În spațiul public românesc, Justiția este adesea prezentată în culori extreme. Fie ca bastion al privilegiilor, fie ca ultim garant al democrației. Între aceste două narațiuni, realitatea concretă rămâne, de cele mai multe ori, invizibilă.
Un mesaj recent al judecătorului Alin Ene, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, sparge această ceață și aduce în fața opiniei publice o imagine crudă, greu de ignorat.
Nu este o analiză teoretică, nici un discurs instituțional, ci o radiografie directă a condițiilor în care funcționează, în fapt, o instanță din România.
Redăm integral acest mesaj:
”Luxul din biroul unui judecător „îmbuibat” și viitorul prins în dibluri în trecut.
În municipiul Drăgășani funcționează o Judecătorie.
Motiv de mândrie și bucurie, știut fiind că prezența unei instanțe creează oportunități de dezvoltare locală și atrage la buget fonduri considerabile din taxele de timbru.
Fonduri care, desigur, nu ajung nicidecum la Justiție.
Iar rezultatele se văd.
Prima imagine: biroul unui judecător.
Soba de teracotă bicoloră și pereții crăpați, gata să pice – un real stimulent pentru ca acesta să vină zilnic cu drag la serviciu, la cele 1628 de dosare avute spre soluționare în anul anterior.
Urmează cadre cu arhiva, spatiile comune și toaleta din curte.
Și, desigur, holul instanței, unde un infochioșc și două televizoare performante stau prinse în pereții gata să cedeze oricând.
O armonie poetică, o alianță improbabilă între modernitate și ruină.
Tehnologia ultimului deceniu, ancorată cu dibluri în infrastructura altui secol.
De unde vin televizoarele ca nuca în perete?
Din fonduri europene.
Pentru că toate proiectele europene ce pot fi accesate de justiție prin intermediul CSM au în centrul lor accesul la Justiție, nevoia protecției cetățeanului și a corectei lui informări.
Și este firesc, întrucât justiția este un serviciu în slujba cetățeanului.
Probabil că „Europa” își închipuie că statul român asigură nevoile primare: clădiri, condiții, siguranță.
Și că avem în ce să prindem toate acele televizoare.
Mai ales câtă vreme guvernanții noștri se duc acolo și se plâng de magistrații îmbuibați.
Realitatea? „Europa” ne dă aripi să putem zbura, în vreme ce noi abia dacă putem merge, cu picioarele zdrobite.
Sunt deja decenii de subfinanțare cronică a unui sistem esențial într-o societate și a uneia dintre cele 3 puteri în orice stat democratic.
Dar cui îi pasă?
E mult mai simplu să asmuțim poporul împotriva Justiției, ca să uite de foame, de frig și de traiul tot mai greu. „Focu’ la ei!” a devenit politică de stat.”
Textul nu are nevoie de multe explicații.
Forța lui stă tocmai în simplitatea și în brutalitatea observației directe.
Este imaginea unui stat care funcționează pe invers: investește în accesorii, dar ignoră structura. Vorbește despre reforme, dar tolerează degradarea. Proclamă respect pentru instituții, dar le lasă să se prăbușească, la propriu.
Ceea ce vedem în Drăgășani nu este o excepție, ci o oglindă.
O oglindă în care se reflectă nu doar starea infrastructurii judiciare, ci și modul în care prioritățile publice sunt deformate de ani de zile.
În loc să existe o dezbatere onestă despre finanțare, despre condiții de muncă și despre rolul real al Justiției, spațiul public este dominat de clișee convenabile. Este mai simplu să construiești o narațiune despre „privilegii” decât să explici de ce o instanță funcționează cu toaleta în curte.
Dar, dincolo de retorică, rămâne un adevăr simplu. Nu poți avea o justiție respectată într-un spațiu care nu inspiră nici măcar siguranță. Nu poți pretinde performanță instituțională într-un decor de degradare.
Iar dacă această realitate continuă să fie ignorată, atunci nu doar Justiția pierde, ci întreaga societate.
Pentru că, în cele din urmă, nu judecătorii sunt cei care lucrează în acei pereți crăpați, ci încrederea noastră în stat.
Partajează acest conținut:





