SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
În Monitorul Oficial Partea I nr. 4/8.I.2025 a fost publicată Decizia nr.311 din 18 iunie 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia arată, în esență, că, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, este neconstituțională. Susține că limitarea acestui caz de revizuire la cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate creează discriminare între persoanele condamnate definitiv pentru săvârșirea aceluiași tip de infracțiuni. Consideră că nu există un remediu procesual pentru ca toate persoanele condamnate interesate — nu doar cea care a ridicat excepția admisă de Curtea Constituțională — să beneficieze de aplicarea Deciziei nr. 368 din 30 mai 2017, prin care Curtea a constatat că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este neconstituțională.
Curtea de Apel Brașov — Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 126 din 3 martie 2016, având în vedere că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, textul de lege criticat a fost modificat tocmai în acord cu decizia menționată.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și, în acest sens, reține considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 126 din 3 martie 2016, nr. 633 din 12 octombrie 2018, nr. 651 din 25 octombrie 2018, nr. 683 din 6 noiembrie 2018 și nr. 410 din 20 iunie 2019.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, modificate prin prevederile art. II pct. 113 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Dispozițiile de lege criticate au următorul cuprins: „(1) Revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: […] f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.”
Autorul excepției de neconstituționalitate susține cănormele procesual penale criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivității și ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate, fiind examinate motive de neconstituționalitate similare celor formulate în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 410 din 20 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 8 noiembrie 2019, Decizia nr. 723 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 14 martie 2020, Decizia nr. 463 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 7 octombrie 2020, și Decizia nr. 119 din 15 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 3 august 2022, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.
În motivarea soluției sale, în considerentele deciziilorprecitate, Curtea a reținut că activitatea desfășurată în ciclul ordinar al procesului penal — dacă a fost legală și temeinică — trebuie să se finalizeze cu pronunțarea unei hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, în care faptele reținute exprimă adevărul, iar legea penală și cea civilă au fost aplicate corect. Practica a învederat însă și cazuri de hotărâri definitive care au soluționat cauzele penale cu grave erori de fapt și de drept. Legiuitorul a avut în vedere o asemenea ipoteză, rațiune pentru care a instituit căile de atac extraordinare ca mijloace procesual penale de desființare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat care nu corespund legii și adevărului. Având în vedere că instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorității de lucru judecat — așadar stabilității hotărârilor judecătorești definitive, care este menită să dea încredere în activitatea justiției —, cazurile și condițiile de exercitare a căilor extraordinare de atac trebuie să fie strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii de drept. În egală măsură, opțiunea legiuitorului în reglementarea căilor extraordinare de atac trebuie să se realizeze în limite constituționale (a se vedea, în același sens, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragraful 30).
Curtea a constatat, totodată, că revizuirea este caleaextraordinară de atac care permite instanței penale să revină asupra propriei hotărâri, revizuirea având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale. Cererea de revizuire se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat în temeiul unor fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, fiind descoperite ulterior, care fac dovada că hotărârea definitivă se întemeiază pe o eroare judiciară.
În ceea ce privește obiectul căii de atac, Curtea a reținutcă revizuirea poate fi exercitată — în cazurile limitativ prevăzute de dispozițiile art. 453 din Codul de procedură penală — numai împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, indiferent dacă acestea au rămas definitive la prima instanță (sentințe) sau la instanța de apel (decizii). Totodată, revizuirea privește numai hotărârile judecătorești definitive care conțin o rezolvare a fondului cauzei, deoarece prin revizuire se urmărește înlăturarea erorilor de fapt pe care le conțin hotărârile judecătorești, or, asemenea erori pot fi întâlnite numai în hotărârile care rezolvă fondul cauzei penale. Curtea a observat că sunt hotărâri prin care se rezolvă fondul cauzei, acelea prin care instanța se pronunță asupra raportului juridic de drept penal substanțial și asupra raportului juridic procesual penal principal. Cu alte cuvinte, prin rezolvarea fondului cauzei, instanța penală rezolvă acțiunea penală și pronunță, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal (Decizia nr. 181 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 5 mai 2016, paragrafele 17 și 18).
Cât privește efectele unei decizii a Curții Constituționaleasupra unor cauze definitiv soluționate, legiuitorul a reglementat în dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală un mecanism procedural prin intermediul căruia persoanele îndreptățite pot exercita o cale extraordinară de atac — și anume revizuirea — pentru remedierea situației lor în procesele penale în care a fost invocată o excepție de neconstituționalitate admisă de Curtea Constituțională după pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.
Cu privire la instituția revizuirii întemeiate pe acest motiv,prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, citată anterior, Curtea a statuat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, este neconstituțională. În acest sens, prin decizia mai sus menționată, paragrafele 25 și 33, Curtea a reținut că, distinct de ipoteza cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate (cauze pendinte) — în care decizia de admitere produce efecte erga omnes, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării sale este faptul că raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale nu este definitiv consolidat —, în privința cauzelor care nu se mai află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții, fiind vorba despre un raport juridic epuizat, decizia de admitere va produce efecte juridice doar în condiții strict limitative.
Pornind de la premisa că incidența deciziei instanței de contencios constituțional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții — cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală — și ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este atașată hotărârilor judecătorești definitive, Curtea a reținut însă că declararea neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, ci trebuie să profite autorilor acesteia, care au declanșat controlul de constituționalitate într-o cauză concretă.
În aceste condiții, având în vedere importanța principiuluiautorității de lucru judecat, Curtea a constatat că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, o decizie de constatare a neconstituționalității unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justițiabili care a invocat excepția de neconstituționalitate în cauze soluționate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, precum și autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării deciziei Curții, în alte cauze, soluționate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine și stabilitate juridică.
Curtea reține însă că această diferență de regim juridicnu este de natură să încalce principiul egalității în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituție, întrucât discriminarea poate fi constatată doar în situația reglementării unor soluții juridice diferite pentru persoane aflate în situații similare, aspect ce nu poate fi reținut în prezenta cauză. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat, în repetate rânduri, că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferențe de situații (a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, și Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).
De asemenea, Curtea reține că ipoteza la care facereferire jurisprudența precitată nu poate fi asimilată cu situația în care există două reglementări succesive în aceeași materie, care să impună rezolvarea unui conflict de legi în timp, în scopul de a identifica legea aplicabilă în timpul unei situații juridice, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, citată anterior, statuând cu privire la efectele unei decizii a Curții Constituționale asupra unor cauze definitiv soluționate, raportat la dreptul de a exercita o cale extraordinară de atac — și anume revizuirea, astfel că dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, invocate de autor, nu sunt incidente în cauză.În plus, Curtea observă că, prin Decizia nr. 633 din12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, paragrafele 1014–1016, a statuat că raționamentul dezvoltat în Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 rămâne pe deplin aplicabil în ipoteza exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii atunci când aceasta privește orice decizie de admitere a unei excepții de neconstituționalitate referitoare la norme de procedură penală ori de drept penal material, dar care nu au ca efect dezincriminarea faptei sau micșorarea limitei maxime a pedepsei. Însă atunci când printr-o decizie a Curții Constituționale se constată neconstituționalitatea totală sau parțială a unei norme de incriminare, decizia echivalează, în privința efectelor, cu o lege de dezincriminare.
Continuând această linie jurisprudențială, Curtea — prinDecizia nr. 651 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018 — a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede și decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/ măsurii educative, este neconstituțională, respectiv că soluția legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituțională. Prin urmare, Curtea a statuat că dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, inclusiv sintagma „în acea cauză” din cuprinsul textului de lege criticat, nu aduc nicio atingere prevederilor din Constituție invocate (în același sens sunt și Decizia nr. 683 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 18 aprilie 2019, Decizia nr. 410 din 20 iunie 2019 și Decizia nr. 463 din 25 iunie 2020, precitate).
Din cele arătate mai sus reiese că există remediiprocesuale efective prin care instanțele judecătorești să dea eficiență deciziilor Curții Constituționale care au ca efect dezincriminarea faptei. De altfel, prin prevederile art. II pct. 113 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, legiuitorul a pus de acord dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală cu Decizia Curții Constituționale nr. 126 din 3 martie 2016, astfel că dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție privind egalitatea în fața legii, fără privilegii și fără discriminări.
Partajează acest conținut:
