SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Material realizat de Ionel Manole, avocat Baroul Bihor
Motto: ”Un om este mai important decât un text de lege.”
Prolog: Doctrina consideră că amânarea aplicării pedepsei reprezintă un mod de individualizare a pedepsei (în realitate, pare o ”pre-individualizare” a unei pedepse între stadiile deliberative privind stabilirea, respectiv aplicarea) care poate fi dispusă doar în anumite condiții limitative; și doar dacă instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei infractorului pentru o perioadă determinată.
Într-un limbaj foarte simplificat, amânarea aplicării pedepsei se poate dispune doar în cazul în care infractorul a săvârșit o infracțiune ”mai puțin gravă” (ca pedeapsă prevăzută de legiuitor și condiții concrete), avea un cazier judiciar și social impecabil, prezintă dovezi că acest contact cu legea penală este accidental și reintegrarea sa în societate poate fi evaluată ca fluentă și non-problematică.
a. Ideatic, putem afirma că, dacă persoana infractorului era evaluată mai puțin favorabil sau circumstanțele în care a săvârșit infracțiunea îi sporeau gravitatea, chiar dacă teoretic îndeplinea condițiile pentru amânarea aplicării pedepsei, soluția ar fi fost una de condamnare la pedeapsa închisorii, cu suspendarea executării sub supraveghere. Altfel spus, o serie de condiții evaluate de către instanță fac diferența între necondamnare (amânarea aplicării unei pedepse) și o soluție de condamnare (cu suspendare, în analiza noastră).
b. Perioada de supraveghere nu poate fi privită cu superficialitate, în condițiile în care Codul penal reglementează și posibilitatea revocării amânării.
Unul dintre efectele revocării amânării executării pedepsei: pedeapsa penală inițial amânată se va executa imperativ în detenție; indiferent dacă a doua infracțiune este mult mai ”ușoară” și atrage pedeapsa alternativă a amenzii; și chiar dacă, privită singular, ar fi condus judecătorul la soluția renunțării la aplicarea pedepsei (înrudită cu achitarea).
Prevederile art. 88 din Codul penal reglementează condiţiile revocării obligatorii a amânării aplicării dacă, ulterior, persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere (ne interesează aici doar acest caz). Judecătorul nu are opțiuni, nu poate influența prima pedeapsă stabilită anterior de un alt judecator (și amânată), nu poate dispune o nouă amânare pentru pedeapsa rezultantă și nu poate dispune nici suspendarea sub supraveghere, indiferent dacă infracțiunea a doua aduce o atingere minimă valorilor sociale.
Chiar dacă aplică o amendă (infracțiunile ”mai puțin grave” au prevăzută această pedeapsă penală alternativă), tot va trebui să dispună executarea cu privare de libertate a pedepsei închisorii inițial amânate de instanța care a soluționat primul dosar. Puterea de apreciere a judecătorului, uzual cu largi perspective, este strict limitată de prevederile art. 88 alin.(3) și ale art. 91 alin.(3) lit.b) din Codul penal.[1]
Această manieră de reglementare a formelor de individualizare a pedepselor constituie opţiunea legiuitorului, care nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei.
c. Dar, focalizând atenția pe revocarea amânării aplicării pedepsei, consider că opțiunea legiuitorului a fost exagerat de restrictivă privitor la libertatea judecătorului de a individualiza pedeapsa rezultantă. Practic, judecătorul a preluat o funcție de executant în această nișă care afectează iremediabil destine.
Și, astfel, în etapa premergătoare a urmăririi penale, procurorul devine magistratul decisiv în a aprecia oportunitatea de a alege între două (pre)soluții asupra cărora decide suveran referitor la al doilea dosar penal:
- Întocmește rechizitoriul și trimite omul (infractorul) în judecată – și astfel îl obligă irecuzabil pe judecător să pronunțe o soluție cu privare de libertate sau
- Dispune renunțarea la urmărirea penală, o soluție care va evita revocarea amânării, dispoziție care va trece totuși și prin filtrul unui judecător pentru a rămâne definitivă.
Desigur, judecătorul care analizează renunțarea la urmărirea penală poate decide că este o soluție prea ușoară, dar comparativ cu judecătorul sesizat cu rechizitoriul, are opțiuni! Opțiuni conferite prin voința procurorului, mult mai puțin îngrădit în alegerile sale.
d. Paradoxal, dacă instanța care a dispus amânarea aplicării (necondamnare) ar fi pronunțat în locul acesteia o soluție de condamnare la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării (semnificativ defavorabilă), atunci în al doilea dosar puterea de apreciere a judecătorului ar putea întâlni unele opțiuni de a lăsa persoana în libertate.
De exemplu, dacă pedeapsa aplicată în al doilea dosar este amenda, nu se va pronunța și revocarea suspendării (art. 96 alin. 4 Cod penal); persoana va rămâne în libertate.
Iar art. 91 alin. (1) din Codul penal dă posibilitatea pronunțării din nou a soluției executării pedepsei sub supraveghere, în cazul în care persoana în cauză a mai fost condamnată la o pedeapsă cu închisoarea de cel mult 1 an.
Am putea afirma că se creează discriminare între persoanele în privința cărora s-a dispus o modalitate de executare a pedepsei mai ușoară – respectiv amânarea aplicării pedepsei, care nu mai pot beneficia de executarea pedepsei sub supraveghere după a doua faptă -, și cele care au fost condamnate în primul dosar la pedeapsa închisorii cu suspendare – modalitate de executare mai grea – și care pot beneficia în continuare de executarea pedepsei în libertate supravegheată.
Epilog | Remedii posibile:
ÎCCJ, prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017 (pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept) stabileşte că: În ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei de condamnare pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii.
Cum și Curtea Constituțională, în repetate rânduri, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate care vizau articolele analizate mai sus, rămâne la aprecierea legiuitorului oportunitatea de a le modifica.
[1] Prevederile art.88 alin.(3) și ale art.91 alin.(3) lit.b) din Codul penal, care au următorul cuprins:
- Art.88 alin.(3): „Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.”;
- Art.91 alin.(3) lit.b) : „(3) Nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă: […] b) aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată; […]”
Partajează acest conținut:
