În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 3 martie 2026, a fost publicată Decizia nr. 30 din 9 februarie 2026 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Prin această decizie, instanța supremă a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea, prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă cauza specială de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, este aplicabilă și denunțătorului care este autor unic al infracțiunii comise și prevăzute la art. 2 din aceeași lege”.

În urma examinării sesizării, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit următoarele: cauza specială de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu este aplicabilă denunțătorului care este autor unic al infracțiunii comise și prevăzute la art. 2 din aceeași lege.

Instanța de trimitere a arătat că art. 14 presupune îndeplinirea mai multor condiții: comiterea uneia dintre infracțiunile prevăzute limitativ la art. 2–9, denunțarea înainte de începerea urmăririi penale și ca denunțul să contribuie la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți participanți. Totodată, a indicat că, deși textul pare să nu suscită interpretări contradictorii, jurisprudența relevă practică neunitară cu privire la noțiunea de „participant”.

Punctele de vedere ale Ministerului Public și ale părților

Ministerul Public a susținut admisibilitatea sesizării, fără a exprima în acel punct un punct de vedere pe interpretare, iar inculpatul, prin apărător, a apreciat sesizarea ca admisibilă, fără a preciza o interpretare. În partea de început a hotărârii sunt redate însă și argumentele prezentate în dezbateri de reprezentantul Ministerului Public, inclusiv pe fond, în sensul inaplicabilității cauzei de nepedepsire autorului unic.

Practica instanțelor naționale: două orientări

Opinia majoritară

Înalta Curte arată că opinia majoritară a curților de apel și a instanțelor arondate este că art. 14 nu se aplică atunci când denunțătorul este autor unic al infracțiunii, întrucât scopul reglementării este destructurarea grupărilor/rețelelor și identificarea altor participanți; în ipoteza autorului unic, nu există alte persoane a căror activitate să fie dezvăluită, pentru documentarea traseului drogurilor sau stabilirea identității altor persoane.

 Opinia minoritară

A doua orientare, minoritară, consideră că art. 14 ar fi aplicabil și în ipoteza autorului unic, prin analogie in bonam partem, cu motivarea că astfel se poate atinge scopul de încunoștințare a organelor judiciare și abandonare a activității infracționale.

Înalta Curte precizează că problema se grefează pe aplicarea art. 14 din Legea nr. 143/2000 denunțătorului care este autor unic al uneia dintre infracțiunile prevăzute de art. 2–9 din aceeași lege.

Conținutul și funcționarea art. 14,

Instanța reamintește că legiuitorul a reglementat prin art. 14 o cauză specială de nepedepsire pentru persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2–9 și care, înainte de începerea urmăririi penale, denunță participarea sa, contribuind la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți participanți.

Referirea la art. 174 Cod penal

Înalta Curte arată că, potrivit art. 174 Cod penal, comiterea unei infracțiuni include și participarea la comiterea ei ca coautor, instigator sau complice. Această trimitere este utilizată în cadrul raționamentului asupra noțiunii de „participare”.

 Natura juridică a cauzelor de nepedepsire, astfel cum este reținută de Înalta Curte

Înalta Curte definește cauzele de nepedepsire ca dispoziții excepționale prin care, din rațiuni de politică penală, legiuitorul acordă făptuitorului o dispensă de pedeapsă, fapta rămânând infracțiune cu toate elementele sale de tipicitate. În cazul incidenței unei cauze de nepedepsire, instanța nu pronunță o soluție de constatare a vinovăției și aplicare a pedepsei, ci dispune încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. h) CPP. Se subliniază caracterul lor legal, expres și limitativ reglementat, putând fi generale sau speciale.

În privința art. 14, Înalta Curte reține că este o cauză legală specială de nepedepsire, cu caracter personal, condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor: participarea la una dintre infracțiunile art. 2–9, denunțul înainte de începerea urmăririi penale și contribuția efectivă, prin denunț, la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului ori a celorlalți participanți.

Cerințele privind conduita denunțătorului: denunț + facilitare efectivă

Înalta Curte explică faptul că cerințele privitoare la conduita beneficiarului cauzei de nepedepsire includ, pe de o parte, formularea denunțului împotriva altor persoane care au participat la săvârșirea infracțiunii și, pe de altă parte, facilitarea identificării și tragerii lor la răspundere penală. Se reține expres că simplul denunț, neînsoțit de o atitudine activă de facilitare a identificării persoanelor denunțate și a tragerii lor la răspundere penală, nu poate conduce la aplicarea cauzei de nepedepsire.

Înalta Curte arată că prin introducerea acestei cauze legiuitorul a urmărit determinarea persoanelor implicate în comiterea unor astfel de infracțiuni să aducă la cunoștința organelor judiciare împrejurările relevante înainte de începerea urmăririi penale și să faciliteze identificarea și tragerea la răspundere penală a celorlalte persoane participante. Se subliniază că recunoașterea efectelor cauzei reclamă o atitudine activă a denunțătorului, concretizată atât în denunțare, cât și în facilitarea tragerii la răspundere penală a altor participanți, scopul final fiind protejarea sănătății publice și a siguranței naționale prin combaterea criminalității legate de droguri.

Înalta Curte arată că art. 14 reprezintă un instrument eficient pentru combaterea fenomenului prin determinarea participanților să furnizeze informații decisive pentru destructurarea grupurilor infracționale organizate sau rețelelor de distribuție, contribuind la identificarea și tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți.

Se observă, în motivare, că această cauză de nepedepsire operează doar în situațiile în care fapta este comisă de un număr de persoane superior celui minim necesar pentru a fi posibilă comiterea infracțiunii sub forma pluralității de făptuitori, iar formularea textului arată că legiuitorul a avut în vedere existența mai multor participanți. Aceasta rezultă din referirea la tragerea la răspundere penală a autorului ori a celorlalți participanți.

Înalta Curte reține că a admite aplicarea art. 14 și denunțătorului care este autor unic depășește sfera simplei interpretări, reprezentând o analogie în favoarea inculpatului. În continuare, instanța verifică dacă presupusa „lacună” (neincluderea explicită a autorului unic) a fost sau nu intenționată.

În acest context, Înalta Curte compară cu alte cauze de nepedepsire și indică exemplul art. 290 alin. (3) Cod penal, unde legiuitorul se referă la denunțarea faptei fără a circumstanția existența participanților, sugerând că atunci când s-a dorit aplicarea și pentru situații fără pluralitate, legiuitorul a folosit o terminologie diferită.

Înalta Curte redă forma anterioară a art. 14, dinainte de actualizările realizate după intrarea în vigoare a noului Cod penal, arătând că textul făcea referire la denunțarea participării la o „asociație sau înțelegere” în vederea comiterii infracțiunilor, permițând identificarea și tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți. Din acest conținut, instanța deduce intenția legiuitorului de a exclude ipoteza autodenunțului autorului unic din sfera de aplicare.

De asemenea, se consemnează că din expunerea de motive a Legii nr. 187/2012 (punerea în aplicare a Codului penal) nu rezultă vreo referire expresă la modificarea scopului normei, ci doar la actualizarea terminologiei.

În motivare se arată că, dacă s-ar aprecia contrar, persoanele care comit astfel de infracțiuni ar putea fi încurajate să procedeze astfel, pentru ca ulterior să se autodenunțe și să beneficieze de nepedepsire.

Înalta Curte reamintește rațiunea cauzelor de nepedepsire axate pe denunț: facilitarea identificării și tragerii la răspundere penală și a altor persoane participante la săvârșirea aceleiași infracțiuni, arătând că art. 14 nu face excepție.

Înalta Curte dezvoltă explicit ideea că legiuitorul a urmărit încurajarea cooperării în forme asociative: în ipoteza în care autorul acționează singur, finalitatea nu poate fi atinsă, întrucât nu există alte persoane a căror activitate infracțională să fie dezvăluită pentru stabilirea identității lor sau documentarea traseului drogurilor prin aportul denunțătorului.

În continuare, motivarea arată că dacă scopul ar fi fost nepedepsirea autorului care se desistează și se autodenunță, efectul ar fi încurajarea fenomenului infracțional, întrucât făptuitorul ar beneficia de impunitate indiferent de gravitatea conduitei și de etapa consumării, putând evita răspunderea penală prin simpla autodenunțare, fără să contribuie la identificarea unei rețele și fără sprijin activ în combaterea fenomenului.

Se reține, de asemenea, că o asemenea interpretare ar genera un privilegiu nejustificat pentru autorul unic, golind de conținut finalitatea represiv-preventivă a normei și creând premisele utilizării dispoziției ca instrument de evitare a sancțiunii penale.

Motivarea include și un argument gramatical: noțiunea de „participant” presupune, potrivit sensului uzual indicat, persoana care ia parte la realizarea unei acțiuni în comun, ceea ce presupune existența a cel puțin două persoane implicate într-o conduită concertată. Prin urmare, se exclude ipoteza autorului unic care săvârșește fapta exclusiv, fără contribuția altei persoane; în lipsa pluralității de subiecți activi, nu se poate vorbi despre „participare”.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor Codului penal privind participația, aceasta presupune o pluralitate subiectivă, adică contribuția a două sau mai multe persoane la realizarea aceleiași rezoluții infracționale, fiecare având un rol determinant sau secundar. Se consemnează că legiuitorul distinge expres între autor și participanți, ceea ce confirmă intenția ca beneficiul cauzei speciale de nepedepsire să fie condiționat de existența unei pluralități de făptuitori și de contribuția denunțătorului la identificarea acestora.

În lipsa unei asemenea pluralități, motivarea arată că nu se poate reține o formă de participație, iar extinderea incidenței cauzei la autorul unic ar echivala cu ignorarea distincției normative și cu o interpretare contrară legii.

În mod concret, Înalta Curte precizează că prin „participarea la comiterea infracțiunii” nu se poate înțelege săvârșirea sa de către autorul unic, câtă vreme legea definește această „participare” ca participare în calitate de coautor, instigator sau complice.

Înalta Curte conchide că această cauză specială de nepedepsire este incidentă doar în situațiile în care denunțul conduce la identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane implicate în săvârșirea infracțiunii în calitate de autori, coautori, instigatori sau complici. Dacă infracțiunea este săvârșită de un autor unic care se autodenunță înainte de începerea urmăririi penale, conduita sa nu poate atrage incidența cauzei de nepedepsire, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile expres și imperativ prevăzute de lege; se menționează însă posibilitatea valorificării unei asemenea conduite în procesul de individualizare judiciară a sancțiunii penale aplicabile.

În final, Înalta Curte admite sesizarea și stabilește, ca dezlegare obligatorie: cauza specială de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 nu este aplicabilă denunțătorului care este autor unic al infracțiunii prevăzute la art. 2 din aceeași lege. Se arată expres că dezlegarea este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial, potrivit art. 477 alin. (3) CPP, iar decizia a fost pronunțată în ședință publică la 9 februarie 2026.

Motivarea instanței: 

„Chestiunea de drept supusă dezlegării se grefează peproblematica aplicării dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denunțătorului, autor unic al uneia dintre infracțiunile prevăzute de art. 2-9 din aceeași lege.

Prin art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea șicombaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a reglementat o cauză specială de nepedepsire pentru persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2-9 din aceeași lege, și care, după săvârșirea faptei, dar mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților participarea sa la comiterea infracțiunii, contribuind la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului faptei sau a celorlalți participanți.

Potrivit art. 174 din Codul penal, prin săvârșirea uneiinfracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.

Cauzele de nepedepsire reprezintă dispoziții excepționaleale legii penale prin care, din rațiuni de politică penală, legiuitorul acordă unui făptuitor beneficiul unei dispense de pedeapsă, fapta continuând să reprezinte infracțiune, cu toate elementele sale de tipicitate.

Cauzele de nepedepsire (impunitate) sunt instituții carenu înlătură caracterul infracțional al faptei comise, ci atrag imposibilitatea stabilirii și aplicării unei sancțiuni penale pentru infracțiunea săvârșită. Astfel, în cazul în care este incidentă o cauză de nepedepsire, instanța nu va putea pronunța o soluție prin care să constate existența vinovăției penale raportat la infracțiunea comisă, ci va dispune încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală. Cauzele de nepedepsire sunt instituții legale, expres și limitativ reglementate de către legiuitor, putând fi generale sau speciale.

Instituția reglementată de norma supusă interpretării arenatura juridică a unei cauze legale speciale de nepedepsire, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a unor cerințe, respectiv persoana care face denunțul să fi participat la săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute de art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denunțul să fi fost formulat mai înainte de începerea urmăririi penale și prin acest denunț formulat participantul la infracțiune să contribuie la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului faptei sau a celorlalți participanți.

Categoria cerințelor ce țin de conduita beneficiaruluiefectelor cauzei legale de nepedepsire prevăzute de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, subsumează, pe de o parte, formularea de către acesta a unui denunț împotriva altor persoane care au participat la săvârșirea infracțiunii și, pe de altă parte, facilitarea de către denunțător a identificării și tragerii la răspundere penală a persoanelor denunțate. Simplul denunț formulat de participantul la una dintre infracțiunile prevăzute de art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, neurmat de o atitudine activă de facilitare a identificării persoanelor denunțate și tragerii lor la răspundere penală, nu poate conduce la aplicarea cauzei de nepedepsire.

Prin introducerea acestei cauze de nepedepsire,legiuitorul a urmărit determinarea persoanelor implicate în comiterea de astfel de infracțiuni să aducă la cunoștința organelor judiciare aceste împrejurări, mai înainte de a începe urmărirea penală, și să faciliteze identificarea și tragerea la răspundere penală a celorlalte persoane care au participat la săvârșirea infracțiunii. Recunoașterea efectelor acestei cauze de nepedepsire analizate reclamă intervenirea unei atitudini active a denunțătorului, concretizată atât în denunțarea, cât și în facilitarea tragerii la răspundere penală a altor participanți la săvârșirea infracțiunii.

Astfel, legiuitorul a înțeles să recompenseze o atitudinepozitivă, de cooperare a denunțătorului, care contribuie la destructurarea grupărilor constituite în acest sens, scopul final fiind protejarea sănătății publice și a siguranței naționale prin combaterea criminalității legate de droguri.

În coordonatele de analiză astfel determinate se constatăcă dispozițiile art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă un instrument eficient pentru combaterea traficului și consumului ilicit de droguri prin determinarea persoanelor care au participat la săvârșirea de astfel de infracțiuni să furnizeze informații decisive pentru destructurarea grupurilor infracționale organizate sau a rețelelor de distribuție, contribuind astfel la identificarea și tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți.

Se observă că această cauză de nepedepsire opereazădoar în acele situații în care fapta este comisă de un număr de persoane superior celui minim necesar impus de lege pentru a fi posibilă comiterea infracțiunii respective sub forma pluralității de făptuitori.

Din aceeași perspectivă, față de modul de formulare adispoziției legale, reiese că legiuitorul a avut în vedere aplicarea cauzei de nepedepsire în cazul în care, la infracțiunile prevăzute de art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, au existat mai mulți participanți. Acest aspect reiese explicit din formularea care face referire la tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți participanți. Prin urmare, admiterea variantei în care aceasta s-ar aplica și denunțătorului care este autor unic al infracțiunii comise depășește sfera unei simple interpretări, reprezentând o analogie în favoarea inculpatului.

Admițând posibilitatea unei analogii în bonam partem în ipoteza dată, urmează a se verifica dacă lacuna în reglementare nu a fost una intenționată (faptul că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres posibilitatea autodenunțului în cazul autorului unic drept cauză de nepedepsire). Examinând alte cauze de nepedepsire axate pe denunțarea unor fapte, se reține că, în general, atunci când legiuitorul a intenționat ca efectele cauzei de nepedepsire să se producă și în cazul infracțiunilor cu autor unic, a folosit o terminologie prin care nu a circumstanțiat în vreun fel legătura cauzei de nepedepsire cu existența unor participanți. Spre exemplu, art. 290 alin. (3) din Codul penal prevede că mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, legiuitorul făcând referire la denunțarea faptei, fără alte circumstanțieri.

Nu trebuie omis faptul că, înainte de actualizareaconsecventă intrării în vigoare a noului Cod penal, art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, avea următorul conținut: „Nu se pedepsește persoana care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților competente participarea sa la o asociație sau înțelegere în vederea comiterii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 2-10, permițând astfel identificarea și tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți.”

Din moment ce norma făcea referire la o asociație sauînțelegere în vederea comiterii infracțiunilor, se deduce în mod expres intenția legiuitorului de a exclude ipoteza autodenunțului în cazul autorilor unici din sfera de aplicare a cauzei de nepedepsire.

Totodată, din expunerea de motive a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu reiese vreo referire expresă la modificarea scopului normei, făcându-se referire doar la actualizarea terminologiei în acord cu dispozițiile penale și procesual penale modificate după intrarea în vigoare a noilor coduri.

Dacă s-ar aprecia în sens contrar, persoanele care comitastfel de infracțiuni ar fi încurajate să procedeze de o asemenea manieră, după care să se autodenunțe pentru a beneficia de cauza de nepedepsire.

Or, rațiunea cauzelor de nepedepsire este aceea de afacilita identificarea și tragerea la răspundere penală și a altor persoane care au participat la săvârșirea aceleiași infracțiuni, iar această cauză de nepedepsire, prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu face excepție.

Prin instituirea cauzei de nepedepsire prevăzute deart. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a urmărit să încurajeze persoanele implicate în activități de trafic de droguri, desfășurate în forme asociative, să coopereze cu organele judiciare în vederea destructurării grupurilor infracționale organizate sau a rețelelor de distribuție, contribuind astfel la identificarea și tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți. În ipoteza în care autorul acționează singur, această finalitate nu poate fi atinsă, neexistând alte persoane a căror activitate infracțională să fie dezvăluită, pentru ca identitatea lor să fie stabilită sau traseul drogurilor să fie documentat prin aportul denunțătorului.

În măsura în care scopul cauzei de nepedepsire instituitede art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ar fi acela de a nu pedepsi autorul care se desistează și se autodenunță cu privire la săvârșirea uneia dintre infracțiunile arătate, efectul ar fi acela de încurajare a fenomenului infracțional reprezentat de traficul de droguri, deoarece făptuitorul ar beneficia de impunitate indiferent de gravitatea conduitei sale și de etapa consumării activității infracționale, putând să evite răspunderea penală prin simpla autodenunțare, fără a contribui la identificarea unei rețele infracționale și fără a sprijini activ organele judiciare în combaterea fenomenului.

O asemenea interpretare ar genera o situație deprivilegiu nejustificat pentru autorul unic, golind de conținut finalitatea represiv-preventivă a normei, creând premisele utilizării dispoziției ca instrument de evitare a sancțiunii penale.

Nu trebuie exclusă interpretarea gramaticală a noțiuniide participant, care, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, reprezintă persoana care ia parte la realizarea unei acțiuni în comun, care participă la ceva. Această noțiune presupune existența a cel puțin două persoane implicate într-o conduită infracțională concertată, ceea ce exclude ipoteza autorului unic, care săvârșește fapta în mod exclusiv, fără contribuția altei persoane, întrucât, în lipsa pluralității de subiecți activi, nu se poate vorbi despre „participare”.

Potrivit art. 46-48 din Codul penal, noțiunea de participarepresupune existența unei pluralități subiective, respectiv contribuția a două sau mai multe persoane la realizarea aceleiași rezoluții infracționale, fiecare având un rol determinant sau secundar în săvârșirea faptei.

Inclusiv la nivelul reglementării generale din Codul penal,legiuitorul a distins în mod expres între autor și participanți, ceea ce confirmă intenția ca beneficiul cauzei speciale de nepedepsire să fie condiționat de existența unei pluralități de făptuitori și de contribuția denunțătorului la identificarea acestora. În lipsa unei asemenea pluralități nu se poate reține existența unei forme de participație, iar extinderea incidenței cauzei de nepedepsire la autorul unic ar echivala cu ignorarea distincției normative și cu o interpretare contrară legii.

Concret, prin „participarea la comiterea infracțiunii” nu sepoate înțelege săvârșirea sa de către autorul unic, din moment ce legea prevede cu claritate că prin aceasta se înțelege participarea la comiterea acesteia în calitate de coautor, instigator sau complice.

Concluzionând, cauza de nepedepsire analizată va puteafi incidentă doar în acele situații în care denunțul formulat conduce la identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane implicate în săvârșirea respectivei infracțiuni în calitate de autori, coautori, instigator sau complici. Dacă infracțiunea este săvârșită de către un autor unic, care se autodenunță înainte de începerea urmăririi penale pentru respectiva faptă, conduita sa nu poate atrage incidența cauzei de nepedepsire, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile expres și imperativ prevăzute de lege, fiind însă posibilă valorificarea acestei conduite în procesul de individualizare judiciară a sancțiunii penale aplicabile.”

CLICK AICI PENTRU MOTIVAREA INTEGRALĂ