TRAFICUL ȘI CONSUMUL DE DROGURI DE MARE RISC DIFERENȚE DE ÎNCADRARE JURIDICĂ ȘI CONSECINȚE PENALE

– av. dr. Răzvan Doseanu și av. colab. Marius Ciobanu – Doseanu&Asociații

În discursul public, diferența dintre trafic și consum este adesea tratată superficial. Dacă o substanță este găsită asupra unei persoane, se spune rapid că „e trafic”, iar dacă persoana afirmă că „era pentru mine”, se invocă imediat consumul propriu. Juridic însă, eticheta folosită de cel cercetat nu decide nimic în cele mai multe cazuri. Nu orice deținere de droguri de mare risc înseamnă trafic, dar nici simpla invocare a consumului propriu nu exclude automat încadrarea mai gravă. Ceea ce contează, în realitate, este destinația juridică a conduitei și ceea ce se poate proba despre ea.

Legea nr. 143/2000 distinge net între operațiunile care țin de circulația drogurilor și ipoteza în care anumite acte sunt săvârșite exclusiv pentru consum propriu. Pentru drogurile de mare risc, art. 2 alin. (2) sancționează traficul intern, adică acele acte precum oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea sau alte operațiuni privind circulația drogurilor, fără drept, cu pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi. În schimb, art. 4 alin. (2) sancționează cumpărarea sau deținerea de droguri de mare risc pentru consum propriu, fără drept, cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani. Separat, dacă fapta privește introducerea sau scoaterea din țară, importul ori exportul de droguri de mare risc, intervine art. 3 alin. (2), cu o sancțiune și mai severă, respectiv închisoare de la 10 la 20 de ani (se sancționează cu aceleași limite de pedeapsă stabilite pentru infracțiunea de omor) și interzicerea unor drepturi.

Prin urmare, prima observație importantă este că diferența dintre trafic și consum propriu nu stă în simpla existență a drogurilor, ci în finalitatea juridică a deținerii sau procurării lor. Când substanța este deținută ori cumpărată pentru consumul propriu, discuția se mută în sfera art. 4 alin. (2). Când însă actele relevă integrarea substanței în circuitul ilicit al drogurilor, fie și fără o vânzare efectiv finalizată, intrăm în sfera art. 2 alin. (2). Altfel spus, traficul nu începe numai în momentul în care se încasează bani de la un cumpărător, el poate exista și atunci când probatoriul arată oferirea, transportul, distribuirea, procurarea pentru revânzare ori deținerea în contextul circulației ilicite a drogurilor.

De aceea, întrebarea juridic relevantă nu este doar „ce cantitate a fost găsită?”, ci mai ales „ce arată probele despre destinația acelei cantități?”. Cantitatea poate fi un indiciu, dar nu este, prin ea însăși, criteriul decisiv. Nici măcar existența unor pliculețe, a unui cântar sau a altor elemente circumstanțiale nu produce automat concluzia traficului dacă activitatea de comercializare nu este dovedită dincolo de dubiul rezonabil.

Așadar, în practică, delimitarea se face prin coroborarea probelor. Existența unor acte repetate de vânzare, remiterea către alte persoane, conversații privind prețul și livrarea, sume de bani provenite din vânzare, colaboratori autorizați, flagrant, modalitatea de ambalare, succesiunea actelor materiale sau orice alte împrejurări care arată că drogul nu era destinat exclusiv consumului propriu. Invers, dacă probele rămân la nivelul unei simple suspiciuni și nu depășesc sfera unei dețineri pentru uz personal, încadrarea la trafic nu ar trebui reținută doar pentru că substanța este una de mare risc.

Mai există o precizare esențială, frecvent omisă din punct de vedere strict tehnic, legea nu incriminează simpla ingestie a drogului ca act autonom, ci anumite conduite legate de obținerea sau deținerea lui. Legea prevede că consumul ilicit de droguri este interzis, însă incriminarea penală pentru zona consumului propriu este construită, în principal, prin cumpărarea sau deținerea de droguri pentru consum propriu, fără drept. De aceea, în limbaj juridic riguros, când vorbim despre „consumul de droguri de mare risc” ca infracțiune, ne referim, de regulă, la fapta de cumpărare ori deținere pentru consum propriu prevăzută de art. 4 alin. (2), nu la simplul act fiziologic al consumului.

Diferența de încadrare produce și consecințe penale radical diferite. Pentru art. 4 alin. (2), limitele sunt de la 6 luni la 3 ani, iar legea mai conține un mecanism orientat spre asistența consumatorului. Dacă până la pronunțarea hotărârii inculpatul respectă programul integrat de asistență a persoanelor consumatoare de droguri, instanța poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, chiar și în afara condițiilor obișnuite din Codul penal. În plus, tentativa la infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (2) este și ea pedepsită (spre deosebire de art. 4 alin. 1 – droguri de risc), ceea ce arată că, deși tratamentul sancționator este mult mai blând decât la trafic, legiuitorul tratează totuși sever conduita privind drogurile de mare risc.

În schimb, pentru traficul de droguri de mare risc, consecințele sunt incomparabil mai dure. Nu vorbim doar despre un minim special de 5 ani în cazul art. 2 alin. (2), respectiv 10 ani în cazul art. 3 alin. (2), ci și despre interzicerea unor drepturi, confiscarea drogurilor și a bunurilor rezultate din valorificarea lor, agravante speciale în anumite împrejurări și o perspectivă execuțională mult mai restrictivă. Dacă faptele prevăzute la art. 2, art. 6-8 și art. 10 au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa urcă la închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Deosebit de importantă este modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 58/2024. Aceasta a introdus în Legea nr. 143/2000 art. 15¹, potrivit căruia nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru infracțiunile prevăzute la art. 2 alin. (2) și art. 3 alin. (2), adică exact pentru traficul intern de droguri de mare risc și traficul internațional de droguri de mare risc. În paralel, aceeași lege a completat art. 91 alin. (3) din Codul penal, prevăzând expres că suspendarea sub supraveghere este exclusă atunci când legea specială o interzice în mod expres.

La prima vedere, s-ar putea spune că această modificare era inutilă, pentru că traficul de droguri de mare risc are oricum un minim special de 5 ani, iar art. 91 din Codul penal permite suspendarea sub supraveghere numai dacă pedeapsa aplicată este de cel mult 3 ani. În realitate, înainte de intervenția din 2024, în cauzele în care operau cauze legale de reducere a limitelor de pedeapsă, procedura simplificată sau concretizarea unui denunț, pedeapsa concretă putea coborî sub acest prag, ceea ce deschidea discuția suspendării. Tocmai această portiță a fost închisă de Legea nr. 58/2024 pentru art. 2 alin. (2) și art. 3 alin. (2), suspendarea sub supraveghere nu mai este posibilă, chiar dacă, în urma reducerilor legale, pedeapsa efectiv aplicată ar fi ajuns sub 3 ani.

În anumite cauze, prin aplicarea unor cauze speciale de reducere a pedepsei și a procedurii simplificate, pentru o faptă încadrată la art. 2 alin. (2) s-a putut ajunge în primă instanță la o pedeapsă concretă de 1 an și 8 luni închisoare. Așadar, fără interdicția expresă introdusă în 2024, discuția despre suspendarea sub supraveghere ar fi rămas, în unele spețe, deschisă.

În concluzie, diferența dintre traficul de droguri de mare risc și deținerea ori cumpărarea de droguri de mare risc pentru consum propriu nu este una de vocabular, ci una de destinație juridică și de probatoriu. Dacă fapta privește circulația ilicită a drogului, încadrarea merge către art. 2 alin. (2), cu un regim represiv sever și, din martie 2024, fără posibilitatea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Dacă însă probele arată exclusiv sfera consumului propriu, încadrarea este cea de la art. 4 alin. (2), cu limite de pedeapsă sensibil mai reduse și cu posibilitatea valorificării mecanismelor de asistență și individualizare prevăzute de lege. În această materie, diferența dintre cele două încadrări nu înseamnă doar o etichetă juridică diferită, ci poate însemna diferența dintre un regim sancționator orientat spre tratament și o pedeapsă privativă de libertate care trebuie executată efectiv.