în după-amiaza zilei de 12 iulie 2016, în jurul orei 16.18. Cu toate acestea, hotărârea a ajuns la Centrul de Reținere și Arestare Preventivă Câmpina abia la ora 23.29, iar Tudose a fost pus efectiv în libertate la 1.46, în noaptea de 12 spre 13 iulie 2016.
Pentru Curte, această întârziere nu a fost o simplă defecțiune administrativă lipsită de consecințe, ci o privare ilegală de libertate. Dreptul la libertate, protejat de art. 5 CEDO, presupune că orice detenție trebuie să aibă temei legal pe întreaga sa durată. Odată ce instanța dispune eliberarea, autoritățile pot avea nevoie de un interval scurt pentru formalități, dar acest interval trebuie redus la minimum.
CAB a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia formalitățile administrative nu pot justifica întârzieri mai mari de câteva ore. Într-un stat de drept, a subliniat instanța, este de neconceput ca o persoană să rămână privată de libertate în ciuda existenței unei hotărâri judecătorești de punere în libertate.
Ceea ce a agravat situația a fost modul în care incertitudinea administrativă s-a transmis persoanelor aflate în arest. Din declarațiile martorilor reținute în motivare rezultă că Tudose și un alt inculpat au fost puși să se pregătească pentru eliberare, apoi li s-a spus să se dezechipeze pentru că nu mai pleacă, apoi li s-a comunicat să rămână îmbrăcați, dar pentru a fi transferați la penitenciar. În paralel, familia reclamantului se afla la poarta centrului de arest, așteptând punerea în libertate.
Instanța a respins apărarea IPJ Prahova privind existența unui caz fortuit. Dificultățile de comunicare internă, neclaritățile de interpretare a minutei sau lipsa de coordonare între structurile județene și centrul local de arest nu reprezintă evenimente imprevizibile și inevitabile. Ele sunt deficiențe administrative imputabile instituției. În viziunea Curții, prejudiciul putea fi evitat cu diligențe minime.
Cum a calculat instanța prejudiciul moral
Curtea de Apel București a acordat despăgubiri mai mari decât Tribunalul București, dar mult mai mici decât cele cerute de reclamant. Tudose solicitase 250.000 de lei pentru încătușare și prezentarea publică, 250.000 de lei pentru episodul stomatologic și 1.000.000 de lei pentru lipsirea nelegală de libertate. Tribunalul acordase în total 50.000 de lei. CAB a majorat suma totală la 105.000 de lei.
Raționamentul instanței privind daunele morale este unul de echilibru. Curtea a arătat că prejudiciul moral nu poate fi evaluat matematic. Nu există criterii obiective, abstracte și precise pentru transformarea rușinii, umilinței, anxietății, durerii morale sau atingerii aduse demnității într-o sumă de bani. Judecătorul trebuie să stabilească, în echitate, o despăgubire care să compenseze prejudiciul real, fără să devină o amendă excesivă pentru autorul faptei și fără să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză pentru victimă.
CAB a ținut cont de statutul reclamantului, de vechimea sa profesională, de funcția de procuror, de faptul că era o persoană fără antecedente penale și de impactul simbolic al situației. Pentru un profesionist al dreptului, obișnuit să emită sau să analizeze acte judiciare, experiența de a fi încătușat și expus public în această formă a fost considerată de instanță ca având un impact traumatic semnificativ.
Curtea a mai avut în vedere faptul că Tudose avea familie, soție și fiică, iar imaginile cu el încătușat au fost difuzate public într-un dosar cu mare vizibilitate. În cazul întârzierii eliberării, instanța a ținut cont nu doar de durata de aproape zece ore, ci și de tensiunea creată de alternanța informațiilor contradictorii, de așteptarea familiei și de stresul suplimentar produs de perspectiva transferului la penitenciar, deși temeiul arestării încetase.
Drumul procesual: de la respingerea acțiunii la admiterea despăgubirilor
Cazul civil a început în 2019, când Liviu Tudose a chemat în judecată DNA, Poliția Capitalei și IPJ Prahova, cerând despăgubiri pentru încătușare, expunere publică, accesul condiționat la tratament medical și lipsirea nelegală de libertate după hotărârea ÎCCJ.
În primul ciclu procesual, Tribunalul București a respins acțiunea. Al treilea capăt de cerere, privind lipsirea nelegală de libertate, a fost respins ca inadmisibil, iar celelalte pretenții au fost respinse ca neîntemeiate. Curtea de Apel București a admis parțial apelul și a trimis spre rejudecare doar capătul referitor la întârzierea eliberării. Înalta Curte a intervenit însă decisiv în 2023, admițând recursul lui Tudose și trimițând cauza spre rejudecare cu privire la toate capetele relevante ale cererii.
În al doilea ciclu procesual, Tribunalul București a admis în parte acțiunea și a acordat 50.000 de lei daune morale. A obligat DNA și DGPMB în solidar la 10.000 de lei pentru încătușare excesivă și prezentare publică, IPJ Prahova la 10.000 de lei pentru episodul medical și tot IPJ Prahova la 30.000 de lei pentru întârzierea eliberării.
Curtea de Apel București a modificat această soluție în 2025.
A separat răspunderea DNA de cea a Poliției Capitalei, a majorat despăgubirile și a clarificat temeiurile juridice.
DNA a fost exonerată de răspunderea pentru încătușarea propriu-zisă, dar menținută în cauză pentru expunerea publică. DGPMB a rămas responsabilă pentru aplicarea cătușelor, iar IPJ Prahova pentru cele două episoade petrecute la Câmpina: accesul la medic și întârzierea eliberării.
Partajează acest conținut:
