Acțiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale în situația în care instanța arbitrală și-a reținut competența|Practică neunitară

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, reclamanta a chemat în judecată pârâtul-asigurător RCA, solicitând obligarea acestuia la plata contravalorii reparaţiei autoturismului avariat, pentru care a fost întocmită cererea de plată a despăgubirii în cadrul dosarului de daună şi a penalităţilor de întârziere de 0,2%.

A invocat prevederile art. 7 alin. (3) şi art. 26 din Norma nr. 18/2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară,concluzionând că Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat ar fi instanţă competentă să soluţioneze acest tip de litigii. Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat a admis acţiunea şi a obligat pârâta-asigurător la plata despăgubirilor şi penalităţilor de întârziere solicitate.
Împotriva hotărârii pârâta asigurător a formulat acţiune în anulare hotarare arbitrală întemeiată pe disp. art. 608 alin 1 lit a şi b C.pr.civ.

În cadrul întâlnirii judecătorilor președinți de secții din 2022 au fost exprimate două opinii:

Într-o primă opinie, au fost admise actiunile în anulare; au fost anulate hotararile arbitrale; au fost trimise cauzele spre soluţionare judecătoriei competente. În susținerea acestei opinii s-a reținut, în esență, că potrivit Codului de procedură civilă, existența unei convenții arbitrale este esențială pentru sesizarea legală a instanței arbitrale și atragerea competenței acesteia în soluționarea litigiului.

În a doua opinie, au fost respinse acţiunile în anulare hotarare arbitrală. În acest sens, s-a reținut că din interpretarea coroborată a art. 542 alin 1 C.proc.civ. şi art. 7 alin. 3 şi 4 din Norma nr. 18/2017 rezultă, pe de o parte, că litigiile din materia asigurărilor nu sunt excluse domeniului arbitrabilității, iar pe de altă parte, că în aceste litigii consumatorul are posibilitatea de a solicita soluţionarea pe calea arbitrajului, fără ca această posibilitate să fie condiţionată de acordul societăţilor de asigurare şi reasigurare sau de inserarea unei clauze contractuale prealabilă în contractul de asigurare.

în opinia INM, în ceea ce priveşte primul motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin 1 lit a Cod procedură civilă, se poate observa că, cu excepţiile prevăzute expres de art. 542 alin.1 Cod procedură civilă, toate celelalte categorii de litigii sunt susceptibile de soluţionare pe calea arbitrajului. Or, din moment ce prin acțiunea arbitrală s-au solicitat despăgubiri rezultate dintr-un raport juridic de asigurare RCA, rezultă că litigiul era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului, nefiind incident motivul de desfiinţare a hotărârii arbitrale prevăzute de art. 608 alin. 1 lit. a Cod procedură civilă. Așa cum prevede art. 1 alin. 1, Norma ASF nr. 18/2017 reglementează modul de soluţionare a petiţiilor privind activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare, precum şi a brokerilor de asigurare. În acest context, ar trebui stabilit, cu titlu prealabil, dacă o cerere precum cea prezentată mai sus, având ca obiect obligarea asigurătorului la contravalorii reparaţiei autoturismului avariat, reprezintă o petiție, potrivit art. 2 alin. 1 pct. 2 din Norma menționată, respectiv o cerere prin intermediul căreia reclamantul îi exprimă nemulțumirea.

Astfel, nu se poate reține că art. 7 alin. 3 instituie o clauză compromisorie de drept, cu atât mai mult cu cât art. 7 alin. 3 teza finală stabileşte că soluţionareaamiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate. De asemenea, textul prevede că se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, ”prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare”, punându-se astfel accent pe faptul că soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la acestea.

Art. 7 alin. 3 din Norma ASF nr. 18/2017 nu poate fi interpretat în sensul că nu este necesară încheierea unei convenții arbitrale și că aceste societăți sunt considerate ca acceptând, de plano, orice arbitru și orice reguli de arbitraj dorite de persoana prejudiciată, principiul autonomiei de voință neprezentând vreo relevanță. Astfel, calea arbitrajului rămâne deschisă părţilor doar în condiţiile încheierii în scris a unei convenţii arbitrale, printr-un act normativ cu forţa juridică a Normei ASF neputându-se deroga de la dispoziţii de principiu ale Codului de procedură civilă, care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicţia alternativă, fiind de esenţa procedurii arbitrale.

Chiar dacă arbitru poate fi orice persoană fizică ce are capacitate deplină de exercițiu (art. 555 Cod procedură civilă), la desemnarea arbitrilor sau a instituției de arbitraj părțile au în vedere anumite calități ale acestora, specializarea, experiența și gradul de încredere pe care îl prezintă respectivele persoane, profesionalismul lor fiind unul recunoscut de ambele părți. Tocmai de aceea legea impune existența unui acord cu privire la arbitru sau instituția arbitrală, fiind lovită de nulitate o clauză care nu cuprinde asemenea elemente. Prin urmare, art. 7 alin. 3 din Norma ASF nr. 18/2017 trebuie interpretat în acord atât cu scopul reglementării sale, cât și cu principiile generale în materia arbitrajului, stabilite prin Codul de procedură civil, respectiv în sensul că instituie doar o obligație a societății de asigurare de a da curs invitației persoanei prejudiciate de a apela la mijloace alternative de soluționare a divergențelor, părțile stabilind împreună, prin convenție arbitrală, elementele necesare arbitrajului, prevăzute sub sancțiunea nulității. O interpretare în sensul că societatea de asigurare este obligată să accepte demersul persoanei păgubite de a sesiza, cu titlu de arbitru, orice persoană care are capacitate deplină de exercițiu, chiar fără cunoștințe în domeniu, sau orice instituție de arbitraj și să execute hotărârea acesteia, are avea ca efect nesocotirea obligatorii ale Codului de procedură civilă și principiile avute în vedere de legiuitor și nu ar fi proporțională cu scopul urmărit.

În esență, opinia INM este în sensul că este întemeiată acțiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale, în situația în care instanța arbitrală și-a reținut competența în temeiul dispoziţiilor Normei ASF nr. 18/2017, în lipsa unei convenţii arbitrale.