Sesizare RIL | Formularea unei cereri de recuzare împiedică efectuarea de acte de procedură în continuarea judecății?

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu un recurs în interesul legii cu privire la următoarea problemă de drept: ”În interpretarea şi aplicarea unitară a art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, formularea unei cereri de recuzare împiedică efectuarea de acte de procedură în continuarea judecății?” Sesizarea a fost formulată de Colegiul de conducere a Curții de Apel Galați, iar jurisprudența analizată a stabilit existența a două opinii în acest caz.

Într-o primă opinie se arată că judecata nu este întreruptă, ci continuă în cauză, instanța putând efectua orice acte de procedură, dar cu o singură interdicție, aceea de a pronunța hotărârea până la soluționarea cererii de recuzare.

În motivarea opiniei sunt arătate două categorii de argumente, unele referitoare la exprimarea din textele de lege, iar altele la intenția legiuitorului.

În prima categorie de argumente se pornește de la diferența de formulare a textelor de lege ce reglementează regimul juridic al declarației de abținere [art. 49 alin. (1) din Codul de procedură civilă] și, respectiv, al cererii de recuzare [art. 49 alin. (2) din Cod]. Astfel, dacă pentru abținere se interzice expres efectuarea oricărui act de procedură, ceea ce este echivalent cu suspendarea cauzei (soluție existentă şi sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865), pentru recuzare interdicția nu mai există, ci, chiar mai mult, se subliniază că suspendarea cauzei nu este incidentă. Acest element, coroborat cu oprirea doar a pronunțării soluției, determină, logic, concluzia că judecata poate continua. Așadar, pot fi efectuate orice acte de procedură, pot avea loc dezbateri, iar, după dezbateri, instanța poate chiar rămâne în pronunțare, aceasta urmând însă a fi amânată în așteptarea soluționării recuzării.

A doua categorie de argumente pornește de la raționamentul că, fiind vorba despre interpretarea unui textde lege, ea trebuie făcută în acord cu intenția legiuitorului. Or, această interpretare a art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă respectă intenția legiuitorului exprimată în două principii ale procedurii civile –principiul celerității judecății şi principiul protejării bunei-credințe –în sensul că este descurajată formularea de cereri de recuzare vădit neîntemeiate, șicanatoare în raport cu partea adversă, făcute cu scopul exclusiv de a tergiversa judecata.

Nu în ultimul rând, se subliniază că, indiferent de soluția dată asupra recuzării, nicio parte nu este prejudiciată. Astfel, dacă cererea se admite, atunci actele de procedură săvârșite de instanță în compunere și cu judecătorul recuzat sunt anulabile [în condițiile stabilite de art. 51 alin.(6) teza a II-a din Codul de procedură civilă], deci sunt apărate interesele părții care a formulat cererea de recuzare. Dacă, dimpotrivă, cererea de recuzare este respinsă, judecata a continuat şi poate să se finalizeze, deci sunt protejate interesele părții adverse.

Într-o a doua opinie se arată că, în cazul în care a fost formulată o cerere de recuzare, are loc o temporizare a cursului judecății până la soluționarea incidentului procedural, inclusiv amânarea momentului dezbaterilor.

În motivare sunt arătate tot două categorii de argumente, referitoare la text și, respectiv, la intenția legiuitorului.

În prima categorie, a argumentelor privind formularea textelor, se arată că, față de expresiile folosite de legiuitor –„nu se va face niciun act de procedură”, „pronunțarea soluției nu poate avea loc” –precum și față de precizarea din alin. (2), în sensul că formularea cererii de recuzare nu suspendă judecata, se poate considera că atât abținerea, cât și recuzarea determină întreruperea judecății până la soluționarea incidentului procedural.

Se mai arată că art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispunând că cererea de recuzare „nu determină suspendarea judecății”, nu impune nici continuarea acesteia; altfel spus, neefectuarea vreunui act de procedură, în acord cu art. 49 alin. (1) din Codul de procedură civilă, este compatibilă cu excluderea suspendării stabilită de alin. (2), judecata urmând a fi amânată. Iar teza a II-a a alin. (2) este aplicabilă numai pentru situația specială în care singurul act de procedură rămas a fi efectuat în cauză este tocmai pronunțarea soluției; or, soluția legislativă pentru un astfel de caz particular nu poate determina regimul juridic general al cererii de recuzare. Așadar, va avea loc temporizarea cursului judecății până la soluționarea recuzării.

Nu în ultimul rând, dacă se pornește de la dubla distincție –între, pe de o parte, declarația de abținere [reglementată de art. 49 alin. (1) din Codul de procedură civilă] şi cererea de recuzare [reglementată de art. 49 alin. (2) din Cod] şi, pe de altă parte, între soluționarea incidentului procedural (abținere sau recuzare) în aceeași zi în care s-a ivit sau într-o altă zi – se constată că, pentru cererea de abținere, indiferent de momentul soluționării, cursul judecății este temporizat, față de formularea expresă a legii, dar soluția este aceeași, practic, şi în cazul cererii de recuzare ce este soluționată în chiar ziua în care a fost formulată, pentru că, evident, în intervalul de timp foarte scurt, nici nu se pot efectua acte de procedură. Ar rezulta că numai dacă este vorba despre o cerere de recuzare, iar aceasta este soluționată într-o zi ulterioară, judecata ar putea continua, însă cu interdicția de pronunțare a soluției în cauză. Or, nu există niciun motiv pentru stabilirea unui regim diferit între cele două acte de procedură, respectiv în funcție de momentul soluționării incidentului procedural, mai ales că, dată fiind soluția aplicabilă pentru trei din cele patru situații discutate, este clară intenția legiuitorului de a împiedica săvârșirea oricărui act de procedură atâta vreme cât nu este lămurit dacă judecătorul poate sau nu să facă parte din complet.

În a doua categorie de argumente se subliniază că interpretarea dată respectă două principii stabilite de legiuitor, în primul rând principiul protejării bunei-credințe, care este prezumată în cazul părții care a formulat cererea de recuzare. Cu temei, această parte ar putea să reproșeze că, dacă judecata continuă după formularea cererii de recuzare, toate concluziile sale au un rol pur formal, mai ales dacă cererea se admite, poziția judecătorului recuzat, în fața căruia au fost formulate, fiind predeterminată şi cunoscută. Iar, în al doilea rând, se arată că, după admiterea cererii de recuzare, actele săvârșite în cursul judecății, între momentul formulării cererii de recuzare şi cel al soluționării ei, sunt anulabile [în condițiile stabilite de art. 51 alin. (6) teza a II-a din Codul de procedură civilă], adică vor trebui reluate (în fața completului de judecată având o nouă alcătuire), judecata fiind astfel întârziată, ceea ce contravine altui principiu al procedurii civile, respectiv principiul celerității (reglementat de art. 6 şi 241 din Codul de procedură civilă.

DOCUMENT – Cerere de recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați: