SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Potrivit art. 2507 C. civ., nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită.
Din dispoziţiile art. 2508 C. civ. rezultă că renunţarea la prescripţia îndeplinită poate fi atât expresă cât şi tacită, renunţarea fiind expresă când se face printr-un act scris sau în mod verbal şi tacită când rezultă dintr-un fapt sau dintr-o împrejurare care lasă a se presupune abandonarea prescripţiei îndeplinite.
Prin încheierea de către părțile litigante a unui angajament de plată cu privire la debitul principal şi efectuarea unor plăţi în baza acestuia, după împlinirea termenului de prescripție, reiese fără echivoc că, în acest caz, a operat renunţarea tacită la prescripţia debitului principal.
În aceste condiții, în mod corect a apreciat instanța că nu a intervenit prescripţia dreptului la acţiune a penalităţilor de întârziere aferente perioadei de trei ani anterioară introducerii cererii de chemare în judecată.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1897 din 29 septembrie 2021
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin sub nr. x/115/2019 din 18 decembrie 2019, reclamanta A. S.A. în faliment, prin B. SPRL, a chemat în judecată pârâta C. S.R.L., solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză, să fie obligată pârâta la plata integrală şi imediată a creanţei certe, lichide şi exigibile, în cuantum total de 256.889,75 lei, reprezentând penalităţi de întârziere, calculate la factura fiscală nr. 5342 din 7 decembrie 2012, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 301 din 25 septembrie 2012.
Pârâta C. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare – solicitând în principal, admiterea excepţiei prescripţiei extinctive şi, în consecinţă, respingerea acţiunii promovate ca prescrisă, în subsidiar solicită respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 266 din 22 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/115/2019 a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în faliment, prin B. SPRL, împotriva pârâtei C. S.R.L., fără cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței civile nr. 266 din 22 iunie 2020 a declarat apel A. S.A. care, prin decizia civilă nr. 23 din 13 ianuarie 2021, Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins excepţia prescripţiei extinctive pentru perioada 19 decembrie 2016 – 31 mai 2019, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să-i achite reclamantei suma de 73.768,96 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere: a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate; fără cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei civile nr. 23 din 13 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, a declarat recurs C. S.R.L.
În motivarea cererii recurenta invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a constatat în mod neîntemeiat că plăţile pe care le-a efectuat şi încheierea unui angajament de plată echivalează cu recunoaşteri ale debitului, care au întrerupt prescripţia extinctivă, efectul fiind, potrivit art. 2541 alin. 1, 2 C. civ., ştergerea prescripţiei începute înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere şi începerea curgerii unui nou termen de prescripţie extinctivă.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta arată că instanţa de apel nici măcar nu s-a pronunţat, deşi era obligată să rejudece fondul şi să constate că debitul a fost achitat integral. În susţinerea acestei critici recurenta face trimitere la înscrisurile existente la dosarul cauzei, contractul de vânzare-cumpărare nr. 301, angajamentul de plată încheiat la data de 5 august 2016.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei recurate.
Analizând actele dosarului în funcţie de criticile şi apărările invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Textul de lege are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la dispoziţii legale ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.
Doctrina a statuat că pentru a exista acest motiv de casare este nevoie, în principiu, ca încălcarea sau aplicarea greşită a legii să se reflecte în dispozitivul hotărârii.
În prezenta cauză problema de drept care trebuie dezlegată este aceea de a stabili dacă a intervenit prescripţia dreptului la acţiune a penalităţilor de întârziere în condiţiile în care părţile litigante au încheiat un angajament de plată a debitului principal şi au fost efectuate plăţi în baza acestuia, după împlinirea termenului de prescripţie.
Potrivit art. 2507 C. civ., nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită.
Literatura de specialitate a statuat că renunţarea la prescripţie este actul prin care beneficiarul prescripţiei câştigate renunţă la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, iar ca natură juridică renunţarea la prescripţia extinctivă este un act juridic care îmbracă mai multe caractere specifice, şi anume: unilateral, consensual, neutru, pur şi simplu (neafectat de modalităţi), abdicativ (constând în stingerea, prin renunţare, a dreptului de a invoca prescripţia).
Articolul 2508 C. civ. prevede că renunţarea la prescripţie este expresă sau tacită (alin. 1). Renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică. Ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce (alin. 2).
Din dispoziţiile art. 2508 C. civ. rezultă că renunţarea la prescripţia îndeplinită poate fi atât expresă, cât şi tacită.
Renunţarea este expresă când se face printr-un act scris sau în mod verbal şi renunţarea este tacită când rezultă dintr-un fapt sau dintr-o împrejurare care lasă a se presupune abandonarea prescripţiei îndeplinite.
Or, prin încheierea angajamentului de plată la data de 5 august 2016 şi efectuarea plăţilor în baza acestuia a debitului principal reiese fără echivoc că în prezenta cauză a operat renunţarea tacită a prescripţiei debitului principal.
Nu este lipsit de relevanţă de a sublinia în acest context că prin încheierea nr. 1158 din 25 august 2017 Judecătoria Caransebeş a admis cererea având ca obiect ordonanţa de plată şi a dispus obligarea C. (recurenta) la plata sumei de 73.061,88 lei debit principal, diferenţă de plată din factura fiscală nr. 5342 din 7 decembrie 2012.
Faţă de cele arătate, la care se adaugă şi faptul că debitul principal a fost achitat integral la 10 septembrie 2019 (afirmaţia intimatei în întâmpinare şi necombătută de către recurentă), rezultă că la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 18 decembrie 2019, dreptul de a solicita penalităţi de întârziere aferente perioadei de trei ani anterioară introducerii acesteia nu era prescris.
Referitor la critica recurentei privind fondul cauzei, în sensul că instanţa de apel nu s-a pronunţat, Înalta Curte o va înlătura deoarece atât din dispozitivul, cât şi din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa a dispus cu privire la penalităţile de întârziere.
Susţinerea recurentei referitoare la interpretarea înscrisurilor existente la dosarul cauzei, contractul de vânzare-cumpărare nr. 301, angajamentul de plată încheiat la 5 august 2016 nu va fi analizată de către Înalta Curte deoarece se tinde la reaprecierea probelor, ceea ce este incompatibil cu etapa procesuală a recursului.
Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
Partajează acest conținut:
