SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Înalta Curte de Casație și Justiție susține, într-o plângere prealabilă formulată la 27 martie 2026, că Guvernul României și Ministerul Finanțelor au refuzat nejustificat să asigure și să pună la dispoziție fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale restante stabilite prin titluri executorii și scadente în acest an. Demersul vizează, în mod direct, includerea și alocarea integrală în buget a sumelor necesare pentru achitarea acestor obligații.
O plângere administrativă înaintea unui posibil proces
Adresa este trimisă Guvernului și Ministerului Finanțelor sub forma unei plângeri prealabile întemeiate pe Legea contenciosului administrativ. În esență, Curtea susține că a fost pusă în situația de a reclama oficial refuzul autorităților executive de a asigura resursele bugetare necesare pentru plata unor drepturi salariale restante datorate judecătorilor și altor categorii profesionale îndreptățite, în baza unor hotărâri judecătorești definitive. Din punctul de vedere al instituției, obligațiile de plată nu mai sunt discutabile: ele sunt deja stabilite prin titluri executorii și au ajuns la scadență în anul 2026.
Curtea cere, prin acest demers, trei lucruri precise: punerea la dispoziție a tuturor fondurilor necesare, adoptarea actelor administrative și a măsurilor bugetare indispensabile pentru alocarea integrală a sumelor și transmiterea unui răspuns expres, motivat în fapt și în drept. Pe ultima pagină a documentului, instituția arată că, în lipsa unei soluționări favorabile, își rezervă dreptul de a sesiza instanța de contencios administrativ competentă.
De ce spune Înalta Curte că are calitatea să formuleze acest demers
În debutul argumentației, Înalta Curte își fundamentează poziția prin raportare la Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară. Instanța supremă susține că, prin dispozițiile acestei legi, a preluat atribuțiile privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal ale curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și judecătoriilor, precum și competențele privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor și aprobarea statelor de funcții și personal pentru aceste instanțe. În această logică, Curtea afirmă că are legitimare și interes direct în formularea plângerii, ca ordonator principal de credite din al cărui buget trebuie asigurată plata drepturilor salariale restante.
Totodată, instituția susține că legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curți în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, inclusiv în cele procesuale, pentru litigiile aflate pe rol și pentru obligațiile care decurg din hotărâri judecătorești definitive și din alte titluri executorii. În acest cadru, Curtea spune că nu acționează doar în numele unei revendicări administrative, ci în calitatea instituțională de titular al obligației de gestionare bugetară și de executare a acestor plăți.
Ce anume reproșează Guvernului și Ministerului Finanțelor
În centrul plângerii se află acuzația de „refuz nejustificat”. Curtea susține că autoritățile pârâte au refuzat să soluționeze favorabil cererile privind includerea și alocarea sumelor necesare achitării drepturilor salariale restante, iar acest refuz s-a concretizat în patru direcții: necuprinderea integrală a sumelor solicitate în bugetul anului 2026, diminuarea sumelor cerute față de necesarul transmis de Înalta Curte, neasigurarea fondurilor deși obligația de plată este certă, lichidă și exigibilă, precum și nesoluționarea favorabilă a solicitărilor și demersurilor ulterioare, inclusiv a cererilor de rectificare bugetară.
Curtea nu vorbește despre o simplă divergență administrativă, ci despre o conduită care, în interpretarea sa, echivalează cu refuzul de a da curs unei cereri întemeiate legal. Ea invocă explicit definițiile din Legea nr. 554/2004 și susține că refuzul nejustificat poate fi asimilat unui act administrativ unilateral, atunci când autoritatea publică își exprimă explicit, cu exces de putere, voința de a nu rezolva cererea unei persoane. Aplicând această definiție situației concrete, Înalta Curte afirmă că nealocarea sumelor necesare pentru plata drepturilor salariale restante intră exact în această categorie.
Cum își construiește Curtea argumentul privind obligația de plată în 2026
Unul dintre nucleele plângerii îl reprezintă succesiunea reglementărilor prin care Guvernul a stabilit, în anii anteriori, mecanisme de eșalonare și reeșalonare pentru plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect drepturi salariale. Înalta Curte amintește că articolul 39 din OUG nr. 114/2018 a prevăzut plata eșalonată a sumelor stabilite prin hotărâri devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2019 – 31 decembrie 2021. Apoi, articolul VIII din OUG nr. 115/2023 a prevăzut reeșalonarea tranșelor neplătite până la 31 decembrie 2023. În fine, articolul XVIII din OUG nr. 52/2025 a stabilit expres că tranșele scadente până la 31 decembrie 2025 și neplătite până la data intrării în vigoare a ordonanței se plătesc în anul 2026.
Pornind de aici, Curtea susține că autoritățile executive aveau nu doar posibilitatea, ci obligația legală de a asigura includerea și alocarea în bugetul pe 2026 a sumelor necesare executării acestor obligații de plată. În formularea instanței supreme, dispoziția din OUG nr. 52/2025 are caracter imperativ și nu a fost abrogată, astfel încât necuprinderea sumelor în buget și diminuarea lor față de necesarul solicitat reprezintă, în viziunea Curții, o încălcare evidentă a propriului cadru normativ instituit chiar de autoritățile cărora li se adresează plângerea.
Argumentul legalității și al forței obligatorii a hotărârilor judecătorești
Înalta Curte insistă că problema nu este doar una de execuție bugetară, ci una de respectare a ordinii constituționale și legale. Instituția invocă articolul 1 alineatul 5 din Constituție, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. În această cheie, Curtea susține că hotărârile judecătorești definitive și/sau executorii sunt acte de autoritate publică, iar executarea lor reprezintă o componentă esențială a statului de drept și a înfăptuirii justiției.
Mai departe, Curtea afirmă că neasigurarea fondurilor necesare executării unor obligații stabilite prin titluri executorii lipsește de efect util hotărârile judecătorești și împiedică ordonatorul principal de credite să își îndeplinească obligațiile legale. În plus, spune instanța supremă, o astfel de conduită afectează încrederea publică în actul de justiție și în autoritatea hotărârilor judecătorești. Acesta este unul dintre pasajele în care Curtea încearcă să mute discuția din zona tehnică a bugetului în zona efectelor instituționale ale neexecutării unor hotărâri definitive.
Dreptul de proprietate și dreptul la un proces echitabil, invocate în sprijinul plângerii
Instanța supremă susține și că drepturile salariale restante stabilite prin hotărâri judecătorești definitive constituie „bunuri” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Din această perspectivă, plata lor nu apare în plângere drept o simplă operațiune financiară a statului, ci ca executare a unor drepturi patrimoniale deja consacrate juridic.
Curtea mai susține că neexecutarea sau executarea excesiv întârziată a unor asemenea hotărâri echivalează cu încălcarea articolului 6 din Convenție, sub aspectul dreptului la un proces echitabil în faza executării, și a articolului 1 din Protocolul nr. 1, sub aspectul respectării bunurilor. Documentul afirmă că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în sensul că statul nu poate invoca lipsa fondurilor pentru a justifica neexecutarea obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești.
Separarea puterilor și securitatea raporturilor juridice
Un alt plan al argumentației este cel constituțional-instituțional. Înalta Curte susține că, prin refuzul de a asigura resursele bugetare necesare executării hotărârilor judecătorești, autoritatea executivă ajunge, în fapt, să paralizeze efectele unor hotărâri definitive. Potrivit plângerii, o asemenea situație este incompatibilă cu principiul separației puterilor în stat.
În același registru, Curtea invocă și principiul securității raporturilor juridice. Argumentul său este că succesiunea de eșalonări și reeșalonări, urmată de neincluziunea în buget chiar a sumelor re-reeșalonate pentru anul 2026, afectează așteptarea legitimă a creditorilor că măcar termenele fixate prin ultimul mecanism normativ vor fi respectate. Prin urmare, Curtea susține că nu doar obligația de plată este eludată, ci și încrederea în stabilitatea și previzibilitatea cadrului juridic creat de stat.
De ce invocă și încălcarea principiului egalității
Plângerea vorbește și despre o posibilă încălcare a principiului egalității. Curtea afirmă că, în măsura în care alți ordonatori de credite au beneficiat de sume pentru drepturi restante, în timp ce pentru bugetul Înaltei Curți aceste sume au fost eliminate sau diminuate, se creează un tratament diferențiat nejustificat, contrar articolului 16 din Constituție. Instanța supremă nu dezvoltă în document o comparație extinsă cu alte instituții, dar lasă clar consemnată ideea că sistemul judiciar ar fi fost dezavantajat în raport cu alte structuri bugetare aflate în situații similare.
Ce cere concret Curtea de la autoritățile executive
În secțiunea finală a plângerii, solicitările sunt formulate fără echivoc. Înalta Curte cere ca Guvernul și Ministerul Finanțelor să dispună de îndată măsurile necesare pentru asigurarea și punerea la dispoziția instituției a tuturor fondurilor necesare plății acestor drepturi, să procedeze la rectificarea sau alocarea bugetară corespunzătoare și să comunice un răspuns motivat în termenul prevăzut de lege. Documentul este însoțit, potrivit ultimei pagini, de o anexă privind situația sumelor necesare pentru plata drepturilor salariale restante scadente în 2026 și de copii ale adreselor și solicitărilor transmise anterior Guvernului și Ministerului Finanțelor.
Avertismentul privind pasul următor
În finalul documentului, Curtea anunță explicit că, dacă plângerea prealabilă nu va fi soluționată favorabil, va sesiza instanța de contencios administrativ competentă în temeiul Legii nr. 554/2004. Mai mult, instituția susține că persistența în refuzul de soluționare ar putea atrage nu doar răspunderea autorităților publice sesizate, ci și, în condițiile legii, răspunderea persoanelor care au contribuit la menținerea acestui refuz. Curtea arată că, într-un asemenea litigiu, va solicita obligarea autorităților la plată, despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin întârziere și aplicarea mecanismelor coercitive prevăzute de lege, inclusiv penalități și amendă calculată prin raportare la salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere.
Semnată de președintele Înaltei Curți, Lia Savonea, plângerea prealabilă fixează, astfel, poziția oficială a instanței supreme: Guvernul și Ministerul Finanțelor aveau obligația legală de a asigura integral fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale restante scadente în 2026, iar nealocarea acestor sume este prezentată de Curte drept un refuz nejustificat, contrar legii, Constituției și obligației de executare a hotărârilor judecătorești.
Partajează acest conținut:
