SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Titlurile problemelor de drept:
a) • Identificarea unor criterii minimale care să definească ,,urgenţa” din cuprinsul art. 172 alin. 9 C.proc. pen., în special, în legătură cu activitatea specialiștilor antifraudă încadrați la parchete (PÎCCJ – SUPC, PCA Târgu Mureș)
• dacă criteriul urgenței poate fi cenzurat de către judecătorul de cameră preliminară (PÎCCJ – DIICOT, PCA Târgu Mureș)
b) dacă simpla constatare a lipsei urgenței poate determina excluderea probei, în lipsa unei vătămări (PCA Tg Mureș)
a) Conținutul condiției privind „urgența”
În opinia noastră, în sensul art. 172 C.p.p. există urgență:
– atunci când o situație de fapt este susceptibilă de a fi rapid schimbată, existând riscul ca ea să nu mai poată fi ulterior observată;
– când pentru conturarea planului de anchetă/a actelor de urmărire ce trebuie în continuare efectuate este necesară constatarea unor situații de fapt.
Criteriul este unul care, în principiu, nu ar trebui ca atare examinat de către judecătorul de cameră preliminară.
Însă, în măsura în care, invocând-se urgența, s-a dispus efectuarea unei constatări care are conținutul unei expertize, chestiunea devine una de legalitate, dar nu cât privește „realitatea” urgenței, ci din perspectiva încălcării dispozițiilor care reglementează obiectul constatării, limitele acestui mijloc de probă. Diferența esențială între constatare și expertiză trebuie însă să fie dată de conținutul lor, de categoria de informații pe care le furnizează: în timp ce constatarea are drept obiectiv doar surprinderea și fixarea unor aspecte din realitate, expertiza are drept obiectiv explicarea unor aspecte de fapt. Această esențială diferență de conținut explică regimul diferit al celor două mijloace de probă.
La nivelul INM, în cadrul formării inițiale, în Notele de curs pentru materia Drept procesual penal se arată: „În practica instanței supreme urgența a fost definită și cu referire la necesitatea justei orientări a organelor de urmărire penală în efectuarea activității de cercetare (a se vedea în acest sens ICCJ, S.p., dec.pen. nr. 1687/20.05.2013 și, respectiv, incheierea nr. 18/19.02.2015, citate după A. Barbu ș.a – Codul de procedură penală adnotat cu jurisprudență națională și europeană, editura Hamangiu, București, 2016, pag. 448-449)48. Ca urmare, putem aprecia că existența urgenței nu este o condiție de legalitate, ci de oportunitate a ordonanței prin care se dispune efectuarea constatării. În consecință, îndeplinirea ei nu se va analiza în procedura camerei preliminare. Se va analiza, în schimb, fiind o condiție de legalitate, respectarea conținutului prevăzut de lege pentru raportul de constatare. Astfel, acesta trebuie să se limiteze la constatarea unor fapte sau împrejurări, fără să ofere interpretări ale expertului, de natură a-l transforma într-o expertiză deghizată”.
Participanții au agreat, în unanimitate, opinia INM.
b) Vătămarea
Existența probei obținute prin intermediul constatării constituie în sine o vătămare, atunci când cele „constatate” sunt folosite la incriminarea suspectului/inculpatului; vătămarea există ori de câte ori proba conține informații defavorabile celui care invocă nelegalitatea.
Faptul că inculpatul trebuie să recurgă la alte mijloace de probă pentru înlăturarea acestor informații/probe din cuprinsul constatării nu constituie un „remediu”, ci o vătămare suplimentară, îngreunând sarcina apărării lui.
Așadar, în principiu, când s-a efectuat cu încălcarea legii o constatare, va exista o vătămare care nu poate fi remediată păstrând mijlocul de probă.
Participanții au agreat, în unanimitate, opinia INM.
Aceste probleme de drept au fost discutate cu ocazia întâlnirii procurorilor șefi de secție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism şi al parchetelor de pe lângă curţile de apel – București, 9-10 martie 2020.
Partajează acest conținut:
