Reținerea stării de recidivă postexecutorie, în situația în care infracțiunea a fost comisă după împlinirea termenului de
reabilitare însă în interiorul acestui termen a mai fost comisă o altă infracțiune, pentru care nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă | Practică neunitară

În perioada 15-16 noiembrie 2023 a avut loc, la Bucureşti, Întâlnirea preşedinţilor
secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului penal şi procesual penal, ocazie cu care a fost dezbătută și problema reținerii stării de recidivă postexecutorie, în situația în care
infracțiunea a fost comisă după împlinirea termenului de reabilitare, însă în interiorul acestui termen a mai fost comisă o altă infracțiune, pentru care nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă.

În cadrul dezbaterilor au fost exprimate două opinii.

Într-o primă opinie, s-a considerat că, până la pronunțarea unei hotărâri definitive, de condamnare, nu se poate vorbi de întreruperea termenului de reabilitare.

Un argument adus în susținerea acestei opinii este alin. (5) al art. 167 din Codul penal,
care face vorbire de condamnările succesive și prevede că, în acest caz, termenul de reabilitare curge de la data executării ultimei pedepse. Or, neavând o hotărâre de condamnare și neputând stabili data executării ultimei pedepse, nu se poate fixa momentul de la care să curgă un nou termen de reabilitare, la care să ne raportăm
pentru stabilirea stării de recidivă.

În cea de-a doua opinie, s-a considerat că săvârșirea unei alte infracțiuni întrerupe termenul de reabilitare judecătorească, operând o prorogare a acestui termen, până la executarea pedepsei ce va fi pronunțată pentru această infracțiune.

Această opinie are la bază interpretarea gramaticală a articolelor 165 și 168 lit. a) din
Codul penal, conform cărora condamnatul nu trebuie să fi săvârșit o altă infracțiune în termenul de reabilitare. Astfel, legea vorbește de comiterea unei infracțiuni, nu de condamnarea pentru comiterea unei infracțiuni.

În opinia INM prima opinie este cea corectă, deși nu pentru argumentele prezentate de autorul sesizării. Astfel, potrivit art. 4 alin. 1 C.proc.pen., orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.

Principiul menționat are aplicabilitate nu doar în fața organului judiciar care instrumentează cauza pe fond, ci și în cadrul oricărei alte proceduri desfășurate în paralel.

Așadar, nu este permis ca o instanță sau un parchet să considere că o persoană ar fi săvârșit o infracțiune de care este acuzată într-o altă cauză, până când acea cauză nu este definitiv soluționată. Implicit, nu se poate reține că o persoană ar fi săvârșit o infracțiune și că
termenul de reabilitare ar fi fost întrerupt până la momentul când nu s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat acest aspect.

Dispozițiile articolelor 165 și 168 C.pen. stabilesc doar o condiție negativă pentru acordarea reabilitării, anume ca cel condamnat să nu fi săvârșit o altă infracțiune pe parcursul termenului de reabilitare, și nu reprezintă o derogare de la principiul prezumției de nevinovăție reglementat de art. 4 alin. 1 C.proc.pen.

O ilustrare similară a principiului anterior menționat se poate regăsi, de exemplu,
în cuprinsul deciziei nr. 10/2020 a Î.C.C.J. (HP), unde s-a arătat că „dacă la data acordării liberării condiționate pentru infracțiunea săvârșită de către persoana condamnată anterior acestui moment a fost începută urmărirea penală in rem, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de persoana condamnată, s-a pus
în mișcare acțiunea penală ori s-a pronunțat o hotărâre în primă instanță, este evident
că infracțiunea a fost descoperită de către autorități, însă nu poate fi avută în vedere la
analiza îndeplinirii condițiilor pentru acordarea liberării condiționate, întrucât operează prezumția de nevinovăție.”

Nu în ultimul rând, descoperirea ulterioară a stării de recidivă poate avea ca efect reindividualizarea pedepsei aplicate inițial, prin aplicarea procedurii prevăzute de ART. 585 C.proc.pen., care prevede expres că „Pedeapsa pronunțată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existența vreuneia dintre următoarele situații:
b. recidiva”.
Evident, în această ultimă situaţie trebuie avută însă în vedere limitarea temporală impusă de art. 43 alin. 6 C.pen., în sensul că starea de recidivă trebuie să fie descoperită înainte ca pedeapsa aplicată iniţial, fără luarea în considerare a acestei stări, să fie executată sau considerată ca executată.