ÎCCJ trasează limita dintre dreptul la tăcere și mărturia mincinoasă: ce riscă martorii care refuză să dea declarații

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, prin Decizia nr. 54 din 23 martie 2026, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 mai 2026, că refuzul unei persoane citate în calitate de martor în procesul penal de a da declarații poate întruni condițiile de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 din Codul penal. 

Instanța supremă a stabilit că infracțiunea de mărturie mincinoasă poate fi reținută, sub aspectul tipicității, atunci când persoana citată ca martor în procesul penal, după ce i-au fost aduse la cunoștință faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora s-a dispus ori s-a încuviințat audierea sa, precum și obligațiile procesuale care îi revin, refuză să dea declarații. Soluția ICCJ vizează atât ipoteza în care refuzul intervine înainte de depunerea jurământului sau a declarației solemne, cât și ipoteza în care refuzul apare după acest moment procedural.

Decizia nu se aplică, însă, în situațiile în care legea recunoaște martorului un drept de refuz. Înalta Curte a precizat expres că soluția privește persoana care nu se află într-unul dintre cazurile prevăzute de art. 116 alin. (3), art. 117 alin. (1) și art. 118 din Codul de procedură penală.

Întrebarea de drept: poate refuzul total al martorului să fie mărturie mincinoasă?

Cauza care a ajuns în fața Înaltei Curți a pornit de la o întrebare formulată de Curtea de Apel București — Secția I penală. Instanța de apel a solicitat să se stabilească dacă, în interpretarea art. 273 din Codul penal, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă atunci când o persoană citată ca martor în procesul penal refuză, înainte sau după depunerea jurământului, să facă orice fel de declarații.

Întrebarea a vizat o problemă practică frecventă în dosarele penale: ce se întâmplă atunci când o persoană este chemată în calitate de martor, se prezintă în fața organului judiciar, dar declară că nu dorește să spună nimic sau că nu vrea să participe la proces? În asemenea situații, discuția  a fost dacă refuzul poate fi încadrat la mărturie mincinoasă, în forma omisivă a infracțiunii, sau dacă rămâne în afara art. 273 din Codul penal și ar putea atrage, eventual, o altă răspundere.

Art. 273 alin. (1) din Codul penal sancționează fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau într-o altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat. Problema ridicată în fața ICCJ a fost dacă refuzul complet de a declara este echivalent cu a „nu spune tot ce știe” sau dacă această expresie presupune numai existența unei declarații începute, dar incomplete ori nesincere.

Înalta Curte a răspuns în sensul că refuzul de a da declarații poate intra în sfera mărturiei mincinoase, atunci când sunt îndeplinite condițiile stabilite în dispozitivul deciziei.

Practică neunitară la nivelul instanțelor

Înalta Curte a solicitat puncte de vedere instanțelor judecătorești, potrivit procedurii aplicabile hotărârilor prealabile. Răspunsurile primite au confirmat existența unor interpretări diferite.

O primă orientare exprimată de curțile de apel și de instanțele arondate acestora a fost în sensul că refuzul martorului de a face declarații întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, indiferent dacă acesta a depus sau nu jurământul. Instanțele care au susținut această interpretare au arătat că momentul depunerii jurământului nu este decisiv, deoarece calitatea de martor este atribuită de organul judiciar, iar persoana chemată în această calitate devine titulara drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege pentru martori.

O a doua orientare a fost în sensul că simplul refuz de a face declarații nu constituie mărturie mincinoasă. În această interpretare, fapta ar putea fi analizată, dacă sunt îndeplinite condițiile legale, ca obstrucționare a justiției. Instanțele care au susținut această variantă au privit refuzul total de a declara ca fiind distinct de situația în care martorul face afirmații false sau ascunde anumite împrejurări în cadrul unei declarații.

A existat și o a treia orientare, care a propus diferențierea în funcție de momentul jurământului. Potrivit acesteia, refuzul anterior depunerii jurământului ar putea intra în sfera obstrucționării justiției, în timp ce refuzul ulterior depunerii jurământului ar putea constitui mărturie mincinoasă.

În fine, o opinie singulară a indicat posibilitatea încadrării faptei ca favorizare a făptuitorului, indiferent de momentul refuzului.

Reperele legale analizate de ICCJ

Pe fondul sesizării, ICCJ a examinat problema din două perspective: norma de incriminare din art. 273 alin. (1) Cod penal și normele de procedură penală privind audierea martorilor.

Art. 273 alin. (1) Cod penal reglementează mărturia mincinoasă și sancționează martorul care face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat. Instanța supremă a subliniat că subiectul activ al acestei infracțiuni este unul calificat: martorul. Prin urmare, pentru existența infracțiunii este necesar ca persoana să aibă această calitate procesuală.

În paralel, Codul de procedură penală stabilește cine poate fi audiat ca martor și ce obligații are persoana citată în această calitate. Art. 114 alin. (1) prevede că poate fi audiată ca martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală. Art. 114 alin. (2) prevede obligațiile persoanei citate ca martor: să se prezinte în fața organului judiciar, să depună jurământ sau declarație solemnă în fața instanței și să spună adevărul.

ICCJ a avut în vedere și art. 119 CPP, potrivit căruia martorului i se comunică obiectul cauzei și faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor. Totodată, art. 120 CPP reglementează comunicarea drepturilor și obligațiilor, inclusiv obligația de a da declarații conforme cu realitatea și atenționarea că legea pedepsește mărturia mincinoasă. Art. 121 CPP privește jurământul și declarația solemnă, iar art. 122 CPP reglementează modul de audiere a martorului.

Aceste dispoziții au fost analizate împreună pentru a stabili dacă jurământul este un moment constitutiv al calității de martor sau dacă persoana are această calitate anterior depunerii jurământului.

Calitatea de martor este atribuită de organul judiciar, nu de jurământ

Unul dintre punctele centrale ale motivării ICCJ este că dobândirea calității de martor nu depinde de depunerea jurământului sau a declarației solemne. Instanța supremă a reținut că textele care reglementează audierea martorilor nu impun o asemenea condiție.

Potrivit ICCJ, calitatea de martor este atribuită de organele judiciare atunci când se constată că persoana are cunoștință despre fapte sau împrejurări care constituie probă în cauza penală. Procedura de citare în calitate de martor este realizată de organul judiciar și are loc înainte ca persoana să își exprime acordul sau refuzul de a declara.

Înalta Curte a arătat că, din momentul dobândirii calității de martor, persoana devine titularul drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege pentru martori. Printre aceste obligații se află cea de a spune adevărul și cea de a da declarații conforme cu realitatea.

În acest context, instanța supremă a respins opinia potrivit căreia o persoană care refuză să depună jurământul nu ar avea, în mod legal, calitatea de martor. ICCJ a arătat că refuzul de a da declarații înainte de jurământ nu poate fi justificat prin lipsa acestui act formal, deoarece obligația de a declara nu se naște din jurământ, ci din calitatea procesuală de martor.

Jurământul are rol de avertizare, nu de creare a calității de martor

ICCJ a analizat separat rolul jurământului sau al declarației solemne. Instanța a arătat că jurământul are un rol de avertizare și responsabilizare a martorului asupra importanței relatărilor sale. Prin jurământ sau declarație solemnă, se urmărește responsabilizarea morală ori religioasă a martorului și întărirea garanției că acesta va spune adevărul.

Totuși, instanța supremă a precizat că depunerea jurământului nu este o condiție pentru existența infracțiunii de mărturie mincinoasă. Potrivit motivării, simpla lectură a art. 273 alin. (1) Cod penal arată că realizarea elementului material nu presupune, ca cerință esențială, depunerea jurământului înainte ca martorul să facă afirmații mincinoase sau să omită să spună ceea ce știe.

Înalta Curte a mai arătat că, în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 201/2023, organul judiciar este obligat să solicite martorului depunerea jurământului sau a declarației solemne după parcurgerea procedurii prealabile, dar înainte de comunicarea drepturilor și obligațiilor prevăzute de art. 120 alin. (1) CPP. Cu toate acestea, calitatea de martor există anterior acestui moment procedural.

Lipsa jurământului poate avea consecințe asupra fiabilității probei administrate în cauza respectivă, dar, potrivit ICCJ, nu înlătură tipicitatea infracțiunii de mărturie mincinoasă în ipoteza refuzului nejustificat de a da declarații.

Refuzul total de a declara, asimilat omisiunii de a spune tot ce știe

Un alt element central al deciziei privește interpretarea expresiei „nu spune tot ce știe” din art. 273 alin. (1) Cod penal. ICCJ a arătat că această formulare include și refuzul de a face orice fel de declarație, atunci când martorul nu se află într-o situație legală care îi permite să refuze audierea.

Instanța supremă a reținut că refuzul martorului de a da declarații în fața organului judiciar echivalează cu a nu spune tot ce știe. Omisiunea de a spune ceea ce cunoaște cu privire la fapte sau împrejurări esențiale include, potrivit motivării, și refuzul complet de a face declarații, deoarece acesta presupune ascunderea tuturor informațiilor pe care martorul le-a perceput și le cunoștea la data audierii.

ICCJ a arătat că o interpretare contrară ar conduce la un rezultat incompatibil cu scopul normei penale. Dacă refuzul total de a face declarații nu ar atrage răspunderea pentru mărturie mincinoasă, martorul care nu spune nimic ar fi tratat mai favorabil decât martorul care oferă o declarație parțială sau mincinoasă. Instanța a reținut că ambele conduite încalcă obligația legală de a spune adevărul.

În această logică, refuzul complet de a declara nu este privit ca o situație neutră din perspectiva art. 273 Cod penal, ci ca o formă omisivă de realizare a elementului material al infracțiunii, cu condiția ca martorul să nu aibă un drept legal de refuz.

Refuzul de a declara nu este același lucru cu neprezentarea

ICCJ a făcut o delimitare importantă între refuzul martorului de a declara și neprezentarea martorului în fața organului judiciar. Instanța supremă a precizat că nu pot fi asimilate refuzului de a declara neprezentarea nejustificată a martorului sau refuzul de a se prezenta.

În cazul încălcării obligației de prezentare, Codul de procedură penală prevede alte instrumente procedurale, cum sunt mandatul de aducere și amenda judiciară. Prin urmare, decizia ICCJ nu se referă la simpla absență a martorului de la audiere, ci la situația în care persoana citată în această calitate ajunge în fața organului judiciar și refuză să fie audiată.

Această distincție este importantă pentru delimitarea conduitei analizate: întrebarea adresată Înaltei Curți privea refuzul de a face declarații, nu neprezentarea la chemarea organului judiciar.

Excepțiile expres prevăzute de lege: secret, relații de familie, neautoincriminare

Decizia ICCJ nu instituie o obligație absolută de a declara în orice împrejurare. Instanța supremă a subliniat că legea prevede situații în care martorul poate refuza audierea sau poate refuza să declare anumite fapte.

Prima categorie avută în vedere este cea reglementată de art. 116 alin. (3) CPP, potrivit căruia nu pot face obiectul declarației martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori a căror confidențialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare. În asemenea situații, martorul nu este obligat să declare cu privire la aspecte protejate de secret sau confidențialitate, dacă legea permite opunerea acestora organelor judiciare.

A doua categorie este cea prevăzută de art. 117 alin. (1) CPP. Au dreptul de a refuza audierea în calitate de martor soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, frații și surorile suspectului sau inculpatului, persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau inculpatului și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, dacă dovedesc că au conviețuit sau conviețuiesc cu suspectul ori inculpatul.

A treia categorie este reglementată de art. 118 CPP, care consacră dreptul martorului la tăcere și neautoincriminare. Martorul are dreptul să nu declare fapte și împrejurări care, dacă ar fi cunoscute, l-ar incrimina. Organul judiciar este obligat să îi aducă acest drept la cunoștință înainte de fiecare audiere.

ICCJ a reținut că doar persoanele aflate în situațiile expres prevăzute de aceste texte au dreptul de a refuza audierea sau de a nu declara anumite împrejurări. Celelalte persoane rămân titulare ale obligațiilor procesuale de a spune adevărul și de a da declarații conforme cu realitatea.

Martorul veritabil și martorul suspect de facto

În motivarea deciziei, Înalta Curte a acordat atenție specială dreptului la neautoincriminare. Instanța supremă a arătat că persoana care ar ajunge să se incrimineze prin declarația dată ca martor nu se află, în realitate, în situația unui martor obișnuit. Dacă întrebările adresate ar conduce, printr-un răspuns sincer, la implicarea sa într-un proces penal, persoana trebuie să beneficieze de protecția dreptului la tăcere și la neautoincriminare.

ICCJ a făcut trimitere la jurisprudența Curții Constituționale, în special la Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, prin care Curtea a făcut distincția între „martorul veritabil” și „martorul suspect de facto”. Această distincție are relevanță atunci când o persoană este chemată formal ca martor, dar, în realitate, întrebările ar putea viza propria sa conduită penală.

Instanța supremă a amintit și Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Prin acea decizie s-a stabilit că participantul la comiterea unei infracțiuni, judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă. În motivarea actualei decizii, ICCJ a arătat că o asemenea persoană nu este un martor veritabil, ci un martor asimilat, aflat într-o legătură strânsă cu infracțiunea dedusă judecății.

Această parte a motivării delimitează situațiile în care refuzul de a declara poate fi protejat de dreptul la tăcere de situațiile în care refuzul nu are un temei legal.

