SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Într-o Românie în care digitalizarea și modernizarea instituțiilor sunt invocate constant în discursul public, realitatea din unele instanțe rămâne ancorată într-un trecut greu de ignorat.
Judecătoria Aleșd oferă o imagine care contrazice flagrant standardele pe care ar trebui să le îndeplinească un pilon esențial al statului de drept.
Birourile sunt sufocate de dosare depozitate pe mese, pe dulapuri și chiar pe jos, într-un spațiu care pare depășit de volumul de muncă. Ordinea administrativă este înlocuită de improvizație, iar condițiile de lucru devin un obstacol în sine pentru actul de justiție.
Holurile înguste, cu pereți crăpați și finisaje degradate, trimit mai degrabă la o clădire abandonată decât la o instituție funcțională. Urmele de infiltrații și igrasie sunt vizibile, iar lipsa investițiilor este evidentă la fiecare pas.
Situația devine și mai dificil de acceptat în ceea ce privește facilitățile oferite publicului. Grupurile sanitare, unele amplasate în exteriorul clădirii, reflectă un nivel de infrastructură incompatibil cu serviciile pe care cetățenii sunt obligați să le acceseze.
În interior, condițiile ridică inclusiv probleme de siguranță și igienă. Prezența rozătoarelor, surprinse chiar în spațiile de lucru, accentuează imaginea unui sistem care funcționează la limită, în condiții improprii.
În acest context, apare inevitabil întrebarea legată de traseul resurselor financiare generate de sistem. Taxele plătite de cetățeni pentru accesul la justiție nu se întorc direct în instanțe, ceea ce contribuie la menținerea unei infrastructuri precare.
Dincolo de ironie și de tonul critic care a însoțit expunerea publică a acestor imagini, realitatea rămâne una concretă. Există instanțe în România unde condițiile de funcționare nu corespund importanței rolului pe care îl au.
La finalul mesajului prin care a făcut publice imaginile, judecătorul Alin Ene a transmis o radiografie dură a situației, folosind chiar propriile sale cuvinte pentru a descrie realitatea din instanțe.
„Din taxele de timbru achitate de cetățeni, NIMIC nu merge la Justiție. 55% se fac venituri la bugetele locale, iar 45% se fac venituri la bugetul de stat”, a subliniat magistratul, explicând direct lipsa resurselor.
Tonul devine și mai tăios în pasajele ironice, unde descrie, simbolic, „sponsorizările” pe care sistemul pare să le facă altor instituții: „o colecție de mucegai premium”, „pereți crăpați”, „câteva mii de dosare depozitate pe jos” sau chiar „un șoarece utilitar, specializat în arhivare alternativă”.
În final, mesajul se transformă într-un apel amar la solidaritate, cu o ironie evidentă: „Avem de toate și nu vrem să le ținem doar pentru noi. Apelați cu încredere! Solidaritate până la capăt.”
Un rezumat dur al unei realități în care justiția funcționează în condiții greu de acceptat, în timp ce resursele ei sunt direcționate în altă parte.
Partajează acest conținut:
