SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
În Monitorul Oficial, PARTEA I, Nr. 561/8.VII.2026 a fost publicată Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 3 iunie 2025 în cauza Manolache împotriva României.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că România a încălcat dreptul la un proces echitabil al lui Nicolae-Richard Manolache, fost inculpat într-un dosar de trafic de influență judecat la Pitești, după ce acesta a fost achitat de Tribunalul Argeș, dar condamnat definitiv în apel la trei ani de închisoare cu suspendare.
Curtea de la Strasbourg a constatat că procesul de apel nu a fost echitabil, deoarece condamnarea s-a întemeiat pe o nouă evaluare a unor mărturii decisive, în condițiile în care unul dintre cei doi judecători care au pronunțat soluția nu îi audiase direct pe principalii martori.
Hotărârea privește una dintre cele mai sensibile situații din procesul penal: transformarea unei achitări într-o condamnare de către instanța de apel. CEDO arată că o asemenea schimbare este posibilă, dar numai cu respectarea unor garanții procedurale stricte, mai ales atunci când vinovăția depinde de credibilitatea unor persoane care susțin că au asistat direct la faptele cercetate.
În cauza Manolache, instanța de apel a încercat să reaudieze martorii, însă componența completului s-a schimbat între ședințe.
Martorii principali au fost ascultați de un complet, iar condamnarea a fost pronunțată de un altul. Unul dintre cei doi judecători ai completului final nu îi văzuse și nu îi auzise direct pe denunțători și nici pe alți martori importanți.
Curtea Europeană a considerat că, într-un complet de numai doi judecători, care trebuia să decidă în unanimitate, această lipsă nu putea fi compensată de faptul că celălalt judecător fusese prezent la toate audierile.
Un denunț privind 1.500 de euro și promisiunea unui loc de muncă
Cazul a început la 17 martie 2015, când doi soți identificați în hotărâre prin inițialele H.I. și H.S. au depus un denunț la Direcția Generală Anticorupție Argeș.
Nicolae-Richard Manolache era, la momentul faptelor cercetate, agent de poliție. Potrivit acuzațiilor formulate de soții H., acesta ar fi solicitat și primit de la H.S. suma de 1.500 de euro, promițând că îl va ajuta pe soțul acesteia, H.I., să fie angajat ca șofer la o societate privată.
Este importantă delimitarea între ceea ce reprezintă acuzația și ceea ce a fost stabilit definitiv. Hotărârea CEDO consemnează că soții H. l-au acuzat pe reclamant că a cerut și primit banii, că nu și-ar fi respectat promisiunea și că, ulterior, ar fi refuzat să le ofere explicații sau să restituie suma.
Aceste afirmații provin din denunț și din declarațiile date în dosarul penal; ele nu sunt prezentate de CEDO ca fapte constatate direct de Curtea europeană.
Conflictul ar fi avut și o componentă profesională. H.S. lucra pentru M.A., soția reclamantului. Denunțătorii au susținut că H.S. a fost concediată în contextul neînțelegerilor privind restituirea banilor. Apărarea a prezentat ulterior o explicație diferită, sugerând că denunțul putea fi o formă de răzbunare pentru concediere.
La 21 aprilie 2015, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș a început urmărirea penală față de reclamant pentru trafic de influență. La 16 iulie 2015, Manolache a fost trimis în judecată în baza art. 291 din Codul penal, coroborat cu art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 privind faptele de corupție.
Traficul de influență presupune, în esență, pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii unor bani ori foloase de către o persoană care susține că are influență asupra unui funcționar public și promite că îl va determina să îndeplinească un act. În dosarul Manolache, acuzația descrisă în hotărârea CEDO era legată de promisiunea de a facilita angajarea lui H.I.
De unde proveneau banii și ce se știe despre remiterea lor
Părinții lui H.S., soții R., furnizaseră o parte din suma care urma să fie remisă. Declarațiile acestora au devenit ulterior o componentă importantă a dosarului acuzării.
Nu a existat o constatare în flagrant, iar acuzația a fost construită în principal prin declarații, convorbiri telefonice, informații despre proveniența banilor și rapoarte referitoare la teste poligraf.
În proces, apărarea a invocat și contradicții privind circumstanțele presupusei remiteri, inclusiv în legătură cu prezența fiului soților H. în momentul în care banii ar fi fost predați.
Cum a fost construit dosarul acuzării
Parchetul s-a bazat în special pe declarațiile soților H., pe mărturiile părinților lui H.S., pe declarația unei prietene a acesteia, pe anumite convorbiri telefonice și pe rezultatele examinărilor poligraf.
Greutatea juridică a acestor probe nu era însă aceeași.
Soții H. erau persoanele care susțineau că aveau cunoaștere directă asupra faptelor. În perspectiva Tribunalului Argeș, declarațiile lor reprezentau singurele probe directe privind presupusa solicitare și primire a banilor.
Părinții lui H.S., soții R., puteau confirma că furnizaseră o parte din sumă și că aflaseră de la fiica și ginerele lor despre evenimente. Nu rezultă însă că ar fi asistat direct la remiterea banilor către reclamant.
F.D., o prietenă a lui H.S., a relatat, la rândul său, ceea ce îi fusese povestit. Curtea de Apel a calificat-o drept martor indirect, deoarece nu fusese martor ocular al pretinsei fapte.
Un alt martor, R.M.L., asistase la o ceartă legată de restituirea sumei. Declarația acestei persoane putea confirma existența unui conflict privind banii, dar nu demonstra, prin ea însăși, că reclamantul primise suma în schimbul unei intervenții pentru angajare.
Dosarul conținea și înregistrări ale unor convorbiri purtate pe telefoanele soților H., ale reclamantului și ale soției sale. Aceleași conversații aveau să primească interpretări diferite în cele două grade de jurisdicție.
Prima instanță: probe insuficiente pentru înlăturarea prezumției de nevinovăție
În fața Tribunalului Argeș, reclamantul a contestat toate mărturiile strânse în cursul urmăririi penale, cu excepția celei date de R.M.L.
Soții H. nu au fost audiați direct în primă instanță. Tribunalul a constatat, în ședințele din 4 noiembrie și 2 decembrie 2015, că aceștia nu se aflau în România și că nu au putut fi prezentați în fața instanței, în pofida mandatelor de aducere emise. Judecătorul a dispus citirea declarațiilor pe care cei doi le dăduseră în cursul urmăririi penale.
Tribunalul l-a audiat pe reclamant, care a negat acuzațiile, și i-a ascultat pe soții R. și pe F.D.
La 4 decembrie 2015, Tribunalul Argeș a pronunțat achitarea, aplicând principiul in dubio pro reo: atunci când, după examinarea probelor, rămâne o îndoială rezonabilă asupra vinovăției, aceasta profită inculpatului.
Instanța a considerat că soții H. erau sursa singurelor probe directe și că celelalte persoane nu făceau decât să reproducă, în diferite forme, ceea ce le fusese relatat de denunțători.
Tribunalul a analizat și testele poligraf efectuate asupra soților H. Rapoartele indicau că aceștia nu manifestaseră un comportament simulat.
Prima instanță a apreciat însă că testul poligraf nu figura printre mijloacele de probă prevăzute de Codul de procedură penală. Chiar dacă putea reprezenta un indiciu de sinceritate atunci când se corobora cu alte elemente, un asemenea rezultat nu putea justifica singur condamnarea.
Tribunalul a subliniat și că reclamantului nu îi revenea sarcina să își dovedească nevinovăția.
În privința convorbirilor telefonice, instanța a considerat că acestea nu dovedeau veridicitatea acuzațiilor. Soția reclamantului, M.A., nega că ar fi cunoscut faptele descrise de denunțători.
Totodată, tribunalul a reținut că explicația apărării — potrivit căreia H.S. putea urmări răzbunarea după concediere — era susținută parțial de declarația lui R.M.L.
Achitarea nu a însemnat că tribunalul stabilise că denunțătorii au mințit sau că remiterea banilor era imposibilă. Instanța a constatat că ansamblul probator nu era suficient pentru a înlătura prezumția de nevinovăție.
Parchetul contestă achitarea: probele trebuiau privite împreună
Parchetul a declarat apel la Curtea de Apel Pitești.
Argumentul central al acuzării a fost că Tribunalul Argeș separase în mod greșit probele și că declarațiile, convorbirile și rapoartele trebuiau examinate în ansamblu.
Parchetul a criticat concluzia potrivit căreia declarațiile soților H. erau singurele probe de vinovăție. A susținut că, în lipsa posibilității de constatare a unei infracțiuni flagrante, probele directe și indirecte trebuiau interpretate în strânsă legătură.
Acuzarea a invocat și faptul că soții H. trecuseră testele poligraf, în timp ce reclamantul refuzase să se supună unui asemenea test. De asemenea, procurorul a susținut că prima instanță interpretase greșit sau ignorase anumite pasaje din convorbirile telefonice dintre H.S. și M.A.
Apelul nu era unul limitat la verificarea unor formalități. Potrivit Codului de procedură penală, Curtea de Apel avea competența de a examina cauza sub toate aspectele de fapt și de drept și putea fie să mențină achitarea, fie să reevalueze integral vinovăția și să pronunțe o condamnare. Această competență extinsă avea însă o consecință importantă: dacă instanța intenționa să schimbe soluția printr-o nouă apreciere a mărturiilor, trebuia să administreze în mod corespunzător probele decisive.
Trei ședințe, trei formule de complet
Derularea procesului în apel este nucleul hotărârii CEDO.
La 8 iunie 2016, Curtea de Apel Pitești s-a întrunit într-un complet format din judecătorii C.A.N. și T.G. Reclamantul, asistat de avocat, a declarat că nu dorea să dea o nouă declarație.
În mod aparent paradoxal, avocatul său s-a opus atunci reaudierii martorilor solicitate de parchet. Apărarea a considerat că dosarul conținea suficiente elemente pentru ca instanța să examineze motivele de apel și că persoanele deja audiate nu ar mai fi avut nimic relevant de adăugat.
Această poziție a avocatului avea să fie invocată ulterior de Guvernul României în fața CEDO.
Curtea de Apel nu a urmat însă opinia apărării. În temeiul art. 421 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, a amânat judecarea și a dispus citarea soților H., a soților R. și a martorei F.D.
La 21 septembrie 2016, completul era schimbat. Curtea s-a întrunit în formula E.P. și I.F. Cei doi judecători i-au audiat direct pe soții H. și pe soții R. Declarațiile lor au fost consemnate în dosar și, potrivit hotărârii CEDO, erau foarte asemănătoare cu cele date anterior.
La ședința următoare, din 2 noiembrie 2016, completul a fost modificat din nou. De această dată, judecata a fost continuată de E.P. și T.G.
Acest ultim complet a audiat-o direct pe F.D. După audierea acesteia, instanța a deschis dezbaterile și a ascultat concluziile părților.
Prin avocat, reclamantul a susținut că declarația de vinovăție s-ar întemeia în realitate pe afirmațiile denunțătorilor și că acestea prezentau contradicții. Au fost invocate diferențe privind prezența fiului soților H. la presupusa predare a banilor, precum și neconcordanțe între diferite relatări. Apărarea a repetat că soții R. și F.D. nu confirmau direct remiterea banilor, ci doar ceea ce le fusese povestit.
În aceeași zi, completul E.P.–T.G. a pronunțat condamnarea.
Judecătoarea E.P. participase la audierea tuturor celor cinci martori.
Judecătorul T.G., care a semnat condamnarea alături de E.P., nu îi audiase pe soții H. și nici pe soții R. El o ascultase direct doar pe F.D., martor indirect.
Judecătorul I.F., care îi audiase pe denunțători și pe părinții lui H.S., nu a făcut parte din completul care a decis condamnarea.
Curtea de Apel schimbă achitarea în trei ani de închisoare cu suspendare
La 2 noiembrie 2016, Curtea de Apel Pitești a desființat sentința de achitare și l-a condamnat pe Nicolae-Richard Manolache la trei ani de închisoare cu suspendarea executării.
Instanța de apel a pornit de la același principiu al îndoielii rezonabile, dar a apreciat diferit probele.
Curtea de Apel a considerat că declarațiile soților H. se coroborau cu celelalte elemente și că nu reprezentau singurele probe de vinovăție. Instanța a arătat că mărturiile soților R. și ale lui F.D., deși indirecte, erau consecvente, detaliate și precise.
Faptul că martorii erau rude sau prieteni ai denunțătorilor nu demonstra, în opinia Curții de Apel, că ar fi avut un interes personal în condamnarea reclamantului.
Instanța a reinterpretat și convorbirile telefonice. A reținut, între altele, că M.A., soția reclamantului, o descrisese pe H.S. drept „impertinentă, nu mincinoasă” și că ar fi înțeles că H.I. trebuia „ajutat” să își găsească un loc de muncă.
Aceste formulări nu echivalau, prin ele însele, cu recunoașterea unei fapte de trafic de influență, dar instanța de apel le-a apreciat în legătură cu celelalte probe.
Curtea de Apel a adoptat o poziție diferită și asupra poligrafului. A considerat că rapoartele întocmite de specialiști puteau fi echivalate cu expertizele și puteau fi analizate ca mijloace de probă împreună cu restul materialului din dosar.
Hotărârea CEDO nu stabilește dacă această interpretare asupra poligrafului era corectă în dreptul intern. De asemenea, nu analizează dacă toate concluziile Curții de Apel privind convorbirile telefonice erau convingătoare. Problema examinată la Strasbourg a fost una procedurală: putea instanța să pronunțe această condamnare după o nouă evaluare a credibilității, deși ambii judecători nu îi audiaseră pe martorii decisivi?
Ce a reclamat Manolache la Strasbourg
Nicolae-Richard Manolache a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 11 ianuarie 2017.
El a invocat art. 6 din Convenția europeană, care garantează dreptul la un proces echitabil. Reclamantul a susținut că principiul nemijlocirii fusese încălcat, întrucât completul care l-a condamnat nu audiase, în aceeași compunere, martorii determinanți.
Potrivit argumentelor sale, fiecare modificare a completului ar fi trebuit să ducă la reluarea dezbaterilor și la audierea directă a martorilor de către judecătorii care urmau să decidă vinovăția.
Reclamantul a insistat asupra importanței declarațiilor soților H., pe care le considera singurele probe directe capabile să fundamenteze condamnarea.
El a mai susținut că poziția adoptată de avocat la începutul apelului, opoziția față de reaudieri. nu exonera instanța de obligația de a organiza procedura astfel încât să respecte principiul nemijlocirii.
Apărarea Guvernului României
Guvernul a susținut că speța era diferită de alte cauze în care CEDO condamnase România pentru încălcarea principiului nemijlocirii.
Unul dintre argumentele principale a fost că avocatul reclamantului se opusese inițial reaudierii martorilor. În opinia Guvernului, această atitudine trebuia luată în considerare atunci când reclamantul critica ulterior lipsa unei noi audieri.
Guvernul a arătat și că numai unul dintre cei doi judecători fusese înlocuit. Judecătoarea E.P. îi audiase pe toți martorii și făcea parte din completul care pronunțase condamnarea.
În plus, transcrierile audierilor și celelalte probe se aflau la dispoziția judecătorului T.G. Guvernul a susținut că hotărârea nu se întemeiase exclusiv pe mărturiile denunțătorilor, ci pe un ansamblu mai larg de probe.
O altă teză a fost că apărarea nu ar fi contestat în mod real credibilitatea martorilor și că nu solicitase reaudierea lor după modificarea completului.
CEDO a examinat aceste argumente, dar nu le-a considerat suficiente.
De ce contează audierea directă a martorului
În dreptul la un proces echitabil, principiul nemijlocirii are o funcție concretă. Judecătorul chemat să decidă dacă o persoană este vinovată trebuie, atunci când soluția depinde de credibilitatea unui martor, să îl vadă și să îl audă.
Citirea unei declarații sau ascultarea unei înregistrări nu reproduce integral experiența audierii directe. Judecătorul nu percepe doar cuvintele, ci și modul în care sunt rostite, ezitările, reacțiile la întrebări, coerența răspunsurilor și eventualele schimbări de versiune.
CEDO a formulat în hotărâre principiul potrivit căruia decizia penală trebuie, în mod normal, să fie luată de judecătorii care au fost prezenți pe parcursul procedurii și al procesului de administrare a probelor.
Curtea europeană nu a stabilit o interdicție absolută privind schimbarea completului. Judecătorii pot fi înlocuiți din motive administrative sau procedurale. În asemenea situații trebuie însă adoptate măsuri care să asigure că noii membri ai completului cunosc efectiv probele și că drepturile acuzatului sunt protejate.
În funcție de natura cauzei, poate fi suficientă punerea la dispoziție a transcrierilor, mai ales când credibilitatea martorului nu este contestată. În alte situații, este necesară o nouă ședință, reluarea argumentelor sau reaudierea martorilor importanți.
În cauza Manolache, credibilitatea era tocmai punctul central al litigiului.
Prima instanță exprimase îndoieli cu privire la forța probatorie a declarațiilor soților H. Apărarea indicase contradicții. Curtea de Apel urma să schimbe achitarea în condamnare tocmai printr-o apreciere diferită a acelor mărturii. Din acest motiv, transcrierile nu puteau înlocui audierea directă.
Obligația instanței exista chiar dacă avocatul nu a cerut reaudierea
CEDO a respins ideea că poziția avocatului îl împiedica pe reclamant să invoce ulterior încălcarea Convenției. La începutul apelului, avocatul considerase că audierea martorilor nu era necesară. Curtea de Apel a apreciat însă contrariul și a dispus citarea acestora.
Pentru instanța europeană, acest aspect confirma chiar importanța pe care judecătorii naționali o atribuiau declarațiilor. Curtea de Apel a decis că martorii trebuie audiați înainte de soluționarea apelului. Problema a apărut după ce aceștia au fost audiați, deoarece completul s-a modificat.
CEDO a reiterat că, în cauzele în care o persoană achitată riscă să fie condamnată după reevaluarea faptelor și a mărturiilor, instanța de apel trebuie să ia din oficiu măsurile necesare. Garanția procesului echitabil nu depinde exclusiv de inițiativa avocatului.
Curtea a arătat că instanța de apel avea obligația de a-i asculta direct pe martorii relevanți „în pofida lipsei unei cereri exprese” din partea apărării.
Această obligație rezulta nu numai din Convenție, ci și din dreptul român.
Ce impunea Codul de procedură penală
Art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală stabilește efectul devolutiv al apelului. Instanța trebuie să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, nu doar în limitele criticilor formulate.
În cauza Manolache, Curtea de Apel putea reevalua complet problema vinovăției.
Art. 421 alin. (2) lit. a), în forma modificată prin OUG nr. 18/2016 și aplicabilă procesului, prevedea că instanța de apel care desființează achitarea și pronunță o nouă hotărâre „readministrează declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare”.
Curtea de Apel a aplicat inițial acest text și a chemat martorii. Hotărârea sa definitivă sublinia chiar că persoanele citate fuseseră audiate în apel.
CEDO a constatat însă că instanța națională nu a ținut cont de consecințele schimbării completului asupra principiului nemijlocirii.
A readministra formal declarațiile nu era suficient. Era necesar ca persoanele care urmau să decidă condamnarea să participe efectiv la administrarea probelor importante.
De ce prezența unui singur judecător la toate audierile nu a fost suficientă
În completul care a pronunțat condamnarea, E.P. îi audiase pe toți martorii. T.G. nu îi audiase pe soții H. și nici pe soții R.
Guvernul a susținut că această situație putea fi tolerată deoarece numai unul dintre judecători lipsise de la unele audieri.
CEDO a comparat speța cu alte cauze în care unul dintre membrii unui complet mai numeros nu asistase la toate probele. În acele situații, completurile aveau patru, cinci sau opt membri, iar judecătorul care nu audiase martorii reprezenta doar o fracțiune redusă din instanță.
În cazul Manolache, completul avea numai doi membri. Mai important, hotărârea trebuia luată în unanimitate. Judecătorul T.G. nu era un membru secundar al unui complet larg, ci reprezenta jumătate din instanță. Fără votul său, condamnarea nu putea fi pronunțată.
Curtea europeană a concluzionat că respectarea nemijlocirii de către E.P. „nu poate compensa” absența lui T.G. de la audierea tuturor martorilor, cu excepția lui F.D. Mărturiile puteau fi decisive pentru condamnare
CEDO a analizat și importanța concretă a declarațiilor. Este adevărat că instanța de apel s-a referit la mai multe categorii de probe: convorbiri telefonice, rapoarte poligraf, mărturii directe și indirecte.
Totuși, Curtea europeană a observat că înscrisurile și înregistrările nu puteau duce singure la condamnare. Acestea dobândeau relevanță în măsura în care se coroborau cu declarațiile soților H.
Soții H. erau, în afara reclamantului, singurele persoane prezentate drept martori direcți ai faptelor incriminate. Din această perspectivă, declarațiile lor aveau o „importanță deosebită” și puteau fi chiar decisive.
Noua interpretare dată în apel acestor mărturii a fost exact elementul care a permis trecerea de la achitare la condamnare. Or, unul dintre cei doi judecători care au adoptat această interpretare nu îi audiase.
Decizia CEDO: încălcarea art. 6 § 1
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în unanimitate că procesul nu a respectat cerințele art. 6 § 1 din Convenție.
Concluzia centrală apare la paragraful 34 al hotărârii. CEDO a constatat că instanța de apel a dat „o nouă interpretare mărturiilor”, care constituiau probe decisive, fără ca ambii judecători să îi fi audiat direct pe martori.
În dispozitiv, Curtea a hotărât expres că „a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție”.
Verdictul nu contestă dreptul instanțelor române de a condamna o persoană achitată anterior. Ceea ce sancționează este procedura concretă prin care s-a ajuns la condamnare.
O instanță de apel poate avea o viziune diferită asupra probelor. Dar, atunci când diferența depinde de aprecierea credibilității unor martori, judecătorii care pronunță condamnarea trebuie să beneficieze de contactul direct cu acele mărturii sau trebuie instituite garanții procedurale reale și suficiente.
Partajează acest conținut:
