SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
material realizat de Andreea Dobrițan, psiholog și realizator ”PSIHOPODCAST”
Fenomenul uitării reprezintă o normalitate a felului în care funcționează memoria. Probabil nici nu ar fi posibil să stocăm absolut toată informația cu care avem contact de-a lungul vieții. De aceea spre exemplu, uităm și ignorăm aproape toate elementele din mediu care nu se potrivesc intereselor noastre sau care nu fac obiectul atenției noastre.
Totuși, ți se întâmplă să îți amintești perfect un eveniment ieșit din comun dar care nu te interesează în mod deosebit?
Acest lucru se întâmplă pentru că memoria noastră are tendința să păstreze pentru mai mult timp situațiile „ciudate”, situațiile care se repetă frecvent sau evenimente și informații asociate (e mai greu să reținem stimuli singulari). Ce este foarte important de specificat aici, este faptul că „forma” memoriei sau amprenta mnezică se modifică de fiecare dată când ne reamintim sau povestim un eveniment anume. Practic noi nu ne mai amintim evenimentul în sine ci, mai degrabă, ne amintim ultima povestire a lui.
De-a lungul evoluției psihologiei uitarea a fost categorizată în mai multe sisteme, având diferite tipuri. Amintesc aici uitarea intenționată, uitarea traumatică, uitarea represivă (atunci când un eveniment ne-a rănit), uitarea prin simultaneitate (dacă două sau mai multe evenimente se întâmplă concomitent, unul poate fi uitat – ex.: vorbim la telefon în birou și scoatem imprimanta din priză-> uităm că am deconectat imprimanta), uitarea regresivă (odată cu vârsta).
Printre cele mai cunoscute cauze ale uitării sunt: învățarea incorectă, anxietatea, oboseala, surmenajul sau patologia (îmbolnăvirea creierului).
Când intervine patologia și cum o recunoști?
De fapt, când vorbim despre patologie, vorbim despre demențe. Acestea pot fi vasculare, senile, Alzheimer și mixte. De fapt aceste tipuri de demențe pot să apară și mai devreme decât vârsta a treia (peste 60-65ani), spre exemplu avem Alzheimerul timpuriu (între 40-50 ani) sau demența vasculară care poată să apară în urma unuia sau mai multor atacuri vasculare cerebrale. Însă, într-adevăr, aceste cazuri sunt mai puțin frecvente decât cele ale vârstnicilor.
Demența se instalează treptat prin scurte episoade de uitare alternate cu momente de luciditate, însă această amnezie se mărește odată cu trecerea timpului și cu înaintarea în vârstă. Dacă vârstnicul tău începe să se comporte copilărește, să repete de mai multe ori același subiect pe parcursul unei zile, să încurce persoanele sau tratamentul pe care trebuie să îl ia, să aibă confuzii cu privire la locul și data în care se află, să amestece cuvintele, să piardă frecvent obiecte personale, să pară dezorientat sau să aibă schimbări bruște de dispoziție și de comportament, se impune în mod necesar un consult de specialitate pentru că aceste demențe apar și sunt identificate de medici în analize CT și RMN. Vârstnicul nu face aceste lucruri pentru că este „încăpățânat”, „aiurit” sau „lipsit de voință”, ci pentru că începe să aibă niște limitări de natură organică. De asemenea nivelul de deteriorare al gândirii poate fi măsurat prin teste standardizate de către psihologii clinicieni.
Mai poate fi ajutat pacientul după ce a primit un diagnostic de demență? Cu siguranță, da!
În primul rând, este foarte important ca familia să asigure administrarea corectă și zilnică a tratamentului prescris de către medicul specialist. Mai apoi, este la fel de important ca familia să îl înconjoare cu iubire, sprijin și acceptare pe cel bolnav. Aceste sentimente de apartenență și atașament îi oferă pacientului resursele necesare pentru a rămâne într-o stare de bine. Și, nu în ultimul rând, terapie de specialitate aplicată de două sau de trei ori pe săptămână de către un specialist în psihologie clinică. Aceste sesiuni presupun stimularea gândirii, exersarea operațiilor gândirii, reglarea emoțională, stimularea vorbirii și a pronunției, socializarea, susținerea autonomiei și menținerea la un nivel cât mai bun de adaptare la noua viață și la cerințele celor din jur.
Cum poți să previi instalarea demenței?
Studiile arată că factorii implicați în prevenția demenței sunt: somnul odihnitor, lipsa stresului continuu sau a surmenajului, o alimentație sănătoasă, alternarea echilibrată a perioadei de relaxare cu cea de muncă și stimularea gândirii pe tot parcursul vieții (citit, rezolvat de probleme, completat reviste de cuvinte încrucișate, învățat permanent informații noi, etc.)
Pastila de psiho poate fi urmărită, în format video, și pe YouTube, pe contul psihologului Andreea Dobrițan
CITIȚI din aceeași categorie #PastiladePsiho:
- Fă ca părerea ta să conteze, acasă și în societate!
- Gândesc, deci exist! Dar contează ce gândesc?
- Sunt părinte de adolescent, ce să fac?
- Adolescența – cât adevăr și câtă provocare?
- Când timpul de ecran devine ”prea mult”?
- Război și războinici prin ochi de pitici
- Luptă, fugi sau… adaptează și reinventează
- Prințul pe cal alb și escrocul de pe Tinder
- Frica e rușinoasă sau e sănătoasă? O imagine a anxietății
- Atașamentul și cele cinci limbaje ale iubirii
- Tantrumul copiilor și cum îl gestionăm
- Astăzi sunt depresiv… sau nu? (VIDEO)
- Emoțiile. Schimbarea începe cu mine!
- Unde mama/tata lovește, acolo crește?
Partajează acest conținut:
