SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Reclamantul din litigiul principal este un avocat de cetățenie română care își desfășoară activitățile profesionale atât în Franța, cât și în România și care, din anul 2014, are domiciliul în Franța. Autoritățile române i‑au eliberat un pașaport simplu electronic care indică faptul că are domiciliul în Franța. Întrucât viața sa privată și viața sa profesională se desfășoară atât în Franța, cât și în România, acesta își stabilește anual reședința și în România și primește, în acest temei, o carte de identitate provizorie, această categorie de carte de identitate neconstituind însă un document care să îi permită să călătorească în străinătate.
La 17 septembrie 2017, reclamantul din litigiul principal a solicitat Direcției pentru Evidența Persoanelor eliberarea unei cărți de identitate sau a unei cărți de identitate electronice. Cererea menționată a fost respinsă pentru motivul că nu are domiciliul în România. La 18 decembrie 2017, reclamantul din litigiul principal a introdus o acțiune în contencios administrativ la Curtea de Apel București (România), prin care a cerut obligarea Direcției pentru Evidența Persoanelor să îi elibereze documentul solicitat.
Prin sentința din 28 martie 2018, această instanță a respins acțiunea menționată ca neîntemeiată, cu motivarea că decizia de refuz adoptată de Direcția pentru Evidența Persoanelor este justificată de dreptul român, care prevede că se eliberează cărți de identitate numai cetățenilor români cu domiciliul în România. Ea a considerat că dreptul român nu contravine dreptului Uniunii întrucât Directiva 2004/38 nu obligă statele membre să elibereze cărți de identitate propriilor cetățeni. Pe de altă parte, instanța menționată a apreciat că reclamantul din litigiul principal nu a fost discriminat, întrucât autoritățile române i‑au eliberat un pașaport simplu electronic, care constituie un document de călătorie în baza căruia poate să călătorească în străinătate.
Considerând că sentința Curții de Apel București încalcă mai multe dispoziții ale Tratatului FUE, ale cartei și ale Directivei 2004/38, reclamantul din litigiul principal a introdus un recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, care este instanța de trimitere. Această instanță exprimă îndoieli cu privire la conformitatea cu dreptul Uniunii a refuzului de a i se elibera o carte de identitate reclamantului din litigiul principal în împrejurările cauzei cu care este sesizată.
În această privință, instanța de trimitere subliniază că Directiva 2004/38 are drept scop uniformizarea condițiilor cerute de statele membre pentru a intra pe teritoriul altui stat membru. Or, legislația națională în discuție în litigiul principal realizează o aplicare restrictivă a articolului 4 alineatul (3) din această directivă, care prevede că statele membre eliberează cetățenilor lor cărți de identitate sau pașapoarte, în conformitate cu legislația proprie. În plus, criteriul domiciliului, care condiționează eliberarea unei cărți de identitate, ar putea reprezenta un temei de tratament discriminatoriu care, pentru a putea fi justificat în raport cu dreptul Uniunii, ar trebui să se întemeieze pe motive obiective, independente de cetățenia persoanelor în cauză și proporționale cu obiectivul urmărit în mod legitim de dreptul național. În sfârșit, în speță, Direcția pentru Evidența Persoanelor nu ar fi indicat care este motivul obiectiv de interes general care ar putea justifica diferența de tratament ce se traduce prin faptul de a refuza resortisanților români cu domiciliul într‑un alt stat membru al Uniunii dreptul de a avea o carte de identitate națională. Instanța de trimitere arată că nu a identificat o astfel de justificare.
În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 26 alineatul (2) TFUE, articolul 20, [articolul] 21 alineatul (1) și articolul 45 alineatul (1) din [cartă] și articolele 4[‑]6 din Directiva [2004/38] se interpretează în sensul că se opun unei reglementări naționale care nu permite eliberarea unei cărți de identitate cu valoare de document de călătorie în interiorul Uniunii Europene cetățeanului unui stat membru ca urmare a faptului că acesta și‑a stabilit domiciliul în alt stat membru?”
În hotărârea sa, Curtea a statuat că refuzul de a elibera o carte de identitate pentru singurul motiv că persoana în cauză nu are domiciliul în România constituie o restrângere a dreptului la liberă circulație și ședere în cadrul Uniunii în privința resortisanților români domiciliați într-un alt stat membru.
Astfel, legislația română stabilește o diferență de tratament între cetățenii români cu domiciliul în străinătate și cetățenii români cu domiciliul în România. Cei din prima categorie nu dispun decât de un pașaport pentru a călători, în timp ce cei din a doua categorie pot dispune de o carte de identitate și de un pașaport.
Dreptul Uniunii nu obligă statele membre să emită două documente cu valoare de documente de călătorie pentru resortisanții lor. Cu toate acestea, el nu le permite să îi trateze într-un mod mai puțin favorabil pe cei care și-au exercitat dreptul la liberă circulație și ședere în cadrul Uniunii, fără o justificare întemeiată pe considerații obiective de interes general.
O astfel de legislație nu poate fi justificată nici de necesitatea de a conferi valoare probatorie adresei de domiciliu indicate pe cartea de identitate, nici de eficacitatea identificării și a controlului acestei adrese de către administrația națională competentă.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: Articolul 21 TFUE și articolul 45 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene coroborate cu articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații a unui stat membru în temeiul căreia unui cetățean al Uniunii Europene, resortisant al acestui stat membru care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație și ședere în alt stat membru, i se refuză eliberarea unei cărți de identitate cu valoare de document de călătorie în interiorul Uniunii Europene pentru singurul motiv că și‑a stabilit domiciliul pe teritoriul acestui alt stat membru.
Partajează acest conținut:
