Interviu cu av. Mihail Udroiu: „Cel mai periculos judecător sau avocat nu este cel care greșește, ci cel care știe legea și o aplică greșit”. Despre limitele justiției și umanitatea din spatele dosarelor penale

I. ORIGINEA – MOTIVAȚIA REALĂ

BihorJust: Ați intrat în drept dintr-o convingere morală sau din intuiția că această profesie oferă o formă rară de putere într-o societate dezordonată?

av. Mihail Udroiu: Cu titlu prealabil, aș dori să remarc un aspect important: distincția pe care o propuneți creează aparența unei dihotomii – care poate ancora cititorul –, lăsând subliminal ideea că ne-am afla într-o ipoteză de aplicare a principiului elementar de logică tertium non datur. În realitate, există miriade de motivații care irigă deciziile profesionale ale oamenilor. La vârsta absolvirii facultății omul are probabil nenumărate intuiții, nu toate frivole, dar convingeri morale, așa cum frazați dvs., sincer, mă îndoiesc; convingerea e o noțiune complicată și un concept și mai complicat. În cazul meu, ce pot să vă spun, este că nu am intrat în drept animat de un idealism naiv, dar nici atras de ideea că profesiile juridice ar conferi o putere diferențiată într-o societate aflată încă în căutarea propriei arhitecturi instituționale, sau cel puțin a unei așezări raționale. Ce m-a atras a fost structura logică a raționamentului juridic: capacitatea dreptului de a subordona conflictul social unor norme clare, verificabile, a căror aplicațiune este susceptibilă de control judiciar.
În materie penală, am înțeles destul de timpuriu că imprecizia conceptuală nu este un viciu academic tolerabil – produce consecințe ireversibile asupra libertății umane. Dreptul penal nu este niciodată o sumă de șabloane tehnice; necesită, prin esența lui, o etică aplicată.

BihorJust: Există o diferență între ceea ce credea adolescentul Mihail Udroiu despre justiție și ceea ce știa deja tânărul jurist că va trebui să accepte?

av. Mihail Udroiu: Există, fără îndoială, și ea este aceea dintre Drept ca idee și Justiție ca instituție. Adolescentul, mai ales cel insuflat de lecturi întraripante intelectual, tinde să creadă că litera legii și spiritul justiției converg natural. Tânărul magistrat învață că instituțiile juridice sunt produse istorice – imperfecte, tributare unor contexte politice și culturale pe care legea le absoarbe fără să le neutralizeze.

Ceea ce m-a marcat cel mai profund în primii ani de practică a fost decalajul dintre precizia textului normativ și ambiguitatea inevitabilă a situației concrete. Niciun cod, oricât de riguros, nu poate anticipa infinita varietate a raporturilor sociale pe care este chemat să le reglementeze. Această tensiune între norma abstractă – o proprietate inerentă a normei, iar nu un defect cum se consideră adeseori – și cazul concret este motorul hermeneuticii juridice și, în același timp, o sursă permanentă de prudență intelectuală.

De altfel, distincția dintre „dreptate” și „justiție”, în accepțiunea populară a acestor termeni, este accesibilă doar profesioniștilor dreptului, fiind de datoria acestora să le aducă cât mai aproape, asimptotic, fără însă a le putea vreodată suprapune perfect.

BihorJust: A fost dreptul o vocație sau o alegere lucidă într-o lume în care alte opțiuni păreau mai slabe?

av. Mihail Udroiu: Vocația, în sensul său autentic, nu este o iluminare bruscă, ci o convergență progresivă între aptitudini, interese și exigențele unui domeniu.

Din această perspectivă, dreptul penal și procedura penală au reprezentat pentru mine un spațiu natural: rigorile teoriilor juridice, conexiunile permanente cu teoria drepturilor fundamentale ale omului, provocarea interpretării standardelor CEDO – toate acestea au creat un cadru intelectual suficient de exigent încât să susțină un interes profesional pe termen lung. Nu am simțit, la niciun moment al carierei, nevoia de a căuta altceva. Până la urmă, succesul poate fi definit ca întruparea vocației în recunoașterea celorlalți.

II. INSTANȚELE MICI – CONTACTUL CU REALITATEA

BihorJust: Primii ani în instanțe mici v-au apropiat de oameni sau v-au făcut imun în fața emoției?

av. Mihail Udroiu: Nicio profesie care împărtășește din autoritatea statului nu poate și nu trebuie să construiască imunitate față de dimensiunea umană a dosarului. Ceea ce învață magistratul în primii ani nu este insensibilitate, ci disciplina separării: capacitatea de a înțelege și de a respecta drama umană din spatele dosarului, fără a lăsa ca aceasta să distorsioneze raționamentul juridic. Empatia și obiectivitatea nu sunt virtuți concurente, ci complementare.

Instanțele mici oferă magistratului ceva pe care instituțiile superioare nu îl mai pot oferi în aceeași măsură: proximitatea nemediată față de om, cu toate fragilitățile sale. Această experiență rămâne o sursă de calibrare umană pe care nicio formare academică nu o poate substitui.

BihorJust: După ce ați fost admis în profesie și repartizat la o instanță, ce v-a marcat cel mai mult? Ce mituri avute s-au demontat?

av. Mihail Udroiu: Cel mai puternic mit demontat a fost cel al certitudinilor juridice. Studiile universitare construiesc imaginea dreptului ca sistem de norme clare, capabile să ofere răspunsuri univoce. Practica judiciară deconstruiește această imagine rapid.

Realitatea dosarului penal mic este una a ambiguității probatorii, a mărturiei umane cu toate deformările ei mnezice și afective, a expertizei tehnice imperfecte. Acești ani inițiali sunt cei mai formativi tocmai pentru că te învață că încrederea în propria judecată trebuie întotdeauna temperată de conștientizarea limitelor sale.

BihorJust: Ce a fost mai greu de dus atunci: sărăcia materială a dosarelor sau sărăcia de speranță a oamenilor?

av. Mihail Udroiu: Fără ezitare, cea din urmă. Dosarul tehnic incomplet poate fi, cel puțin parțial, suplinit printr-o instrucție judiciară riguroasă. Sărăcia de speranță a părților nu are echivalent procedural.

Oamenii care ajungeau în fața instanțelor mici în urmă cu 30 de ani veneau adesea nu cu așteptarea că justiția va produce dreptate, ci cu speranța mai modestă că măcar va produce o soluție. Magistratul care nu percepe această diferență devine repede un funcționar. Cel care o percepe prea acut riscă să devină un om împărțit între datorie și neputință. Echilibrul dintre acești poli este poate cel mai dificil de găsit și de menținut.

III. ALEGEREA PENALULUI

BihorJust: Dreptul penal expune zilnic omul la rău, minciună și violență. Ce anume din această zonă v-a ținut acolo ani la rând?

av. Mihail Udroiu: Dreptul penal nu este domeniul răului, ci domeniul în care răul social este supus disciplinei raționalității juridice, cu scopul superior al menținerii societății la limita suportabilului. Această distincție este capitală. Magistratul, profesorul sau avocatul care lucrează în materie penală îl analizează cu instrumentele rigorii teoretice aplicate, îl măsoară prin raportare la standardele probatorii și îl integrează într-o teorie a răspunderii penale suficient de sofisticată încât să distingă între tipicitate, antijuridicitate și imputabilitate.

Ceea ce m-a ținut în dreptul penal este complexitatea stratificată a fiecărui dosar: ce putem ști, dincolo de orice îndoială rezonabilă, despre o faptă trecută? Cum reconstruim proiecția contemporană a unui – pretins – fapt trecut, pe care îl etichetăm drept adevăr judiciar, prin probe administrate cu respectarea unor reguli și principii tehnice de procedură penală? Când dovada este suficientă să formeze convingerea și când incertitudinea reziduală impune – prin forța prezumției de nevinovăție – achitarea? Acestea nu sunt întrebări cu răspunsuri simple.

BihorJust: Dreptul penal schimbă ireversibil felul în care privești oamenii. Ce a schimbat în felul dvs. de a privi lumea?

av. Mihail Udroiu: M-a învățat că oamenii sunt infinit mai complecși decât categoriile juridice în care sunt obligați să se încadreze. Dosarul penal operează cu tipologii normative – autor, complice, instigator, victimă – care sunt construcții analitice necesare, dar care simplifică inevitabil realitatea umană a persoanei din fața instanței.

Pe de altă parte, practica în materie penală îi formează magistratului o capacitate sporită de analiză critică a declarațiilor – nu din cinism, ci din înțelegerea mecanismelor prin care memoria este reconstruită, uneori inconștient, sub influența intereselor sau a presiunilor contextuale. Cercetările cognitive contemporane confirmă ceea ce orice judecător cu experiență învață empiric: martorul sincer nu este neapărat martorul exact. De aceea, principiul nemijlocirii și examinarea directă a probelor nu sunt formalități – sunt garanții ale calității judecății.

IV. PROCUROR VS. JUDECĂTOR

BihorJust: Care este diferența ireconciliabilă dintre logica unui procuror și cea a unui judecător?

av. Mihail Udroiu: Distincția este una de structură funcțională, consacrată de principiul separării funcțiilor judiciare. Procurorul exercită acțiunea penală și susține acuzația, ceea ce explică inerția cognitivă specifică fazei de urmărire penală. Contrar imagologiei create la nivel public de media nejuridică, judecătorul nu este chemat să confirme ipoteza acuzării, ci să o supună unui examen critic, contradictoriu și riguros, în raport cu standardul de probă aplicabil cauzei.

Am afirmat public și susțin cu convingere că judecătorul nu este un organ de validare a rechizitoriului. Standardul convingerii instanței – dincolo de orice îndoială rezonabilă – impune că orice dubiu probatoriu serios, nelichidat prin administrarea contradictorie a probelor, profită inculpatului, în sensul că împiedică formarea convingerii asupra verității acuzației. Orice confuzie între rolul acuzatoriu și cel de judecată produce ceea ce teoria procesuală contemporană definește drept „inchizitorialism mascat”.

BihorJust: În anchete, cât de des adevărul este descoperit și cât de des este construit?

av. Mihail Udroiu: Adevărul judiciar nu este niciodată identic cu adevărul ontologic al faptei trecute. El este o reconstrucție probatorie edificată în conformitate cu regulile de admisibilitate, loialitate și pertinență. Această distincție nu este relativism juridic, ci recunoașterea limitelor oricărei investigații judiciare. Orice pretenție de reconstrucție fidelă, cu acuratețe, a ceea ce s-a întâmplat, ține de domeniul SF și nu de cel al unui demers juridic serios.

Pericolul apare atunci când reconstrucția încetează să mai fie o inferență probatorie riguroasă și devine o construcție narativă aflată în căutare de probe confirmatoare care validează un vechi și regretabil proverb „Atunci când există dorință de condamnare, există și probe”. Dosarul întemeiat pe coerența narativă a acuzării, în locul administrării contradictorii și nemijlocite a probelor, este incompatibil cu standardele art. 6 CEDO – în accepțiunea consacrată de la cauzele CEDO Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit până la Murtazaliyeva împotriva Rusiei. Curtea de la Strasbourg a statuat că, în absența posibilității de a supune proba centrală a acuzării unui examen contradictoriu real, condamnarea este în sine incompatibilă cu echitatea procesuală. Aceasta întrucât există întotdeauna tentația alegerii căii mai simple, a demersului contrafactual, din partea acuzării.

BihorJust: Ați întâlnit situații în care dosarul era solid mai degrabă prin narațiune decât prin probă?

av. Mihail Udroiu: Orice magistrat cu experiență în materie penală recunoaște, dacă este onest intelectual, că există dosare în care coerența narativă a acuzării tinde să suplinească, la o primă lectură, densitatea probatorie efectivă. Psihologia judiciară analizează acest fenomen sub conceptul de narrative coherence: tendința de a judeca credibilitatea probelor prin prisma coerenței interne a poveștii acuzării, mai degrabă decât prin analiza autonomă a forței probante a fiecărui item de probă.

Standardul aplicabil pentru a justifica formarea convingerii instanței este însă un standard de probă, nu de coerență narativă. Confuzia dintre cele două este una dintre cauzele structurale ale erorilor judiciare. De aceea, motivarea hotărârii – ca obligație procesuală – nu este un exercițiu retoric: este tocmai instrumentul prin care raționamentul probatoriu devine verificabil și supus controlului judiciar.

BihorJust: Care este cel mai periculos defect profesional: zelul procurorului sau pasivitatea judecătorului?

av. Mihail Udroiu: Pasivitatea judecătorului. Zelul excesiv al procurorului este vizibil, contestabil prin exercițiul contradictorialității și sancționabil, dacă este cazul, prin excluderea probelor administrate cu încălcarea normelor de drept.

Pasivitatea judecătorului rămâne însă invizibilă în hotărârea motivată: cel care validează acuzația fără să depună efortul cognitiv al examinării critice a probelor nu lasă urme procedurale ale acestei abdicări – pronunță doar condamnări. Iar condamnările întemeiate pe o examinare formală a probelor nu produc doar injustiții individuale – erodează încrederea în sistemul judiciar în ansamblul său.

V. PRESIUNE, FRICĂ, LIMITE

BihorJust: Există decizii corecte juridic care sunt aproape imposibil de asumat uman?

av. Mihail Udroiu: Da, și prezența lor în viața oricărui magistrat este inevitabilă. Mă refer, în special, la situațiile în care standardele juridice cer o soluție care intră în conflict cu așteptările legitime ale victimelor. O achitare impusă de excluderea probelor obținute cu încălcarea principiului loialității probatorii poate fi corectă din perspectiva garanțiilor procesuale, dar produce o suferință umană reală.

Magistratul nu poate suprima această tensiune – poate doar să o asume conștient și să o articuleze în motivarea hotărârii. Tocmai de aceea obligația de motivare nu este o cerință formală: este instrumentul prin care judecătorul explică de ce standardele procesuale – chiar și atunci când par să protejeze inculpatul – protejează, de fapt, principii fără de care statul de drept nu poate exista. Judecata unei pretinse încălcări a legii nu se poate efectua în numele legii, dar cu încălcarea, ignorarea sau evitarea acesteia.

BihorJust: V-a fost vreodată teamă nu de soluție, ci de consecințele ei?

av. Mihail Udroiu: Ar fi lipsit de onestitate să afirm că nicio soluție pronunțată de-a lungul a aproape trei decenii de magistratură nu a generat conștientizarea unui context de presiune. Presiunea – înțeleasă nu ca amenințare directă, ci ca un câmp de așteptări sociale, instituționale, mediatice – există în anumite categorii de dosare.

Distincția esențială este însă între conștientizarea acestui context și cedarea la el. Conștientizarea este inevitabilă și chiar necesară: magistratul care pretinde că pronunță hotărâri într-un vid social este fie naiv, fie neonest. Cedarea, în schimb, transformă independența judecătorului – garanție constituțională și condiție a echității procesuale – într-o ficțiune.

BihorJust: Cât de mult influențează opinia publică deciziile, chiar și atunci când magistrații neagă?

av. Mihail Udroiu: Cercetările de psihologie judiciară – de la studiile lui Gerd Gigerenzer despre euristicile judecății până la lucrările lui Dan Simon despre coerența cognitivă în procesele juridice – demonstrează că niciun proces decizional, inclusiv cel juridic, nu operează în imunitate completă față de contextul social. Pretenția impermeabilității totale este contrazisă chiar de științele cognitive.

Ceea ce este însă inacceptabil – și ceea ce sistemul trebuie să combată prin toate mecanismele sale procedurale – este transformarea presiunii mediatice într-un factor explicit de calibrare a soluției. Dacă ne dorim condamnări în funcție de popularitatea sau impopularitatea inculpatului, am greșit nu numai țara, dar și continentul. Justiția se înfăptuiește în sala de judecată, nu la televizor.

BihorJust: Independența judecătorului: unde se termină în teorie și unde începe compromisul zilnic?

av. Mihail Udroiu: Independența judecătorului nu este o stare, ci un proces continuu de reafirmare. Ea nu rezidă în imunitatea față de presiuni – care este o iluzie – ci în capacitatea de a le identifica, de a le articula conștient și de a le subordona conținutului juridic al dosarului.

Compromisul zilnic începe acolo unde judecătorul încetează să mai parcurgă conștient acest proces și cedează unor automatisme instituționale, ori unor așteptări de carieră. Acest tip de compromis nu lasă urme vizibile în hotărâri – lasă condamnări. Singurul antidot pe care îl cunosc este exigența de a motiva fiecare soluție ca și cum ar fi supusă celei mai severe scrutări doctrinale posibile.

VI. ÎNALTA CURTE – VÂRFUL SAU EXPUNEREA MAXIMĂ

BihorJust: Accesul la Înalta Curte este o confirmare a valorii sau un test de rezistență psihologică?

av. Mihail Udroiu: Este, simultan, ambele. ICCJ este, prin definiție constituțională, instanța de vârf a sistemului judiciar, și acest statut generează așteptări de excelență pe care nu oricine le poate întruni.

Testul de rezistență psihologică este la fel de real: la nivelul instanței supreme, dosarele nu mai au doar o miză individuală; hotărârile pronunțate în multe dintre ele au vocația de a influența practica judiciară ulterioară la nivel național. Conștientizarea acestui efect multiplicator generează o responsabilitate care depășește cu mult drama individuală a părților din sala de judecată.

BihorJust: Ce apasă mai greu acolo: miza juridică sau miza simbolică a fiecărei soluții?

av. Mihail Udroiu: La nivelul ICCJ, cele două mize sunt inseparabile. Hotărârile pronunțate în recursuri în casație, în recursuri în interesul legii sau în dezlegări ale unor chestiuni de drept contribuie direct la uniformizarea interpretării și aplicării normei juridice în întregul sistem judiciar.

Miza simbolică este, uneori, chiar mai periculoasă, pentru că poate distorsiona raționamentul probatoriu. Dosarele în care inculpatul este o figură publică intră în ICCJ încărcate de așteptări sociale care nu au nicio relevanță juridică, dar care pot genera reverberații nebănuite dacă nu sunt corect și transparent gestionate. Sarcina judecătorului este de a le neutraliza prin aplicarea riguroasă a standardului de convingere al instanței: soluția pe care o impune dosarul, nu cea pe care o cere opinia publică.

BihorJust: Există dosare care „ard” înainte să fie deschise oficial?

av. Mihail Udroiu: Orice practicant onest al domeniului știe că există dosare care, prin natura părților implicate sau prin profilul mediatic al cauzei, generează o presiune extrajudiciară înainte de prima ședință de judecată. Aceasta este o realitate sistemică universală, și tocmai de aceea statele democratice, cu tradiție juridică solidă, au dezvoltat instrumente procedurale specifice pentru a o neutraliza: repartizarea aleatorie a cauzelor, garanții ale imparțialității structurale, mecanismele abținerii și recuzării etc.

Ceea ce este îngrijorător în contextul românesc nu este prezența acestor presiuni, ci insuficiența mecanismelor instituționale pentru a le neutraliza. Dezbaterea publică a rămas blocată într-o (pseudo)logică politică, în loc să avanseze spre o reflecție sistemică privind garanțiile structurale ale independenței judiciare.

VII. LEGI, CODURI, RESPONSABILITATE ISTORICĂ

BihorJust: Care instituție din noile coduri a fost cel mai greu de formulat fără a crea abuzuri?

av. Mihail Udroiu: Fără ezitare: măsurile preventive și, în special, arestarea preventivă. Această instituție se află la intersecția dintre eficiența investigației penale și dreptul fundamental la libertate individuală, garantat de art. 5 CEDO. Orice formulare legislativă care o întărește prima riscă să o sacrifice pe a doua.

Jurisprudența CEDO în materie – de la cauza Labita împotriva Italiei, la cauzele McKay împotriva Regatului Unit ori Buzadji împotriva Republicii Moldova – a impus standarde tot mai exigente: pericolul concret nu poate fi prezumat din gravitatea acuzației, judecătorul având obligația să motiveze individualizat existența riscului. Am insistat, în cadrul lucrărilor comisiei de elaborare a Codului de procedură penală, pentru introducerea unui standard de motivare care să integreze aceste exigențe. Rezultatul a fost o reglementare mai riguroasă decât cea anterioară – dar practica a demonstrat că standardele normative nu sunt suficiente dacă nu sunt însoțite de o cultură juridică și judiciară adecvată.

BihorJust: Privind înapoi, există soluții legislative pe care astăzi le-ați rescrie complet?

av. Mihail Udroiu: Ar fi ipocrită o negare totală. Oricărei opere legislative de amploarea Noilor Coduri – două coduri, două legi de punere în aplicare, peste 300 de modificări ale legilor speciale, simultan cu o reformă a regimului execuțional – îi sunt inerente limite pe care numai practica judiciară le poate identifica. Legiuitorul lucrează cu modele abstracte; practica confruntă aceste modele cu infinita varietate a situațiilor concrete.

Ceea ce aş rescrie astăzi privește, cu precădere, zona probelor digitale și a supravegherilor tehnice. Codul de procedură penală din 2014 a fost elaborat într-un context tehnologic care, într-un interval relativ scurt, a fost complet transformat. Integrarea pachetului european e-evidence – în special a Regulamentului (UE) 2023/1543 și a Directivei (UE) 2023/1544 –, a standardelor procedurale derivate din Convenția de la Budapesta privind criminalitatea informatică și a cadrului normativ privind inteligența artificială în procedura penală impun astăzi o recodificare substanțială a capitolului privind probele digitale.

BihorJust: Ce compromis legislativ a fost prezentat public drept progres, dar trăit în practică drept problemă?

av. Mihail Udroiu: Modul de reglementare a procedurii camerei preliminare a fost prezentat ca un mecanism de filtrare și disciplinare a legalității urmăririi penale înaintea judecății de fond. În practică, această fază a generat un contencios procesual autonom, de o amploare mult peste așteptările inițiale.

Au fost absorbite litigii privind nulitățile absolute și relative generate de actele de urmărire penală, contestări privind legalitatea administrării probelor, incidente legate de efectele deciziilor CCR în materie procesual-penală și chestiuni de competență. Toate acestea au transformat camera preliminară dintr-un filtru eficient într-un palier de contencios autonom, cu consecințe directe asupra duratei rezonabile a procesului penal garantate de art. 6 CEDO.

VIII. PLECAREA DIN MAGISTRATURĂ

BihorJust: La relativ scurt timp după promovarea la Înalta Curte, ați ales ieșirea din magistratură și orientarea spre avocatură. Care au fost rațiunile acestei opțiuni?

av. Mihail Udroiu: Decizia a rezultat dintr-o evaluare lucidă a contextului instituțional și din concluzia că, în acel moment, puteam fi mai util dreptului penal din poziția de avocat și profesor decât din interiorul magistraturii. Nu am plecat din magistratură pentru că nu mai credeam în valoarea instituției; am plecat pentru că eram convins că pot contribui mai eficient la consolidarea dreptului penal românesc din această nouă poziție.

Combinația dintre avocatura specializată în apărarea penală de complexitate maximă și activitatea academică la Facultatea de Drept nu este întâmplătoare: cele două dimensiuni se potențează reciproc. Bihorul și Oradea rămân un reper personal fundamental: este locul unde am construit, precum și locul căruia îi rămân loial.

BihorJust: Din actuala postură de avocat, ce ați înțeles definitiv despre limitele justiției pe care, ca judecător, nu le vedeați la fel de clar?

av. Mihail Udroiu: Magistratura oferă o perspectivă inevitabil instituțională – judecătorul vede procesul din poziția celui care decide. Avocatura oferă perspectiva celui care trăiește incertitudinea procedurii din interiorul ei, alături de clientul ale cărui drepturi sunt efectiv în joc.

Din această poziție înțeleg mai clar cât de fragilă este garanția egalității armelor atunci când apărarea nu are acces real și deplin la materialul probatoriu al acuzării; cât de mult contează calitatea motivării judiciare pentru exercitarea efectivă a căilor de atac; cât de des standardul „dincolo de orice îndoială rezonabilă” este invocat formal, fără a fi aplicat în substanța raționamentului probatoriu. Această experiență complementară este extrem de valoroasă atât pentru practică, cât și pentru cercetarea academică.

IX. BILANȚUL

BihorJust: Dacă ați fi obligat să spuneți un adevăr incomod despre justiția românească, unul pe care sistemul îl evită constant, care ar fi acela?

av. Mihail Udroiu: Că problema fundamentală a justiției românești nu este una de reglementare, ci una de cultură juridică instituțională. Am adoptat, în două valuri de reformă – cel din 2003–2004 și cel din 2014 – coduri de procedură care integrează standarde europene avansate, am construit o jurisprudență constituțională relevantă, am creat mecanisme de unificare a practicii judiciare. Și cu toate acestea, într-un număr semnificativ de cauze, standardele normative nu se regăsesc în practica judiciară efectivă.

Distincția dintre „dreptul pe hârtie” și „dreptul în acțiune” – pe care teoria socio-juridică a elaborat-o în lucrările lui Roscoe Pound și, mai recent, ale lui Roberto Mangabeira Unger – descrie precis această fractură. Umplerea ei nu se produce prin noi amendamente legislative, ci printr-o schimbare de mentalitate profesională care presupune ani de formare, dezbateri academice critice și, mai ales, curajul instituțional de a accepta că excelența procesuală nu este un obiectiv politic, ci o condiție de legitimitate. Toate acestea având ca și condiție sine qua non asigurarea și menținerea unei independențe reale a justiției față de ingerințele externe, mai ales din partea mediului politic.

BihorJust: Ce doriți să transmiteți studenților cărora le predați?

av. Mihail Udroiu: Le transmit trei principii desprinse din trei decenii de practică judiciară și academică.

Înainte de toate, rigoarea argumentativă fără compromis. În dreptul penal, imprecizia conceptuală nu este un viciu academic tolerabil: poate produce o privare de libertate nejustificată, o condamnare întemeiată pe o probă incomplet examinată, o achitare ratată printr-un viciu de raționament. Exigența intelectuală nu este o virtute opțională în această profesie – este o condiție a exercitării ei.

În al doilea rând, curajul de a susține soluții nepopulare atunci când dreptul le impune. Cel mai periculos avocat sau judecător nu este cel care greșește înțelegerea unei norme juridice, ci cel care o înțelege corect, îi cunoaște teritoriul în care și în limita căruia trebuie să acționeze, dar o aplică greșit din motive extrajuridice.

În al treilea rând, relația permanentă dintre practică și teorie. Practica fără doctrină devine rutinară și opacă la eroare; doctrina fără practică devine speculație deconectată de realitate. Sinergia dintre cele două – aceea care a caracterizat întreaga mea carieră – este, în opinia mea, condiția minimală a excelenței juridice.