Situația minorului căruia i s-a aplicat anterior o măsură educativă privativă de libertate, fiind judecat în baza procedurii recunoașterii învinuirii, este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă, tot conform procedurii simplificate | Jurisprudență ÎCCJ

Prin Decizia nr. 39/2022, publicată în M.Of. nr. 678 din 7 iulie 2022 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureș
Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie prin care solicită dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ”În situația în care un minor, căruia i s-a aplicat anterior o măsură educativă privativă de libertate, fiind judecat în baza procedurii recunoașterii învinuirii, este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă, tot conform procedurii simplificate, determinarea limitelor în care se prelungește măsura educativă privativă de libertate se face prin raportare la prevederile art. 396 alin. (10) teza finală din Codul de procedură penală sau la prevederile art. 125 alin. (2) din Codul penal.”

În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că în ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, aceasta nu este îndeplinită din perspectiva existenţei unei veritabile chestiuni de drept care să necesite o dezlegare din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, deşi în cuprinsul dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală nu se menţionează expres, cu ocazia verificării admisibilităţii sesizării trebuie analizată şi existenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Referitor la sintagma „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei”, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018).

În jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie efectuată, conform art. 475 din Codul de procedură penală, doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii (Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015; Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016; Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016). Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura hotărârii prealabile nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate (Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016).

„Aşadar, numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă şi de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează concursul dat tribunalelor şi curţilor de apel de către instanţa supremă într-o cauză pendinte. În cazul considerării ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluţionarea propriu-zisă a unor chestiuni ce ţin de fondul cauzei, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o «procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii»” (Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1057 din 28 decembrie 2016).

În cauza care a generat prezenta sesizare se impune observaţia că instanţa de trimitere, fără a semnala dificultăţile de interpretare a dispoziţiilor supuse dezlegării, a urmărit de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie rezolvarea în concret a speţei în formula confirmării sau neconfirmării soluţiei ce se prefigurează în dosarul instanţei de control judiciar, şi nu o dezlegare a unei probleme de drept ce impune apelarea la mecanismul de asigurare a unei practici judiciare unitare, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile. De altfel, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, deoarece nu există o reală neclaritate, lecturarea normelor juridice incidente fiind suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, fără a fi necesară o dezlegare din partea instanţei supreme în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală -, recunoscând dreptul suveran al instanţelor de a aprecia asupra sesizării cu o întrebare prealabilă, întrucât aceasta se impune atunci când se constată că, la procesul deliberativ, există o greutate în interpretarea normelor de drept -, a respins, ca inadmisibilă, sesizarea, având în vedere că din lectura încheierii prin care a fost învestită Înalta Curte cu întrebarea supusă dezbaterii s-a observat că nu există probleme de interpretare a textului legal din partea completului curţii de apel, în condiţiile în care a explicat problema de drept, apreciind, totodată, că este competent şi în măsură să acorde o interpretare.
Mai mult, textele legale la care face referire instanţa de trimitere sunt formulate într-o manieră clară, lipsită de echivoc, vizând aspecte distincte, nefiind necesară intervenţia Înaltei Curţi prin intermediul mecanismului de unificare a practicii judiciare, respectiv art. 125 alin. (2) şi (3) din Codul penal reglementează natura şi limitele sancţiunii măsurii educative a internării într-un centru de detenţie în cazul comiterii unei noi infracţiuni ori al concursului cu o infracţiune săvârşită anterior, în timp ce art. 396 alin. (10) teza finală din Codul de procedură penală prevede efectele procedurii simplificate asupra măsurilor educative.