Malpraxis medical (XII) | Diagnosticul eronat. Consecințe

material realizat de avocat Andrei Tărău, din cadrul Baroului Bihor – specializat în cauze de malpraxis medical

Primul pas in managementului unei boli îl reprezintă stabilirea diagnosticului. Așadar, acordarea asistenței medicale presupune, în primul rând, identificarea precoce a afecțiunii de care suferă pacientul, care, ulterior, va permite aplicarea unui tratament în vederea însănătoșirii acestuia.

Nu de puține ori în practica medicală se întâmplă ca diagnosticul stabilit de medic să fie eronat, principalele cauze ale acestor erori de diagnostic fiind următoarele:

• necunoașterea trecutului medical al pacientului;
• examinarea greșită a pacientului;
• interpretarea eronată a simptomelor;
• neefectuarea unor teste (ex. histopatologic) sau investigații paraclinice (serologie, CT, RMN, RX, etc.);
• netrimiterea pacientului pentru un consult de specialitate;
• neschimbarea diagnosticului în cazul în care tratamentul nu dă rezultate;

Pentru a fi înțeleasă mai bine problema diagnosticării greșite, în continuare vom prezenta o speță din practica judiciară din România, în curs de judecată în primă instanță.

În cursul anului 2017, pacientul s-a prezentat la unitatea de primiri urgențe a unui spital de stat din România, unde i s-a stabilit diagnosticul de apendicită acută, în urma unui consult clinic și paraclinic (analize de sânge și ecografie). A doua zi s-a intervenit chirurgical pentru îndepărtarea apendicelui, însă medicul chirurg a întrerupt operația după ce a observat, intraoperator, în fosa iliacă dreaptă, o inflamație cu caracter tumoral – pe care acesta a diagnosticat-o ca fiind un bloc apendicular. Astfel, acesta nu a finalizat apendicectomia și după 4 zile de la operație, l-a externat pe pacient din spital.

A doua zi după externare, starea de sănătate a pacientului s-a agravat, motiv pentru care acesta s-a prezentat la un spital privat pentru un examen de specialitate. Acolo s-a stabilit un diagnostic de apendicită acută cu peritonită generalizată și s-a intervenit chirurgical pentru excizia apendicelui și evacuarea lichidului peritoneal. Apendicele extras în timpul operației a fost trimis pentru examen histopatologic. Înainte de a primi rezultatul, pacientul a fost externat (după ce a petrecut aproximativ 10 zile la secția de terapie intensivă).

La scurt timp după externare, starea de sănătate s-a agravat din nou, iar pacientul a fost internat într-un alt spital de stat pentru un examen de specialitate, ocazie cu care a fost diagnosticat cu o insuficiență renală și s-a intervenit chirurgical (stent ureteral intern bilateral JJ). Între timp, pacientul a intrat în posesia rezultatului examenului histopatologic care a stabilit diagnosticul de Limfom non-Hodgkin (cancer limfatic).

Având în vedere diagnosticul stabilit prin examen histologic, pacientul a fost internat într-un institut oncologic unde, în urma unui tratament de specialitate, s-a obținut remisia afecțiunii oncologice.   

Deosebit de importată este însă și faza de supraveghere a pacientului (după stabilirea diagnosticului) pe durata aplicării tratamentului medical care, de cele mai multe ori, presupune efectuarea unor examene clinice și paraclinice (explorări imagistice sau bio-umorale) în dinamică, pentru a urmări modul în care pacientul răspunde la tratament și pentru a ajusta sau chiar schimba tratamentul. În măsura în care medicul curant supraveghează în mod corespunzător pacientul, este posibil ca acesta să descopere că diagnosticul inițial nu era corect și, astfel, poate stabili un alt diagnostic și implicit un alt tratament medical.

În speța prezentată mai sus, dacă medicul chirurg ar fi recoltat cu ocazia intervenției chirurgicale o piesă din apendice și ar fi trimis-o pentru un examen histopatologic, ar fi constatat că afecțiunea de care suferă pacientul este cancerul și, bineînțeles, ar fi trimis pacientul la medicul specialist (oncolog), în vederea aplicării tratamentului medical corespunzător. De altfel, ecografia abdominală efectuată la prima internare nu stabilea cu certitudine diagnosticul de apendicită, fapt care îl obliga pe medicul chirurg să efectueze unele teste suplimentare pentru a stabili un diagnostic de certitudine, anterior intervenției chirurgicale.

Totodată, se poate observa că diagnosticul eronat stabilit inițial de către medicul chirurg i-a indus în eroare și pe medicii care au tratat ulterior pacientul. Astfel, cu ocazia celei de-a doua internări s-a intervenit chirurgical de către un chirurg general, deși pacientul trebuia să fie tratat de către un chirurg oncolog, raportat la diagnosticul real de cancer limfatic. Și cu ocazia celei de-a treia internări medicul chirurg general a fost în eroare de fapt, întrucât nu cunoșteau rezultatul examenului histopatologic, fiind nevoit și de această dată să intervină chirurgical pentru tratarea complicațiilor renale, ivite tocmai pe fondul lipsei tratamentului oncologic.

Deși progresele medicinei din ultimii ani sunt remarcabile, fiecare dintre modalitățile de investigație – în special cele imagistice – au grade diferite de precizie; spre exemplu, ecografia abdominală care are o precizie de peste 81% în apendicita acută, în timp ce CT-ul o precizie de 95% în apendicita acută.

Asta înseamnă că pot exista situații în care medicul nu este răspunzător pentru stabilirea diagnosticului în mod eronat, când datorită imperfecțiunilor tehnicii, acesta nu poate în mod obiectiv stabili diagnosticul corect.

Așadar, examenele radiologice, cele care implică tehnica rezonantei magnetică-nucleare, tomografiile computerizate, electrocardiogramele, electroencefalogramele etc. sunt procedee care, deşi reduc considerabil marja de eroare, nu înlătură în totalitate posibilitatea apariției acesteia.        

Trebuie precizat și că, în cazul în care medicul curant sesizează aspecte ce nu sunt de specialitatea sa sau investigațiile efectuate nu conduc spre un diagnostic de certitudine, acesta este obligat să îndrume pacientul spre un alt medic specialist sau cel puțin să apeleze la alți colegi de breaslă pentru o a doua opinie medicală, în caz contrar fiindu-i imputabilă agravarea stării de sănătate a pacientului.

În măsura în care unei persoane i s-a stabilit un diagnostic eronat de către medicul său curant fie din neglijență, imprudență sau neatenție și prin aceasta i s-a cauzat un prejudiciu  (a fost supus unei intervenții chirurgicale inutile, i s-a aplicat un tratament medicamentos necorespunzător soldat cu apariția unor efecte adverse sau a altor complicații, inclusiv decesul), aceasta este îndreptățită să fie despăgubită. În cazul decesului pacientului, rudele acestuia sunt cele îndreptățite la o justă despăgubire.

Pentru a obține aceste despăgubiri, pacientul se va putea adresa fie poliției/parchetului cu o plângere penală (în caz de deces sau vătămare corporală cu urmări grave), fie instanței civile cu o cerere de chemare în judecată îndreptată împotriva medicului curant și a unității sanitare angajatoare. În cazul în care pacientul optează pentru calea acțiunii civile acesta va trebui să achite o taxă judiciară de timbru de numai 100 de lei.

Totuși, înainte de a se adresa organelor judiciare, recomandăm pacientului să solicite documentele sale medicale de la instituția sanitară în care a fost tratat. (În caz de internare, se va solicita foaia de observație clinică generală – FOCG.)

După obținerea documentelor, pacientul va trebui să se consulte cu un specialist, de preferință avocat sau medic, care, după ce va studia actele medicale, se va putea pronunța cu privire la existența sau inexistența unei suspiciuni rezonabile de diagnostic eronat.

CITIȚI, de același autor: Obligațiile subiectelor raportului juridic medical (medic-pacient) | Răspunderea profesională în accidentele medicamentoase | Infecțiile intraspitalicești sau nosocomiale. Consecințe juridice