SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Curtea Constituțională a României (CCR) a explicat, într-o decizie motivată publicată pe pagina de internet a instanței de contencios constituțional, de a declarat neconstituționale unele reglementări ce privesc nulitatea clauzelor unui contract colectiv de muncă. Este vorba despre articolul 142 alin. (2) din Legea dialogului social 62/2011, potrivit căruia ”nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanţele judecătoreşti competente, la cererea părţii interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie”. Autorii excepției au arătat că acestea sunt neconstituționale în măsura în care nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă, fiind considerată o nulitate de ordine privată, nu poate fi invocată din oficiu de instanța de judecată.
Extrase din Decizia CCR nr. 730/2 noiembrie 2021
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.142 alin.(2) din Legea nr.62/2011, Curtea reține că autorii acesteia critică articolul de lege menționat din perspectiva ipotezei în care pretind că se află, respectiv cea a art.132 din același act normativ. Astfel, aceștia au în vedere una dintre prevederile contractului colectiv de muncă, al cărei conținut consideră că se opune dispozițiilor legale care definesc timpul de muncă.
Curtea apreciază că dispozițiile legale, care impun respectarea nivelului minim al drepturilor salariaților stabilit prin lege și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, relevă nivelul minim de protecție de care salariații trebuie să se bucure în desfășurarea raporturilor de muncă considerat a întruni exigențele constituționale referitoare la dreptul la muncă și protecția socială a salariaților, iar sancțiunea încălcării acestor dispoziții nu poate fi decât cea a nulității absolute a clauzelor astfel stabilite.
Curtea reține că dispozițiile art.142 alin.(2) din Legea nr.62/2011 prevăd posibilitatea constatării de către instanța de judecată a nulității clauzelor contractului colectiv de muncă doar pe cale judiciară, la solicitarea părților interesate, pe cale de acțiune sau de excepție. Dispozițiile art.268 alin.(1) lit.d) din Legea nr.53/2003, stabilind termenul în care pot fi formulate cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă referitor la constatarea nulităţii unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, prevăd că acest demers poate avea loc „pe toată durata existenţei contractului”.
Analizând dispozițiile Legii nr.62/2011 și pe cele ale Legii nr.53/2003, Curtea constată că acestea nu stabilesc nicio diferență între regimul aplicabil nulității relative față de cel aplicabil nulității absolute a clauzelor contractelor colective de muncă.
Plecând de la analiza interesului ocrotit, Înalta Curte de Casație și Justiție – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a interpretat, prin Decizia nr.17 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.993 din 9 decembrie 2016, prevederile art.138 alin.(3)-(5) şi ale art.142 alin.(2) din Legea nr.62/2011 și a decis că „nulitatea unei clauze a contractului colectiv de muncă negociate cu nerespectarea art.138 alin.(1)-(3) din Legea nr.62/2011 poate fi cerută de către părţile interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, respectiv poate fi invocată de către instanţă, din oficiu, pe durata existenţei contractului colectiv de muncă”.
Diferența de tratament juridic tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a avut în vedere două argumente. Primul se referă la faptul că dispozițiile art.132 din Legea nr.62/2011, potrivit cărora la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaţilor au un caracter minimal, privesc drepturile părților și de aceea încălcarea lor atrage nulitatea relativă. Al doilea argument se referă la faptul că, în cazul art.138 din Legea nr.62/2011, care prevede nulitatea clauzelor care nu respectă dispozițiile legale referitoare la salarizarea salariaților din sectorul bugetar, nulitatea este menționată în mod expres în cadrul acestui articol de lege. Art.138 alin.(4) dispune următoarele: „Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă încheiate cu încălcarea prevederilor alin.(1)-(3) sunt lovite de nulitate.” O astfel de dispoziție nu se regăsește în conținutul art.132.
Curtea apreciază că o eventuală diferențiere a regimului juridic între salariații din sectorul bugetar în raport cu cei din sectorul privat nu constituie, per se, o încălcare a principiului egalității în drepturi dacă se are în vedere exclusiv sursa de finanțare a veniturilor salariale. În acest sens, Curtea amintește că principiul egalității în fața legii, consacrat prin art.16 din Constituție, „presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite”.
Cu toate acestea, Curtea Constituțională amintește că dispozițiile art.132 din Legea nr.62/2011 relevă nivelul minim de protecție de care salariații trebuie să se bucure în desfășurarea raporturilor de muncă considerat a întruni exigențele constituționale referitoare la dreptul la muncă și protecția socială a salariaților. Acestea reprezintă o veritabilă expresie a prevederilor constituționale ale art.41 referitoare la dreptul la muncă și protecția socială a salariaților. Prin urmare, a aprecia că sancțiunea care lovește clauzele unui contract colectiv de muncă încheiat cu încălcarea art.132 din Legea nr.62/2011 este nulitatea relativă, plecând de la simpla diferență dintre salariații din sectorul privat față de cei din sectorul bugetar prin prisma surselor de finanțare a veniturilor ce li se acordă, echivalează cu o negare a semnificației deosebite pe care această normă o are prin prisma prevederilor Legii fundamentale și, în consecință, cu o încălcare a prevederilor art.41 din Constituție. O astfel de interpretare, prin calificarea drept nulitate relativă a sancțiunii clauzelor contractului colectiv de muncă încheiate cu încălcarea art.132 din Legea nr.62/2011 și prin aplicarea, în consecință, a unui tratament juridic diferit față de cel stabilit în cazul nulității prevăzute de art.138 alin.(4) din aceeași lege este, prin urmare, neconstituțională.
Mai mult, Curtea Constituțională apreciază că, din maniera în care legiuitorul a înțeles să reglementeze dispozițiile art.142 alin.(2) din Legea nr.62/2011 reiese, în mod evident, că acesta nu a urmărit instituirea unui tratament juridic diferit în ceea ce privește regimul nulității între ipotezele reglementate de dispozițiile art.132 din Legea nr.62/2011 în raport cu cele prevăzute la art.138 din aceeași lege. Astfel, întrucât așa cum, în mod corect, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr.17 din 13 iunie 2016, încălcarea dispozițiilor art.138 din Legea nr.62/2011 atrage nulitatea absolută a clauzelor contractelor colective de muncă, aceeași concluzie se impune a fi reținută și în ceea ce privește ipoteza încălcării prevederilor art.132 din aceeași lege. Faptul că dispozițiile art.138 alin.(4) din Legea nr.62/2011 prevăd, în mod expres, că „sunt lovite de nulitate” clauzele cuprinse în contractele colective de muncă încheiate cu încălcarea prevederilor alin.(1)-(3) din același articol nu constituie un argument suficient pentru a considera că încălcarea dispozițiilor art.132 din Legea nr.62/2011 este sancționată cu nulitatea relativă, în condițiile în care art.142 alin.(1) din aceeași lege conține o dispoziție similară, potrivit căreia „Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă care sunt negociate cu încălcarea prevederilor art.132 sunt lovite de nulitate.”
Având în vedere aceste argumente, Curtea observă că voința legiuitorului, în acord cu prevederile art.41 din Constituție, a fost aceea ca dispozițiile art.142 alin.(2) din Legea nr.62/2011 să fie aplicate în mod unitar, atât în ipoteza art.138, cât și în cea a art.132 din Legea nr.62/2011.
Prin urmare, Curtea Constituțională reține că dispozițiile art.142 alin.(2) din Legea dialogului social nr.62/2011, în interpretarea dată prin Decizia nr.17 din 13 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, restrâng în mod nepermis sfera de incidență a sancțiunii nulității absolute, fiind neconstituționale prin faptul că exclud ipoteza art.132 din Legea nr.62/2011 de la aplicarea aceluiași regim juridic pe care instanța supremă l-a stabilit în ceea ce privește art.138 alin.(1)-(3) din Legea nr.62/2011.
Partajează acest conținut:
