SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Opinie juridică — av. Chebeleu Mircea, avocat şi lector universitar
Imaginează-ţi că îţi împrumuţi camionul unui cunoscut sau că eşti coproprietar al unei maşini folosite de altcineva în interes propriu. Peste câteva săptămâni afli că vehiculul ţi-a fost ridicat şi pus sub sechestru de procuror, în vederea confiscării, pentru că şoferul ar fi transportat lemn fără acte. Tu nu eşti acuzat de nimic. Nu eşti suspect, nu eşti inculpat, nimeni nu susţine că ai ştiut ce face omul la volan. Şi totuşi, bunul tău dispare din curte cu acte în regulă.
Pare absurd. Şi, din punct de vedere juridic, chiar este nelegal. Iată de ce.
Ce spune, de fapt, legea
Noul Cod silvic (Legea nr. 331/2024) prevede, la articolul 151 alineatul 5, că mijloacele de transport folosite la transportul ilegal de material lemnos „se confiscă în mod obligatoriu în natură”. Cuvântul „obligatoriu” este cel care creează confuzia — şi pe care unele parchete par să se sprijine ca pe un automatism: maşina a fost prinsă cu lemn fără acte, deci maşina se confiscă, indiferent a cui este.
Numai că legea nu se citeşte pe bucăţi, ruptă de restul ei.
Chiar Codul silvic, la articolul 156, trimite expres la Codul penal şi la Codul de procedură penală, care îi „completează” dispoziţiile. Iar Codul penal, la articolul 112, este foarte clar: un bun folosit la o infracţiune se confiscă fie dacă aparţine făptuitorului, fie, dacă aparţine altcuiva, numai dacă acea persoană a cunoscut scopul folosirii lui.
Cu alte cuvinte: proprietarul nevinovat, care nu ştia la ce avea să fie folosit bunul său, nu poate fi pedepsit prin confiscare.
„Obligatoriu” nu înseamnă „necondiţionat”
Aici e nodul întregii probleme. Caracterul „obligatoriu” al confiscării din Codul silvic se referă la faptul că, atunci când condiţiile sunt îndeplinite, procurorul sau judecătorul nu mai are libertatea de a aprecia dacă ar fi sau nu oportun să confişte — trebuie să o facă. „Obligatoriu” priveşte lipsa marjei de apreciere, nu eliminarea condiţiilor de fond.
A spune că „obligatoriu” înseamnă „indiferent de cine e proprietarul şi ce a ştiut el” este o eroare de interpretare. Ar însemna să citim un singur cuvânt din lege şi să ignorăm restul, inclusiv trimiterea pe care legea însăşi o face către Codul penal.
De ce contează buna-credinţă
În dreptul nostru, orice persoană este prezumată de bună-credinţă până la proba contrară (articolul 14 din Codul civil). Sarcina de a dovedi că proprietarul maşinii a ştiut că vehiculul va fi folosit pentru transport ilegal nu cade pe umerii proprietarului — el nu trebuie să-şi demonstreze nevinovăţia. Această dovadă trebuie adusă de acuzare, prin elemente concrete: o legătură de afaceri, transporturi anterioare cunoscute, comunicări, un beneficiu direct.
Dacă în dosar nu există niciun astfel de indiciu — nicio probă că proprietarul a cunoscut scopul ilicit — atunci nu sunt întrunite cerinţele legale nici pentru confiscare, nici pentru sechestrul pus în vederea ei. Pur şi simplu nu există temei.
O confiscare nelegală încalcă şi Constituţia, şi Convenţia Europeană
A confisca bunul unui om de bună-credinţă înseamnă a-l sancţiona pentru o faptă pe care nu a comis-o şi al cărei scop nu l-a cunoscut. Aceasta loveşte direct în dreptul de proprietate, garantat atât de articolul 44 din Constituţia României, cât şi de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Statul nu poate transforma un instrument de luptă împotriva tăierilor ilegale de păduri într-un mecanism care loveşte orbeşte în terţi nevinovaţi. O măsură atât de gravă trebuie să fie proporţională şi justificată de probe, nu aplicată ca o ştampilă.
Şi dacă bunul chiar nu poate fi confiscat de la proprietar?
Legea are şi răspunsul la această întrebare. Articolul 112 alineatul 3 din Codul penal prevede că, atunci când bunul folosit la infracţiune nu poate fi confiscat pentru că aparţine unei persoane care nu a cunoscut scopul folosirii lui, se confiscă echivalentul în bani — de la făptuitor. Deci statul nu rămâne fără remediu: cel care a comis fapta răspunde, în bani, pentru valoarea bunului folosit. Dar proprietarul nevinovat îşi păstrează maşina.
Concluzie
Practica unor parchete de a dispune confiscarea — şi sechestrul — asupra mijloacelor de transport în dosare în care şoferul nu este şi proprietarul maşinii, iar faţă de proprietar nu există nicio probă că ar fi cunoscut scopul ilicit, este nelegală. Ea ignoră trimiterea expresă a Codului silvic la Codul penal, răstoarnă nepermis prezumţia de bună-credinţă şi încalcă dreptul de proprietate.
Aşa cum este practica pe plan local, măsura se susţine, însă, fără nicio probă care să dovedească faptul că proprietarul ar fi cunoscut scopul folosirii bunului — sarcină ce revine, potrivit legii, acuzării, iar nu proprietarului, care este şi rămâne prezumat de bună-credinţă.
Cuvântul „obligatoriu” din lege nu este o cheie care deschide uşa oricărei confiscări. Este o obligaţie care se naşte doar după ce condiţiile legale au fost dovedite. Iar prima dintre ele, când vorbim de bunul unui terţ, este simplă: trebuie să se demonstreze că omul a ştiut. Până atunci, maşina rămâne acolo unde îi este locul — la proprietarul ei.
O invitaţie. Pe cei interesaţi de infracţiunile silvice sau pur şi simplu pasionaţi de acest domeniu — fie că sunt silvicultori, poliţişti, jandarmi, ingineri, lucrători ai Romsilva ori ai Gărzii Forestiere, indiferent de structurile în care îşi desfăşoară activitatea — îi invit să se înscrie la masterul „Valorificarea durabilă a resurselor pădurii”, din cadrul Facultăţii de Protecţia Mediului a Universităţii din Oradea, unde susţin cursul de infracţiuni silvice. Acolo, într-un cadru deschis, obiectiv şi lipsit de prejudecăţi, analizăm împreună textele legale, identificăm erorile şi învăţăm unii de la alţii — căci, deşi susţin acest curs, învăţ la rândul meu, mereu, din experienţa practică a celor din sală sau din teren.
Partajează acest conținut:
