CCR | De ce sintagma ”pretențiile părții civile” din Legea pentru combaterea evaziunii fiscale este neconstituțională

Curtea Constituțională a României (CCR) a explicat, într-o decizie publicată, joi, pe pagina sa de internet, care sunt argumentele pentru care a stabilit că sintagma ”pretențiile părții civile” din Legea pentru combaterea evaziunii fiscale nu este conformă cu legea fundamentală. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în două dosare penale, aflate pe rolul Tribunalului Gorj, respectiv al Tribunalului Ilfov.

Textul criticat are următorul conținut: „În cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute la art.8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretențiile părții civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate.”

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că sintagma „inculpatul acoperă integral pretențiile părții civile” încalcă art.1 alin.(5), art.21 alin.(3) și art.124 alin.(2) din Constituție. Se arată că, în prezent, art.10 din Legea nr.241/2005 reglementează doar o cauză de reducere a pedepsei, fiind înlocuită sintagma „acoperă integral prejudiciul cauzat” cu sintagma „acoperă integral pretențiile părții civile”. Astfel, sintagma anterior menționată poate induce ideea că inculpatul trimis în judecată pentru comiterea unei infracțiuni poate beneficia de cauza de reducere a pedepsei prevăzută de art.10 alin.(1) numai în situația în care acoperă integral „pretențiile părții civile”, așadar suma pretinsă cu titlu de prejudiciu de către persoana vătămată printr-o astfel de infracțiune, lăsându-se la îndemâna părții cu interese contrare (partea civilă) incidența aplicării acestui text.

”Modalitatea de reglementare a dispozițiilor de lege criticate este de natură să atribuie părții civile o poziție privilegiată față de inculpat, nu numai sub aspectul reținerii cauzei de reducere a pedepsei și al stabilirii încadrării juridice a faptei deduse judecății, dar și prin permiterea unui control asupra posibilității inculpatului de a solicita judecarea cauzei în procedura simplificată reglementată de art.375 din Codul de procedură penală”, se arată în motivarea excepției.

Extrase din decizia motivată a CCR (867/14 decembrie 2022):

Curtea observă că de la intrarea în vigoare a Legii nr.241/2005 până la modificarea acesteia prin Legea nr.255/2013, deci în intervalul august 2005 – 1 februarie 2014, dispozițiile de lege criticate au utilizat sintagma „prejudiciu cauzat”. Ulterior modificărilor survenite prin Legea nr.255/2013 până la intrarea în vigoare a Legii nr.55/2021, deci în intervalul 1 februarie 2014 – 4 aprilie 2021, dispozițiile de lege criticate au utilizat sintagma „pretențiile părții civile”. După intrarea în vigoare a Legii nr.55/2021, deci din 4 aprilie 2021 până în prezent, dispozițiile de lege criticate utilizează sintagma „prejudiciu cauzat”.

În ceea ce privește cauza de reducere a limitelor de pedeapsă reglementată în primele două variante ale art.10 al Legii nr.241/2005, Curtea reține că legiuitorul a operat cu două concepte, și anume „prejudiciul cauzat”, respectiv „pretențiile părții civile”.

Curtea observă că „prejudiciul cauzat” este un element ce va fi stabilit de către organul de urmărire penală pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale și care se va regăsi în cuprinsul rechizitoriului. Aceasta cu atât mai mult cu cât în cazul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art.9 din Legea nr.241/2005 stabilirea unui prejudiciu determină corecta încadrare juridică a faptei săvârșite.

În ceea ce privește sintagma „pretențiile părții civile”, Curtea apreciază că utilizarea acesteia de către legiuitor nu poate fi disociată de reglementarea referitoare la soluționarea acțiunii civile în procesul penal. Această materie este reglementată de dispozițiile Codului de procedură penală, iar în lipsa unei prevederi derogatorii aceasta se aplică soluționării acțiunii civile în toate cauzele penale, indiferent de natura infracțiunilor săvârșite.

Curtea a constatat că persoana vătămată hotărăște cu privire la cadrul procesual de realizare a pretențiilor sale, fie sesizând instanța civilă, fie alăturând acțiunea civilă acțiunii penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparații prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului-limită prevăzut de art.20 alin.(1) teza întâi din Codul de procedură penală, respectiv „până la începerea cercetării judecătorești”.

Curtea a reținut că formularea cererii de constituire ca parte civilă declanșează acțiunea civilă, în același timp luând naștere și contraacțiunea (de apărare) a celui sau a celor împotriva căruia/cărora este îndreptată acțiunea civilă, subiect pasiv al acțiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmente.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că, dată fiind natura infracțiunilor prevăzute de art.8 și art.9 din Legea nr.241/2005, la care face trimitere art.10 din aceeași lege, în aceste cauze parte civilă este întotdeauna statul român.Această constatare determină concluzia că în cazul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, subiectul pasiv și deci persoana vătămată este întotdeauna statul.

Așa fiind, din cele anterior expuse, în lipsa unei reglementări exprese, rezultă că, în procesele penale ce privesc săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală,  constituirea statului ca parte civilă rămâne caracterizată de principiul disponibilității, instanța sau procurorul neputând limita acest aspect și neputându-se subroga în drepturile persoanei vătămate.

Curtea apreciază că, în ceea ce privește reducerea limitelor de pedeapsă în cazul infracțiunilor prevăzute de art.8 și 9 din Legea nr.241/2015, trebuie subliniată diferența dintre noțiunea de „prejudiciu cauzat” și cea de „pretenții ale părții civile”. Consecința acestui fapt se transpune în posibilitatea existenței unui cuantum al „pretențiilor părții civile” diferit de cel al „prejudiciului cauzat”, putând fi constatate diferențe semnificative între acestea, atât în minus, cât și în plus. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, conform art.20 alin.(5) lit.b) din Codul de procedură penală, „până la terminarea cercetării judecătorești, partea civilă poate mări sau micșora întinderea pretențiilor”.

În acest context, Curtea constată că îndeplinirea condiției referitoare la acoperirea integrală a pretențiilor părții civile este indisolubil legată de cuantumul acestora, neputând fi influențată de stabilirea cuantumului prejudiciului de către procuror. Or, din această perspectivă se poate constata că partea civilă este liberă să solicite pretenții într-un cuantum mult mai mare sau mult mai mic decât cuantumul prejudiciului stabilit de procuror. Acest fapt determină fie crearea unui impediment de natură să împiedice acoperirea sumei respective și, implicit, aplicarea cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă, fie crearea unei situații de natură a avantaja anumiți inculpați.

Pe de altă parte, astfel cum anterior s-a arătat, constituirea statului ca parte civilă în procesele referitoare la infracțiunile de evaziune fiscală rămâne caracterizată de principiul disponibilității, instanța sau procurorul neputând limita acest aspect și neputându-se subroga în drepturile persoanei vătămate. Așa fiind, constituirea statului ca parte civilă rămâne o opțiune, pe care acesta o poate sau nu exercita. Or, în condițiile în care aplicarea cauzei de reducere a pedepselor prevăzute de lege în cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute la art.8 și 9 din Legea nr.241/2005 a fost condiționată de către legiuitor, printre altele, de plata voluntară și în integralitate a pretențiilor părții civile, se ajunge la situația în care aplicarea acestui beneficiu este condiționată de comportamentul persoanei vătămate/de manifestarea de voință a părții civile. Cu alte cuvinte, pentru ca dispozițiile de lege criticate să poate produce efecte juridice, este necesar ca în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute la art.8 și 9 din Legea nr.241/2005 statul să se constituie parte civilă și să indice în mod clar, concret, explicit pretențiile pe care le are sub aspectul laturii civile. Or, se constată că persoana vătămată, constituită ca parte civilă în procesul penal, are interese contrare inculpatului, așa încât există posibilitatea ca aceasta să își exercite dreptul de a reclama reparații în mod abuziv, cu scopul de a exclude accesul inculpatului de la beneficiul cauzei de reducere a pedepsei.

Din această perspectivă, Curtea constată că, prin modalitatea de reglementare, legiuitorul a creat premisa aplicării cauzei de reducere a pedepsei ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare ale persoanei vătămate/părții civile. Or, prin această modalitate de reglementare, legiuitorul a conferit persoanei vătămate/părții civile din procesul penal (referitor la infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art.8 și art.9 din Legea nr.241/2005) o poziție privilegiată, simpla manifestare de voință a acesteia din urmă putând determina posibilitatea aplicării sau neaplicării cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă, ceea ce contravine dreptului la un proces echitabil și principiului potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.

DOCUMENT – Decizia nr. 867 din 14 decembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei „pretențiile părții
civile”, cuprinsă în art.10 alin.(1) din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr.55/2021 privind modificarea și completarea Legii nr.241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale: