În aceste zile tensionate Sabin Pașca, fiul lui Viorel Pașca, vine cu o relatare pe rețelele de socializare. Relatarea sa nu încearcă doar să contrazică imaginea publică a familiei sale. Ea aduce în prim-plan o problemă mai adâncă: felul în care statul tratează oameni care, indiferent de acuzații, beneficiază încă de prezumția de nevinovăție. Constituția României spune limpede că, până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată, iar Codul de procedură penală reia același principiu, adăugând că orice îndoială, după administrarea probelor, se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.
Sabin Pașca povestește despre o reținere de 24 de ore trăită de întreaga familie ca o formă de condamnare anticipată. Nu vorbește în limbaj juridic, ci în limbajul celui care spune că a fost obosit, înfometat, speriat, expus umilinței și plasat într-un mediu în care se simțea vulnerabil. Dincolo de apărarea tatălui său, mărturia lui ridică o întrebare care depășește cazul Pașca: dacă statul invocă „minimul necesar” când judecă felul în care au fost îngrijiți oameni vulnerabili la Dumbrava, același stat este obligat să ofere acel minim atunci când ia un om în custodie.
„Ne-am simțit deja condamnați”
În relatarea lui Sabin Pașca, momentul reținerii nu apare ca o simplă procedură. Apare ca un șoc. El spune că statul român l-a reținut pe el și pe întreaga familie timp de 24 de ore și i-a tratat „ca pe cei mai periculoși criminali”, deși nu exista nicio hotărâre definitivă împotriva lor. Aceasta este, de fapt, miza centrală a mărturiei: nu contestarea dreptului statului de a ancheta, ci contestarea felului în care omul aflat în anchetă este redus la o etichetă.
Sabin descrie o succesiune de ore în care oboseala, presiunea psihică și umilința s-au acumulat. Drumul de la Dumbrava la București, audierile, transporturile, lipsa somnului și apoi introducerea în spații de arest sunt prezentate ca o experiență care a depășit simpla executare a unei măsuri preventive. În această poveste, omul nu mai este un cetățean aflat temporar în custodia statului, ci cineva care trebuie să suporte, fără explicații și fără protecție reală, consecințele unui stigmat deja difuzat public.
Relatarea devine cu atât mai puternică atunci când Sabin vorbește despre mama sa, Florica Pașca, și despre Delia Păcală. Potrivit lui, Florica a anunțat persoanele abilitate că nu se simte bine, că are dureri puternice de cap și că fumul de țigară îi agravează starea. Cu toate acestea, spune el, medicamentele pe care le avea asupra ei i-au fost confiscate, iar apoi nu i s-ar fi oferit nimic în schimb pe motiv că nu avea prescripție. După aceea, ar fi fost introdusă într-o cameră cu alte femei care fumau.
Hrana, apa, patul și somnul: minimul necesar despre care vorbește Sabin
Relatarea lui Sabin se întoarce la ideea de „minim necesar”. El spune că mama sa și Delia nu ar fi primit ceva de mâncare, că el însuși a încercat să cumpere hrană de la un tonomat înainte ca banii să le fie luați, dar un polițist i-ar fi spus că nu are voie. Mai târziu, ajuns la Secția 19, spune că a întrebat dacă s-a dat mâncare și i s-a răspuns că „urmează”. Potrivit relatării sale, mâncarea nu a mai venit.
Regulamentul centrelor de reținere și arestare preventivă prevede că administrația asigură persoanei private de libertate hrană de trei ori pe zi, variată, bine preparată, corespunzătoare calitativ și cantitativ, ținând cont de vârstă, starea de sănătate și convingerile religioase. Același regulament prevede condiții pentru servirea hranei și obligația ca hrana persoanei absente la ora mesei să fie păstrată corespunzător, iar dacă persoana lipsește mai mult de opt ore din centru, să i se distribuie hrană rece.
Sabin vorbește și despre apă. El relatează că, atunci când a cerut apă în arest, unul dintre polițiști i-ar fi oferit un flacon de doi litri din care băuse deja el. Sabin nu transformă gestul într-o insultă; dimpotrivă, spune că îl apreciază. Dar observă firesc că accesul la apă nu ar trebui să depindă de improvizația unui angajat.
Sabin descrie paturi fără cearșaf, fără pernă, fără plapumă și fără pătură. Spune că el și fratele său au fost lăsați practic să primească „aprobarea” celorlalți deținuți pentru a afla unde pot dormi.
Tânărul mai spune că nu a putut dormi cu adevărat. Nu doar din cauza condițiilor materiale, ci din cauza fricii. Televizorul din cameră ar fi difuzat știri despre cazul Dumbrava, iar ceilalți deținuți i-ar fi recunoscut. Ar fi urmat întrebări insistente, ironii și chiar amenințări. Acesta este, poate, unul dintre cele mai tulburătoare episoade ale relatării sale: în timp ce în spațiul public imaginea familiei era deja construită prin acuzații grave, acea imagine se întorcea împotriva lor în interiorul arestului, într-un spațiu închis, unde nu puteau pleca și unde depindeau de protecția polițiștilor.
Când presa devine sentință înaintea instanței
În orice dosar cu impact emoțional, presa are dreptul și obligația să informeze. Dar există o linie fină între informare și condamnare simbolică. Sabin Pașca spune că, în arest, ceilalți deținuți au preluat exact narațiunea văzută la televizor: „voi sunteți ăia de la televizor”. Din acel moment, potrivit lui, nu mai era doar un om reținut, ci personajul principal al unei povești publice despre monștri, victime și crime.
Aici se află una dintre marile probleme ale cazului. În spațiul public, gravitatea acuzațiilor poate face ca prezumția de nevinovăție să pară un detaliu tehnic. Dar nu este. Este diferența dintre stat de drept și linșaj. Dacă oamenii ajung să fie tratați în arest în funcție de cum au fost prezentați la televizor, atunci riscul nu este doar pentru familia Pașca. Riscul este pentru orice cetățean care, într-o zi, ar putea deveni suspect într-un dosar mediatizat.
Sabin spune că fratele său a cerut ajutorul polițistului și că reacția primită a fost una iritată, cu ton ridicat.
Statul care a trimis oameni la Dumbrava și statul care acum acuză
Dacă instituții ale statului au trimis oameni acolo, dacă au știut de existența acelor case, dacă au făcut controale fără consecințe sau doar cu recomandări, atunci responsabilitatea publică nu poate fi concentrată exclusiv într-o singură familie. Adevărul complet trebuie să includă și întrebarea: ce a făcut statul român timp de 20 de ani?
Sabin Pașca folosește această contradicție într-un mod simplu și clar. Dacă statul cere un standard minim pentru cei aflați în grija familiei Pașca, atunci același stat trebuie să-și aplice propriul standard în arest, în spitale, în azilele autorizate, în centrele sociale și în orice loc unde omul depinde de o instituție. Nu poți invoca demnitatea persoanelor vulnerabile doar atunci când acuzi pe cineva, dar să uiți de demnitatea celor reținuți atunci când ei se află în mâna ta.
Declarația integrală:
„Statul român m-a reținut pe mine și pe întreaga mea familie timp de 24 de ore și ne-a tratat ca pe cei mai periculoși criminali, deși beneficiam de prezumția de nevinovăție. La acel moment nu exista nicio hotărâre definitivă împotriva noastră și nu eram condamnați pentru nicio faptă.
Într-un stat de drept, orice persoană trebuie considerată nevinovată până la dovedirea vinovăției printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Cu toate acestea, modul în care am fost tratați ne-a făcut să ne simțim deja condamnați, lipsiți de demnitate și de cele mai elementare drepturi pe care orice persoană ar trebui să le aibă, indiferent de situația juridică în care se află.
Dacă instituțiile statului cer un minim necesar pentru persoanele adăpostite la Viorel Pașca și afirmă că acest minim nu ar fi fost îndeplinit — adică hrană, un pat curat și cele necesare vieții de zi cu zi — atunci mă întreb cum se face că, în noaptea de după reținerea de 24 de ore, Florica Pașca și Delia au fost ținute în condiții care ridică mari semne de întrebare.
Florica Pașca le-a spus persoanelor prezente și abilitate că nu se simte bine, că are dureri puternice de cap și că fumul de țigară îi provoacă dureri și nu îl poate suporta. Cu toate acestea, i-au fost confiscate singurele medicamente pe care le avea asupra ei și care o puteau ajuta cu acele dureri crunte de cap, mai ales după o zi extrem de stresantă, în care moralul îi fusese pus la pământ de tot ce se întâmpla.
După o noapte nedormită pe drumul de la Dumbrava la București, urmată de alte transporturi și opriri, medicamentele i-au fost luate, iar apoi nu i s-a oferit niciun alt medicament, pe motiv că nu avea prescripție.
Mi se pare ireal ca o persoană să aibă exact medicamentul de care are nevoie pentru calmarea durerii, acesta să îi fie luat, iar apoi să nu primească nimic în schimb.
Apoi, ghiciți ce s-a întâmplat? A fost pusă într-o cameră cu alte trei femei care fumau. Probabil era exact ceea ce avea nevoie după atâta oboseală și stres, mai ales că nu i se oferise nici măcar ceva de mâncare. Delia Păcală, la fel, nu mâncase nimic și a fost pusă și ea într-o cameră cu alte trei femei.
Poate acestea sunt regulile lor, patru persoane într-o cameră. Dar să li se permită să fumeze în interior? În camera în care a fost închisă Florica Pașca se fuma în permanență, deși ea anunțase că are dureri puternice de cap și că nu poate suporta fumul de țigară.
Această situație ridică serioase semne de întrebare și din perspectiva respectării legislației privind fumatul. Legea nr. 349/2002, pentru prevenirea și combaterea efectelor consumului produselor din tutun, stabilește încă din articolul 1 că scopul ei este protejarea sănătății persoanelor fumătoare și nefumătoare prin restrângerea fumatului în spațiile publice închise. Totodată, articolul 3 alin. (1) prevede în mod expres: „Se interzice fumatul în spațiile publice închise.”
Dacă încăperile de arest nu erau spații special amenajate pentru fumat, atunci este legitim să întrebăm de ce era permis fumatul în prezența unor persoane nefumătoare și de ce acestea au fost obligate să suporte fumul de țigară, în ciuda stării lor de sănătate.
Imaginați-vă cum trebuiau să se simtă două femei, dintre care una mamă a trei copii, știind că și copiii ei se află într-o situație asemănătoare, într-un arest în care nu li se respecta dreptul de a primi mâncare sau medicație, unde nu exista aer condiționat în fiecare cameră, iar temperaturile erau atât de ridicate încât odihna devenea aproape imposibilă.
Părerea mea este că totul a fost prea dur și prea crunt. Nu ai cum să pui două femei care nu au fumat niciodată, care nu au agresat pe nimeni și care au dorit doar binele celor din jur, într-un loc în care se aflau probabil femei cercetate pentru fapte grave, femei care puteau reprezenta un pericol pentru cineva care nu a trecut niciodată prin așa ceva și nu știa ce înseamnă viața dintr-un astfel de loc.
Înainte să pornim și noi, ceilalți, spre Secția 19, de unde au fost lăsate mama mea și Delia, am întrebat un polițist dacă există în apropiere un loc de unde aș putea cumpăra ceva de mâncare. Încă nu ni se luaseră puținii bani pe care îi aveam asupra noastră. Polițistul m-a dus la un tonomat, însă un alt domn polițist, aflat acolo, mi-a spus că nu am voie să cumpăr nimic și că nici nu ar trebui să am acei bani asupra mea, deși noi încă nu ajunseserăm la Secția 19, unde urma să ne fie lăsate lucrurile.
Apoi, noi patru bărbați am fost duși la Secția 19. Acolo am întrebat paznicul dacă s-a dat mâncarea, iar acesta a răspuns: „Nu, urmează.” După aceea, doi dintre noi au fost băgați într-o carceră cu încă șase persoane, iar ceilalți doi într-o altă carceră, tot cu încă șase persoane. Am dormit o noapte acolo și bine că a fost doar atât.
Când am intrat în carceră, eu și unul dintre frații mei, paznicul — care era și polițist — ne-a lăsat practic pe mâna celor de acolo, ca ei să ne spună în ce pat să dormim. Desigur, mai erau libere doar cele două paturi de sus. Erau două paturi supraetajate puse cap în cap.
Cei din cameră s-au ridicat din paturi, ne-au privit, ne-au analizat, ne-au întrebat de unde suntem, ce am făcut și câți ani avem. Apoi au trezit o altă persoană care dormea, pentru ca ea să ia decizia finală unde să fim puși să dormim, deși erau doar două paturi libere.
După ce ne-a pus și el aceleași întrebări, ne-a arătat unde putem dormi. Ne-am urcat într-un pat unde nu exista cearșaf, nu exista pernă, nu exista plapumă și nici pătură. Bine că exista un televizor și un aer condiționat, de care nici nu îndrăzneai să te atingi sau să ceri să se schimbe ceva. Și nici măcar acestea nu existau în toate camerele.
După ce ne-am întins, stăteam cap la cap și încercam să dormim, deși era prea devreme. În următoarele minute au venit persoane din alte camere să vadă cine suntem și să ne „cunoască” mai bine. Nu am putut rămâne necunoscuți prea mult timp, pentru că la televizor am apărut chiar noi, cei din cazul de la Dumbrava.
Din felul în care s-a vorbit despre noi pe canalele de știri, acești oameni au înțeles exact ceea ce s-a dorit să se înțeleagă. La un moment dat au spus: „Voi sunteți ăia de la televizor, iar omul ăla e cel care a omorât 400 de persoane și le-a îngropat în câmp.” După aceea au urmat și câteva amenințări.
Se uitau urât la noi și ne-au întrebat de nu știu câte ori dacă ne considerăm vinovați. Când spuneam că nu, începeau să râdă de noi.
Fratele meu a cerut să vorbească cu polițistul. Când a ajuns la ușă și a scos mâna prin geamulețul mic, ca să o poată deschide din partea cealaltă, cei de acolo l-au încercuit și l-au întrebat ce vrea să facă, spunându-i că nu poate deschide ușa când vrea el. Asta deși, cu puțin timp înainte, ei circulau între camere de parcă era un trotuar public prin parc.
A strigat după polițist ca să discute cu el. Când acesta a venit, au mers la intrare și nu știu exact ce au discutat acolo. Însă, când s-au întors, polițistul, vizibil nervos și rămas fără răbdare doar pentru că i se ceruse ajutorul, i-a cerut tatălui meu să vină și să îi ia locul. Când fratele meu a spus: „Lăsați, rămân aici”, polițistul a ridicat tonul și a spus ceva de genul: „Dacă tot ai cerut acum, haide, haide, vine tatăl tău aici și dormi tu dincolo.” Nu redau 100% exact cuvintele folosite, dar acesta a fost sensul.
După ce ne-au schimbat, eu și tatăl meu am încercat să dormim, deși luminile erau încă aprinse. Ceilalți au început să iasă la masă, unde aveau mâncarea lor, probabil adusă de undeva. Pe noi nu ne-a servit nimeni cu nimic. Domnul polițist care spusese că urmează să ni se dea mâncare nu a mai venit la noi, nu ne-a mai întrebat nimic și nu ne-a mai dat nimic.
Sincer, probabil nici nu am mai fi putut mânca. Adrenalina era prea mare ca să mai simțim foamea. Totuși, am încercat să adormim cumva. După ce au terminat de mâncat, ceilalți s-au întors în cameră, au început să joace table, râdeau, făceau gălăgie, fumau și aveau brichete asupra lor. După un timp, nici nu știu cum, în toată gălăgia aceea, am reușit să adormim.
M-am trezit târziu în noapte simțind nevoia să merg la toaletă. Aceasta era în colțul camerei, închisă doar cu o ușă glisantă, dacă o pot numi așa. Dar nesiguranța, frica și sentimentul că mă aflu în pericol nu m-au lăsat să merg. Am adormit din nou, cumva. Întrebările mele sunt simple: unde este minimul necesar atunci când îți este foame și nu primești de mâncare? Nu doar în arest, ci în toate cele trei zile petrecute acolo, doar avocatul nostru ne-a ajutat să mâncăm și noi ceva.
Unde este minimul necesar atunci când ceri apă în arest, iar unul dintre domnii polițiști îți oferă un flacon de doi litri din care băuse deja el? Apreciez gestul și îi mulțumesc, dar atunci când ceri apă, nu cred că la asta se referă cineva. Unde este minimul necesar atunci când te simți în pericol constant și nu poți dormi? Când ești apăsat psihic timp de două zile, plus ziua care a urmat, fără pauză și fără un somn odihnitor? Unde este minimul necesar atunci când ceri ajutor și ți se urlă în față, fiind făcut să te simți ca un nimic?
Oare acestea sunt condițiile peste tot în arest? Desigur, există o diferență uriașă între a fi în arest și a fi într-un centru pentru bătrâni sau persoane vulnerabile. Dar minimul necesar ar trebui să existe peste tot. Diferența este între ceea ce statul numește minim necesar și ceea ce acel centru a oferit în realitate. Iar părerea mea este că diferența este uriașă.
Cred că pot spune că această diferență nu se vede doar în arest, ci și în multe spitale din țară, în multe azile autorizate și în multe alte locuri în care oamenii ar trebui tratați cu demnitate.”
Partajează acest conținut:
SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
