Modificări în Codul civil: păstrarea numelui după divorț nu mai este condiționată de acordul fostului soț

Camera Deputaților, în calitate de cameră decizională, a adoptat miercuri, 1 aprilie 2026, proiectul de lege pentru modificarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (PL-x nr. 124/2026), într-o materie sensibilă și cu impact practic direct în procedurile de divorț: numele de familie purtat după desfacerea căsătoriei.

Potrivit textului adoptat, unul dintre elementele centrale ale reformei constă în recunoașterea expresă a dreptului fiecărui fost soț de a alege, în mod unilateral, dacă păstrează numele purtat în timpul căsătoriei sau revine la numele anterior, fără a mai depinde de acordul celuilalt fost soț.

Proiectul intervine, totodată, și asupra procedurii divorțului prin acord, în fața notarului public sau a ofițerului de stare civilă, eliminând numele de familie dintre aspectele asupra cărora lipsa unui consens împiedica, în reglementarea actuală, finalizarea procedurii pe cale necontencioasă. Din economia textului transmis rezultă că inițiativa urmărește atât o modificare punctuală a normelor Codului civil, cât și o reașezare de principiu a raportului dintre divorț, identitatea civilă a persoanei și autonomia de voință în privința numelui.

Ce s-a adoptat

Textul transmis consemnează, în mod expres, că la data de 1 aprilie 2026, Camera Deputaților, în calitate de cameră decizională, a adoptat proiectul de lege pentru modificarea Codului civil. Din punct de vedere al conținutului normativ, intervenția legislativă vizează trei texte-cheie:

• art. 375 alin. (2) Cod civil;
• art. 376 alin. (5) Cod civil;
• art. 383 alin. (1) și (2) Cod civil.

Materialul transmis conține, pe de o parte, formularea noilor texte propuse pentru aceste alineate și, pe de altă parte, o amplă expunere de motive, structurată pe secțiunile „Rațiunea reglementării”, „Diagnoză”, „Prognoză” și „Concluzii”. Din perspectivă juridică, această delimitare este esențială: norma juridică propriu-zisă este reprezentată de textul articolelor astfel cum urmează a fi modificate, în timp ce expunerea de motive are rol justificativ și interpretativ, fără a constitui ea însăși regulă de drept.

Miza proiectului: numele după divorț nu mai depinde de acordul celuilalt soț

În centrul modificării se află art. 383 Cod civil, calificat chiar în expunerea de motive drept „elementul normativ esențial” care trebuie revizuit pentru atingerea obiectivului urmărit. Potrivit noii redactări redate în materialul transmis, la desfacerea căsătoriei prin divorț, fiecare dintre soți poate alege să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei sau să revină la numele purtat anterior, iar instanța „ia act de această manifestare de voință prin hotărârea de divorț”.

Totodată, noul alineat (2) al art. 383 ar prevedea că, dacă soții nu aleg numele pe care îl vor purta după divorț, fiecare dintre foștii soți va păstra numele purtat în timpul căsătoriei.

Această redactare marchează o schimbare de substanță față de logica reglementării actuale descrise chiar în expunerea de motive. În forma în vigoare, astfel cum este redată în material, Codul civil operează cu trei ipoteze:

1. foștii soți convin să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei;
2. în lipsa unei înțelegeri, instanța poate încuviința păstrarea numelui pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului;
3. dacă nu există înțelegere și nici încuviințare judecătorească, fiecare dintre foștii soți revine la numele dinaintea căsătoriei.

Prin proiectul adoptat, această arhitectură este abandonată. În locul unui mecanism bazat pe consens sau, subsidiar, pe dovedirea unor motive temeinice, se propune o regulă bazată pe manifestarea unilaterală de voință a fiecărui soț. Cu alte cuvinte, păstrarea numelui dobândit în timpul căsătoriei încetează să mai fie o soluție excepțională, dependentă de acordul celeilalte părți ori de o autorizare judiciară justificată de un interes legitim serios.

Modificarea procedurii divorțului prin acord

Proiectul nu se oprește la regimul substanțial al numelui după divorț, ci produce consecințe și asupra procedurii de desfacere a căsătoriei.

Articolul 375 alin. (2)

În noua redactare redată în material, divorțul prin acordul soților poate fi constatat de notarul public și în cazul în care există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra tuturor aspectelor referitoare la:

• exercitarea autorității părintești de către ambii părinți;
• stabilirea locuinței copiilor după divorț;
• modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii;
• stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Din această formulare, așa cum este redată în textul transmis, dispare referirea la acordul soților asupra numelui de familie purtat după divorț. Este o eliminare esențială. Ea arată că legiuitorul a desprins problema numelui de celelalte elemente care țin de organizarea concretă a raporturilor dintre părinți și copii după divorț.

Articolul 376 alin. (5)

Corelativ, noua formulare a art. 376 alin. (5), astfel cum apare în material, stabilește că dispozițiile art. 383 alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și că, dacă soții nu se înțeleg, în cazul prevăzut la art. 375 alin. (2), asupra exercitării în comun a drepturilor părintești, ofițerul de stare civilă sau notarul public va emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îi va îndruma pe soți către instanța de judecată.

Și aici elementul juridic relevant este același: dezacordul asupra numelui nu mai apare ca motiv de blocare a divorțului pe cale amiabilă. În concepția proiectului, conflictul asupra numelui încetează să mai fie un obstacol procedural pentru divorțul constatat de notar sau de ofițerul de stare civilă.

De ce este importantă această schimbare

Din expunerea de motive rezultă că autorii proiectului consideră actuala reglementare insuficient adaptată unor realități sociale și juridice deja consolidate. Argumentul central este că numele constituie un atribut de identificare a persoanei și un element esențial al identității acesteia, motiv pentru care libertatea de a-l păstra nu ar trebui să fie condiționată de acordul unei alte persoane, chiar dacă acea persoană este fostul soț.

Expunerea de motive dezvoltă această teză pe mai multe paliere.

În primul rând, este invocat principiul respectării vieții private și al demnității umane, în ideea că fiecare individ are dreptul de a-și construi și proteja propria identitate, iar numele este parte a acestei identități.

În al doilea rând, se arată că dreptul la nume este consacrat în legislația civilă ca atribut al persoanei fizice și nu poate fi restrâns decât prin lege și numai în situații excepționale. Din această perspectivă, condiționarea păstrării numelui de consimțământul fostului soț ar reprezenta, în logica autorilor, o deplasare a unui drept strict personal în sfera voinței unei alte persoane.

În al treilea rând, textul insistă asupra ideii de securitate juridică și socială: persoana care și-a construit cariera, reputația profesională și relațiile sociale sub un anumit nume trebuie să aibă posibilitatea de a-l menține pentru a evita confuzii sau prejudicii rezultate dintr-o schimbare forțată.

În fine, un argument distinct este construit în raport cu interesul superior al copilului. Atunci când există copii rezultați din căsătorie, păstrarea aceluiași nume de familie de către părintele divorțat poate asigura, potrivit expunerii de motive, coerență și stabilitate în raporturile familiale și sociale și poate simplifica situațiile în care acel părinte trebuie să dovedească, în fața autorităților și instituțiilor, legătura de familie cu minorul.

Cum este descrisă legislația actuală în expunerea de motive

Expunerea de motive are o secțiune distinctă de diagnoză, în care autorii explică mecanismul actual al Codului civil. Conform acestei prezentări, reglementarea în vigoare produce două consecințe semnificative:

• influențează tipul procedurii de divorț care poate fi urmată;
• influențează poziția procesuală a soțului care dorește păstrarea numelui în lipsa acordului celuilalt.

Mai exact, materialul arată că, în prezent, lipsa consensului asupra numelui poate conduce la imposibilitatea utilizării procedurii divorțului în fața ofițerului de stare civilă sau a notarului public. În plus, în cadrul procesului civil, soțul care dorește să păstreze numele dobândit în timpul căsătoriei fără consimțământul celuilalt trebuie să probeze motivele temeinice care justifică această păstrare.

Autorii proiectului apreciază că această construcție legală acordă o pondere excesivă acordului fostului soț într-un domeniu care privește, în mod direct, identitatea civilă a persoanei.

Schimbarea de filozofie juridică: de la „înțelegere” la „manifestare de voință”

Unul dintre cele mai relevante aspecte juridice ale proiectului este chiar schimbarea terminologiei. În expunerea de motive se arată că noțiunea de „înțelegere” nu mai are suport în noua logică a reglementării și este înlocuită cu noțiunea de „manifestare de voință”.

Această nuanță terminologică nu este una decorativă. Din punct de vedere juridic, diferența este profundă. „Înțelegerea” presupune convergența voințelor celor doi soți. „Manifestarea de voință” desemnează însă intenția expresă, unilaterală și necondiționată a fiecărei persoane de a opta pentru unul dintre cele două nume posibile: cel purtat în timpul căsătoriei sau cel anterior căsătoriei.

Prin urmare, proiectul mută accentul de pe o soluție negociată între foștii soți pe o alegere individuală, pe care instanța sau autoritatea competentă doar o constată.

Ce spune expunerea de motive despre dreptul comparat

Pentru a susține necesitatea modificării, expunerea de motive invocă și exemple din alte state membre ale Uniunii Europene.

Germania

Potrivit prezentării din material, în dreptul german numele de familie comun ales la căsătorie rămâne neschimbat prin efectul divorțului, iar schimbarea ulterioară a numelui reprezintă o opțiune, nu o obligație. Se subliniază că partenerul al cărui nume a devenit nume comun de familie nu poate pretinde celuilalt să renunțe la acel nume după divorț.

Polonia

Expunerea arată că legislația poloneză instituie un mecanism unilateral și simplificat: fostul soț care și-a schimbat numele la căsătorie poate declara, într-un anumit termen de la divorț, revenirea la numele anterior. În lipsa unei asemenea declarații, persoana rămâne cu numele dobândit prin căsătorie. Ideea reținută de autorii proiectului este că păstrarea numelui este implicită și nu depinde de acordul fostului soț.

Olanda

În cazul Olandei, expunerea de motive susține că fostul soț poate continua să utilizeze numele celuilalt fost soț, iar posibilitatea de opoziție există doar ca excepție și în condiții restrictive. Se arată, de asemenea, că prezența copiilor rezultați din căsătorie accentuează protecția menținerii aceluiași nume.

Aceste referiri la drept comparat nu au valoare normativă pentru dreptul român, însă în economia proiectului au rolul de a demonstra că soluția propusă nu este izolată, ci se înscrie într-o anumită tendință europeană de a proteja autonomia persoanei în materia numelui după divorț.

Invocarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

Expunerea de motive face trimitere și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, menționând hotărârea Ünal Tekeli împotriva Turciei, din 16 noiembrie 2004. În logica autorilor, proiectul ar urmări conformarea legislației naționale la exigențele desprinse din jurisprudența europeană în materia dreptului la nume și a protecției identității personale.

Și aici se impune aceeași precizare juridică: trimiterea la jurisprudență are funcție argumentativă în expunerea de motive, nu operează ca text normativ intern de modificare. Relevanța sa este însă una de cadraj: proiectul este prezentat ca o intervenție legislativă menită să modernizeze dreptul familiei și să îl alinieze unui standard mai accentuat de protecție a drepturilor personal nepatrimoniale.

Corelarea normativă urmărită de proiect

Autorii arată că modificarea art. 375 alin. (2) urmărește să elimine consensul cu privire la nume ca și condiție pentru desfacerea căsătoriei pe cale notarială sau administrativă. În aceeași logică, modificarea art. 376 alin. (5) este concepută ca o corelare normativă, pentru a reflecta faptul că neînțelegerea asupra numelui nu mai este un impediment procedural.

Mai mult, modificarea art. 383 Cod civil este descrisă ca fiind necesară atât pentru consacrarea libertății fiecărui soț de a păstra numele dobândit în timpul căsătoriei, cât și pentru eliminarea obligației de a proba „motive temeinice” în lipsa acordului celuilalt soț.

În termeni tehnico-juridici, proiectul încearcă să producă o reglementare coerentă la nivelul tuturor textelor incidente, astfel încât noua soluție de principiu privind numele să fie compatibilă și cu procedurile necontencioase de divorț.

Ce nu se modifică

Un pasaj relevant din expunerea de motive se referă la faptul că nu se modifică art. 41¹ alin. (3) lit. f) din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă. Potrivit explicației oferite în material, acea normă privește situația în care, după divorț și după ce s-a luat deja o decizie privind revenirea la numele anterior, unul dintre foștii soți dorește ulterior să poarte numele dobândit în căsătorie, pentru a avea nume comun cu copiii, cu consimțământul fostului soț.

Autorii proiectului susțin că acea reglementare își păstrează utilitatea și după intrarea în vigoare a modificărilor propuse, întrucât operează într-o ipoteză distinctă: aceea a unei schimbări ulterioare pe cale administrativă, după ce divorțul a fost deja finalizat și numele purtat după divorț a fost deja stabilit.

Această precizare este importantă pentru că arată că proiectul nu urmărește o rescriere completă a tuturor normelor conexe privind numele, ci o intervenție punctuală asupra efectelor divorțului și a procedurii de stabilire a numelui în acel moment.

Delimitarea dintre textul normativ și expunerea de motive

Din punct de vedere jurnalistic și juridic, una dintre cele mai importante clarificări pe care materialul transmis le impune este delimitarea între ce se schimbă efectiv în lege și de ce autorii spun că trebuie schimbată legea.

Impactul practic al noii reglementări:

În primul rând, fiecare dintre foștii soți dobândește control direct asupra propriului nume după divorț. Din perspectivă practică, aceasta înseamnă că păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei nu mai depinde nici de consimțământul celuilalt, nici de un litigiu probatoriu privind existența unor motive temeinice.

În al doilea rând, procedura divorțului prin acord devine mai puțin vulnerabilă la blocaje. Dacă noua redactare este menținută în forma redată în material, divergența asupra numelui nu va mai împinge automat soții spre instanță, atât timp cât înțelegerea există cu privire la aspectele referitoare la copii și la celelalte condiții cerute de lege.

În al treilea rând, proiectul produce și un efect simbolic important: numele este tratat preponderent ca element al identității personale, nu ca efect derivat al unei relații juridice asupra căruia fostul soț poate exercita un control decisiv.