Valoarea socială protejată: înfăptuirea justiției

În motivarea deciziei, ICCJ a explicat că infracțiunea de mărturie mincinoasă protejează relațiile sociale privind înfăptuirea justiției. Martorul este chemat să contribuie la aflarea adevărului, iar declarația sa este un mijloc de probă care poate sprijini stabilirea situației de fapt.

Instanța supremă a arătat că martorul, spre deosebire de părți și de subiecții procesuali principali, se află în afara intereselor raportului juridic dedus judecății. Tocmai de aceea, de la martor se pretinde obiectivitate și contribuție loială la aflarea adevărului.

În varianta omisivă a infracțiunii, martorul privează organul judiciar de date și informații pe care le cunoaște și care pot contribui la aflarea adevărului. Potrivit ICCJ, această conduită creează o stare de pericol pentru activitatea de înfăptuire a justiției.

Înalta Curte a arătat că apărarea activității de înfăptuire a justiției ar fi iluzorie dacă respectarea principalei obligații procesuale a martorului, aceea de a spune adevărul, ar fi lăsată la libera apreciere a martorului însuși. Totodată, instanța a precizat că este atributul organului judiciar să stabilească, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, dacă refuzul de a da declarație reprezintă exercitarea unui drept prevăzut de lege.

De ce nu este favorizare a făptuitorului

ICCJ a analizat și posibilitatea încadrării refuzului martorului la infracțiunea de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 Cod penal. Instanța supremă a reținut că această încadrare nu este aplicabilă în ipoteza analizată, atunci când conduita constă în refuzul martorului de a da declarații cu privire la faptele sau împrejurările esențiale ale cauzei.

Pentru această concluzie, ICCJ a făcut trimitere la Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii. Prin acea decizie s-a stabilit că favorizarea făptuitorului nu poate fi reținută atunci când există o incriminare specială a conduitei, cum este mărturia mincinoasă.

Instanța supremă a reținut că, în materia infracțiunilor contra înfăptuirii justiției, pot exista infracțiuni care, prin specificul lor, se prezintă ca forme particulare de favorizare. Totuși, aceste infracțiuni își păstrează autonomia. Favorizarea făptuitorului are caracter general și subsidiar, iar mărturia mincinoasă este norma specială atunci când fapta este săvârșită de martor prin încălcarea obligațiilor sale specifice.

Prin urmare, refuzul martorului de a da declarații în legătură cu faptele și împrejurările esențiale ale cauzei constituie, potrivit ICCJ, o faptă tipică de mărturie mincinoasă în varianta omisivă, nu favorizare a făptuitorului, dacă martorul nu a comis și alte acțiuni concrete de ajutorare a făptuitorului.

De ce nu este obstrucționare a justiției

Înalta Curte a respins și încadrarea la obstrucționarea justiției, prevăzută de art. 271 alin. (1) lit. b) Cod penal. Această infracțiune sancționează, între altele, refuzul de a pune la dispoziția organului de urmărire penală, instanței sau judecătorului sindic date, informații, înscrisuri ori bunuri deținute, solicitate explicit în condițiile legii, în vederea soluționării unei cauze.

ICCJ a arătat că subiectul activ al obstrucționării justiției nu este calificat, spre deosebire de subiectul activ al mărturiei mincinoase, care trebuie să fie martor. De asemenea, refuzul vizat de art. 271 alin. (1) lit. b) privește punerea la dispoziție a unor date, informații, înscrisuri sau bunuri solicitate în mod explicit, după avertizarea persoanei asupra consecințelor.

În motivarea deciziei, Înalta Curte a reținut că refuzul martorului de a da declarații nu poate fi asimilat refuzului avut în vedere de norma privind obstrucționarea justiției. Dacă refuzul de a furniza informații este reținut în sarcina unui martor, se poate reține infracțiunea de mărturie mincinoasă, dacă sunt îndeplinite condițiile art. 273 Cod penal, iar nu obstrucționarea justiției.

Această delimitare este importantă deoarece stabilește că, în ipoteza martorului citat în procesul penal, norma specială rămâne art. 273 Cod penal, nu art. 271 Cod penal.

Momentul decisiv: comunicarea obiectului cauzei și a obligațiilor procesuale

În concluzia motivării, ICCJ a fixat momentul relevant pentru analiza tipicității: momentul în care martorului i se aduc la cunoștință faptele sau împrejurările de fapt care fac obiectul probațiunii și cu privire la care urmează să fie audiat, precum și obligațiile procesuale care îi revin.

Din acel moment, dacă martorul refuză să fie audiat, iar refuzul nu se întemeiază pe o dispoziție legală care îi conferă acest drept, sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă în varianta omisivă.

Așadar, potrivit deciziei ICCJ, nu jurământul este reperul esențial pentru existența calității de martor și pentru tipicitatea faptei, ci calitatea procesuală atribuită de organul judiciar, informarea martorului cu privire la obiectul audierii și comunicarea obligațiilor procesuale.

XII.2. Asupra fondului sesizării

64. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vedereapronunțării unei hotărâri prealabile are ca obiect lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 273 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a se stabili dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care o persoană citată în calitate de martor în procesul penal refuză, înainte sau după depunerea jurământului, să facă orice fel de declarații.
65. Dezlegarea problemei de drept supuse analizei seimpune a fi examinată prin prisma a două coordonate: din perspectiva normei de incriminare, precum și din perspectiva normelor de drept procesual penal privind audierea martorilor.
66. Potrivit dispozițiilor art. 273 alin. (1) din Codul penal, faptamartorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
67. Subiectul activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă esteunul calificat, și anume martorul. Calitatea de martor reprezintă o cerință pentru existența infracțiunii de mărturie mincinoasă, în lipsa acesteia nefiind îndeplinită condiția tipicității.
68. Dobândirea calității de martor nu este condiționată învreun fel de depunerea sau nu a jurământului, textele legale ce reglementează audierea martorilor (art. 114 și următoarele din Codul de procedură penală) neimpunând o astfel de condiție.
69. Orice persoană citată în calitate de martor în fațaorganelor judiciare are, conform art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală, următoarele obligații: de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate în citație; de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței; de a spune adevărul.
70. Calitatea de martor este atribuită de organele judiciare,în situația în care se constată că respectiva persoană are cunoștință despre fapte sau împrejurări care constituie probă în cauza penală. Acest fapt derivă și din cuprinsul prevederilor art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală, care stabilesc obligațiile ce revin oricărei persoane care este citată în calitate de martor, procedura de citare efectuându-se de organele judiciare și fiind anterioară momentului în care persoana își poate exprima acordul cu privire la formularea unei declarații în această calitate.
71. Din momentul dobândirii acestei calități, persoana devinetitularul drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege pentru martori, inclusiv al obligației de a spune adevărul [art. 114 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală] și al obligației de a da declarații conforme cu realitatea [art. 120 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală].
72. În dezacord cu opiniile din doctrină, potrivit cărora nu suntîntrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă atunci când persoana refuză să depună jurământul și să aibă calitatea de martor, deoarece nu are în mod legal atribuită calitatea de martor1, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că refuzul de a da declarații, chiar anterior depunerii jurământului, nu poate fi justificat prin lipsa acestui act formal, întrucât obligația de a da declarații nu se naște din momentul depunerii jurământului sau a declarației solemne, ci rezultă din însăși calitatea procesuală de martor.
73. În doctrină, s-a evidențiat și punctul de vedere potrivitcăruia nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă nici atunci când persoana citată în calitate de martor refuză să facă orice fel de declarații după depunerea jurământului, considerându-se că legiuitorul a înțeles să sancționeze ca mărturie mincinoasă numai acele afirmații sau treceri sub tăcere care prezintă pericol pentru înfăptuirea justiției în sensul că ele ar putea induce în eroare organele judiciare2.
74. O asemenea interpretare, respectiv că fapta martoruluide a refuza să dea declarații nu este prevăzută de legea penală doar pentru că această modalitate nu este menționată ad litteram în cuprinsul dispoziției legale, cât timp se incriminează fapta de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale, poate determina, printr-o interpretare reductio ad absurdum, la o sancționare a faptei de a nu spune tot ce știe, dar la o achitare pentru fapta de a refuza să dea declarații.
75. Dacă s-ar admite că refuzul total de a face declarații nuar atrage răspunderea penală pentru mărturie mincinoasă, s-ar ajunge la o interpretare contrară scopului legii penale, întrucât s-ar crea un regim mai favorabil pentru martorul care refuză complet să declare, față de cel care oferă o declarație parțială sau mincinoasă, deși ambele conduite încalcă, în mod esențial, obligația legală de a spune adevărul.
76. Refuzul martorului de a da declarații în fața organuluijudiciar echivalează cu a „nu spune tot ce știe” și, prin urmare, constituie element material al laturii obiective a infracțiunii de mărturie mincinoasă.
77. Omisiunea de a spune tot ce știe cu privire la fapte sauîmprejurări esențiale ale cauzei include și refuzul de a face orice fel de declarație, care echivalează cu ascunderea tuturor informațiilor pe care martorul le-a perceput și pe care le cunoștea la data audierii3.
78. Nu pot fi asimilate refuzului de a declara neprezentareanejustificată a martorului în fața organelor judiciare sau refuzul acestuia de prezentare, în cazul încălcării obligației de a se prezenta în fața organelor judiciare, Codul de procedură penală prevăzând aducerea martorului cu mandat de aducere, conform art. 265 alin. (1) din Codul de procedură penală, și aplicarea amenzii judiciare, potrivit art. 283 alin. (2) din Codul de procedură penală.
79. Important este momentul în care se dispune din oficiu orise admite cererea unui subiect procesual de audiere a unei persoane în calitate de martor, fiind fără relevanță, din perspectiva condițiilor de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 273 alin. (1) din Codul penal, dacă persoana a depus ori nu jurământul sau declarația solemnă atunci când își exprimă refuzul de a da declarații.
80. În consecință, nu se poate vorbi de refuzul de a aveacalitatea de martor, în situația nedepunerii jurământului sau a declarației solemne, calitatea de martor fiind dobândită din momentul dispunerii din oficiu sau al încuviințării audierii sale.
81. Astfel, art. 114 alin. (2) și art. 119 din Codul de procedurăpenală, care reglementează mai multe etape care preced momentul în care persoanei citate i se solicită să depună jurământul sau, după caz, declarația solemnă, folosesc pentru desemnarea acestei persoane termenul de „martor”, ceea ce înseamnă că este dobândită această calitate procesuală anterior momentului procesual al depunerii jurământului sau, după caz, a declarației solemne.
82. Prin urmare, existența infracțiunii de mărturie mincinoasănu este condiționată de depunerea jurământului sau a declarației solemne. Dacă legiuitorul ar fi dorit să sancționeze penal și nerespectarea obligației martorului de a depune jurământ ar fi prevăzut expres acest lucru, însă simpla lecturare a art. 273 alin. (1) din Codul penal relevă că realizarea elementului material al laturii obiective nu presupune ca o cerință esențială depunerea jurământului sau a declarației solemne anterior formulării de afirmații mincinoase sau omisiunii de a spune tot ceea ce știe.
83. Ca urmare a modificării dispozițiilor art. 119 alin. (2),art. 120 și art. 121 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin Legea nr. 201/2023, organul judiciar este obligat să solicite martorului să depună jurământul sau declarația solemnă după parcurgerea procedurii prealabile, dar înainte de comunicarea drepturilor și obligațiilor prevăzute de art. 120 alin. (1) din Codul de procedură penală.
84. Obligația de a depune jurământ sau declarație solemnăare un rol de avertizare și responsabilizare a martorului asupra importanței relatărilor sale, urmărind înlăturarea eventualelor tendințe de a nu spune adevărul în totalitate, jurământul fiind astfel o garanție a sincerității martorului.
85. Obligațiile de a da declarații conforme cu realitatea și dea spune adevărul reprezintă îndatorirea esențială a martorului, care, în caz de încălcare, atrage răspunderea penală pentru mărturie mincinoasă.
86. Dacă s-ar considera că fapta nu mai este tipică strict dinconsiderentul că martorul nu a depus jurământul ori declarația solemnă, s-ar reglementa un drept absolut la tăcere al martorului, lipsind, astfel, de sens, atât incriminarea infracțiunii de mărturie mincinoasă în varianta omisivă, dar și întreaga jurisprudență europeană care a analizat în repetate rânduri dreptul martorului la tăcere doar în corelație cu dreptul persoanei de a nu se autoincrimina.

87. Lipsa depunerii jurământului sau a declarației solemnear putea avea drept consecință doar afectarea fiabilității probei în cauza în care este administrată, depunerea jurământului sau a declarației solemne nereprezentând o condiție pentru tipicitatea infracțiunii de mărturie mincinoasă, în varianta omisivă, constând în refuzul de a da orice fel de declarații într-o cauză.
88. Dacă martorul refuză nejustificat să dea declarațiianterior momentului depunerii jurământului sau a declarației solemne, nu se poate afirma că, în acest caz, nu mai este titularul drepturilor și obligațiilor procesuale prevăzute de lege, acestea subzistând în continuare, întrucât calitatea sa de martor nu este condiționată de depunerea jurământului sau a declarației solemne, organul judiciar trebuind să îi pună în vedere consecințele juridice ale atitudinii sale procesuale.
89. Un alt aspect este și cel care rezultă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 116 alin. (3), art. 117 alin. (1) și ale art. 118 din Codul de procedură penală, considerându-se că doar persoanele prevăzute limitativ și expres în aceste texte de lege au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor, celelalte persoane nefiind titulare ale acestui drept, ci ale obligațiilor de a spune adevărul și de a da declarații conforme cu realitatea.
90. Astfel, legiuitorul a prevăzut expres că au dreptul sărefuze să fie audiate în calitate de martor persoanele obligate să păstreze secretul profesional sau confidențialitatea datelor de care au luat cunoștință în exercițiul profesiei, soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, frații și surorile suspectului sau inculpatului, persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului și cele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau acelora dintre părinți și copii, dacă dovedesc că au conviețuit sau conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul.
91. Totodată, art. 118 din Codul de procedură penalăprevede expres dreptul martorului la tăcere și neautoincriminare, acesta având dreptul să nu declare fapte și împrejurări de fapt care, dacă ar fi cunoscute, l-ar incrimina.
92. În realitate, o asemenea persoană nu mai este un martor,deoarece nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal, trebuind să beneficieze de dreptul martorului la tăcere și neautoincriminare, similar suspectului/inculpatului, Curtea Constituțională făcând o distincție între „martorul veritabil” și „martorul suspect de facto” în Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020.
93. Prin Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019 pronunțată deÎnalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 din Codul penal, nefiind un „martor veritabil”, ci un „martor asimilat”, pentru care legea nu instituie o calitate procesuală specifică, dar care are o strânsă legătură cu infracțiunea dedusă judecății, participantul la comiterea ei fiind condamnat anterior printr-o hotărâre definitivă.
94. În plus, în dreptul național, pentru martorul care s-arautoincrimina în declarația sa, este prevăzută garanția că aceasta nu poate fi folosită împotriva sa, dacă ulterior dobândește calitatea de suspect ori inculpat în aceeași cauză [art. 118 alin. (3) din Codul de procedură penală].
95. În situația în care martorul citat în cauză refuză,indiferent dacă a depus sau nu jurământul sau declarația solemnă, să facă orice fel de declarații, fără să fie incidente dispozițiile prevăzute de art. 116 alin. (3), art. 117 alin. (1) și art. 118 din Codul de procedură penală, sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă.
96. Prin reglementarea excepțiilor de la regula capacitățiide a depune mărturie, legiuitorul a restrâns practic sfera subiecților activi ai infracțiunii de mărturie mincinoasă, orice persoană citată ca martor și aflată într-una dintre situațiile în care legea îi acordă dreptul de a se opune audierii neputând fi trasă la răspundere pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă.
97. Prin Decizia nr. 53 din 22 ianuarie 2019 pronunțată deCurtea Constituțională, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 273 alin. (1) din Codul penal, s-a arătat că atunci când mărturia mincinoasă se săvârșește în modalitatea omisivă este necesar ca martorul să fi fost întrebat asupra împrejurărilor esențiale, întrucât numai în măsura în care i se atrage atenția, printr-o întrebare, asupra unei anumite împrejurări, își poate da seama că acea împrejurare este esențială și, prin urmare, că orice alterare a adevărului aduce atingere activității de înfăptuire a justiției, întrebarea expresă adresată, în acest sens, martorului constituind o condiție pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de mărturie mincinoasă.
98. Însă situația avută în vedere de către Curtea Constituțională nu este cea care face obiectul prezentei sesizări, și anume, refuzul total de a depune mărturie, ci cazul în care martorul este de acord să depună mărturie, dar refuză să răspundă la o întrebare privind o împrejurare esențială.

99. Întrucât refuzul de a fi ascultat intervine dupăparcurgerea procedurii prealabile, în cursul căreia martorului i se aduc la cunoștință, potrivit art. 119 alin. (2) din Codul de procedură penală, obiectul cauzei și faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, se constată că omisiunea de a spune tot ce știe cu privire la aceste fapte sau împrejurări de fapt constituie mărturie mincinoasă chiar dacă martorului nu i-au fost adresate întrebări de către organul judiciar.
100. În varianta omisivă de săvârșire, martorul priveazăorganul judiciar de date și informații pe care le cunoaște și care pot contribui la aflarea adevărului și prin aceasta creează o stare de pericol pentru activitatea de înfăptuire a justiției.
101. Din analiza coroborată a prevederilor art. 114 alin. (2) lit. c), art. 120 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală și ale art. 273 alin. (1) din Codul penal rezultă faptul că mărturia mincinoasă incriminează, în fapt, încălcarea de către martor a principalei obligații care îi revine în procesul penal, și anume, de a da declarații conforme cu realitatea.
102. Pentru a-l determina să spună adevărul și pentru asublinia importanța depoziției care i se solicită a fi dată, legiuitorul a prevăzut expres obligația martorului de a depune jurământul sau declarația solemnă înainte de audiere, apelându-se astfel la conștiința sa religioasă sau morală. În plus, organul judiciar îi atrage atenția că nerespectarea obligației de a furniza organului judiciar tot ceea ce cunoaște despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în procesul penal atrage răspunderea penală pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

103. Spre deosebire de părți și de subiecții procesualiprincipali, în cazul cărora operează o prezumție de parțialitate, martorul se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecății și, tocmai de aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv și să contribuie la aflarea adevărului4.
104. În cazurile expres prevăzute de lege, martorul poateinvoca dreptul de a refuza să fie ascultat. Acest drept nu poate fi însă unul absolut, invocarea sa în afara cazurilor în care legea îi permite exercitarea sa fiind de natură să nesocotească voința legiuitorului, prin incriminarea faptei urmărindu-se să se ocrotească relațiile sociale privind înfăptuirea justiției care presupun o participare corectă și loială la proces a celor care au cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza respectivă.
105. Or, apărarea activității de înfăptuire a justiției ar fi iluzoriedacă respectarea principalei obligații procesuale care îi revine martorului, și anume, de a spune adevărul, ar fi lăsată la aprecierea titularului acesteia.
106. Este atributul organului judiciar să stabilească, în funcțiede particularitățile cauzei, dacă refuzul de a da declarație, exprimat de martorul citat, reprezintă o exercitare a unui drept prevăzut de lege.
107. Cu privire la încadrarea juridică a faptei martorului de arefuza să dea declarații se constată că nu pot fi întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de favorizare a făptuitorului, prevăzute de art. 269 din Codul penal, și nici ale infracțiunii de obstrucționare a justiției, prevăzute de art. 271 alin. (1) lit. b) din Codul penal.
108. Prin Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019 pronunțată deÎnalta Curte de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a stabilit că infracțiunea de favorizare a făptuitorului nu poate fi reținută decât atunci când nu există alte incriminări speciale ale favorizării, cum este și mărturia mincinoasă. În cazul infracțiunilor contra înfăptuirii justiției care, prin specificul lor, se pot prezenta ca formă aparte de favorizare, ele își păstrează autonomia, favorizarea are caracterul de incriminare generală, dar subsidiară, între infracțiunea de favorizare a făptuitorului și cea de mărturie mincinoasă existând un raport de subsidiaritate de tipul infracțiune generală — infracțiune specială.
109. Dacă fapta prin care se acordă ajutor întruneșteelementele constitutive ale unei alte infracțiuni contra înfăptuirii justiției, se va da prioritate normei speciale, prin cele două texte de incriminare fiind protejată aceeași valoare socială.
110. Refuzul martorului de a da declarații în legătură cufaptele și împrejurările esențiale ale unei cauze penale constituie o faptă tipică de mărturie mincinoasă săvârșită în varianta omisivă; acest refuz nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de favorizare a făptuitorului, în condițiile în care se reține că martorul nu a comis și alte acțiuni concrete de ajutorare a făptuitorului, de natura celor care constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii de favorizare a făptuitorului^[1].
111. În privința infracțiunii de obstrucționare a justiției,subiectul activ nu este calificat, cum este subiectul activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, iar varianta omisivă, prevăzută de art. 271 alin. (1) lit. b) din Codul penal, se referă la refuzul de a pune la dispoziție organului judiciar date, informații, înscrisuri sau bunuri deținute, solicitate expres, persoana fiind avertizată în prealabil asupra consecințelor faptelor sale, refuzul martorului de a da declarații neputând fi asimilat refuzului la care se referă norma de incriminare mai sus menționată.
112. Dacă refuzul de a furniza informații este reținut însarcina unui martor, se poate reține infracțiunea de mărturie mincinoasă (dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 273 din Codul penal), iar nu obstrucționarea justiției^[2].
113. Raportând cele expuse la situația la care se referăîntrebarea prealabilă, se constată că, din momentul în care martorului i se aduc la cunoștință de către organul judiciar faptele sau împrejurările de fapt care fac obiectul probațiunii și cu privire la care urmează să fie audiat, precum și obligațiile procesuale, refuzul de a fi audiat, în măsura în care nu se întemeiază pe o dispoziție legală care să îi confere acest drept, întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă în varianta omisivă prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal.