Probele în opinia INM

În urma întâlnirii procurorilor șefi în materia dreptului procesual penal—parte generală s-a vorbit și despre probe și mijloace de probă.

DIICTO a ridicat problema folosirii într-o altă cauză penală probele din altă cauză arătând că în jurisprudența recentă s-a constatat orientarea judecătorilor de cameră preliminară spre a exclude din probatoriul administrat depoziţiile martorilor audiaţi într-o altă cauză penală decât în cea în care a fost emis rechizitoriul, apreciind că aceste depoziţii sunt lovite de nulitate absolută, întrucât nu au fost administrate cu respectarea exigenţelor de legalitate prescrise de dispoziţiile art. 114 şi următoarele Cod procedură penală.

În opinia Institutului Național al Magistraturii, în rezolvarea acestei probleme trebuie observată întâi diferența dintre probă, mijloc de probă și procedeu probator.

Informația care constituie probă se transpune într-un anumit mijloc de probă prin parcurgerea unui anumit procedeu probator. De aceea, între condițiile de legalitate pentru obținerea unei informații în procesul penal, a unei probe, cea mai importantă este respectarea procedeului probator prevăzut pentru mijlocul de probă utilizat.

Informațiile pe care le deține o anumită persoană și care au relevanță în procesul penal pot fi obținute pe calea mai multor procedee probatorii cum ar fi: interceptări, audierea persoanei, confruntarea.

Când organul judiciar alege ca informația să îi fie furnizată în mod direct de către cel care o deține, procedeul probator la care recurge este în mod obligatoriu ascultarea acelei persoane, în cazul martorului, obținând astfel o declarație de martor.

În cadrul acestui procedeu probator, organul judiciar care investighează cauza este obligat să asculte persoana care are calitatea de martor.
Susținerile făcute de o persoană în fața altor organe decât acela care instrumentează cauza nu au valoarea probatorie a unei declarații de martor, întrucât nu sunt obținute de organul judiciar învestit cu cauza în procedeul probator menționat.

Înscrisul constituie o declarație din altă cauză face proba că în fața altui organ judiciar acea persoană a făcut anumite afirmații.
În măsura în care procurorul indică aceste înscrisuri și le califică drept declarații de martor – adică mijloace de probă care conțin informațiile pe care le are o persoană despre cauză, atunci procedeul administrării acestei probe este nelegal și este corect sancționat de către judecătorul de cameră preliminară.

În măsura în care procurorul înțelege să le folosească drept înscrisuri o poate face, dar numai pentru a proba acele împrejurări pe care înscrisul le menționează, respectiv că o anumită persoană a declarat ceva unui anumit organ judiciar, în altă cauză; așadar, înscrisul nu poate fi folosit pentru a arăta ce anume cunoaște o persoană despre fapta care face obiectul cauzei, întrucât această informație/probă se poate obține numai prin procedeul probator al ascultării acelei persoane de către cel care instrumentează dosarul.

În măsura în care procurorul consideră relevant să demonstreze nu faptul cercetat, ci ce anume a declarat martorul în altă procedură, el poate folosi acest înscris.

Dar dacă arată în rechizitoriu că utilizează acest înscris pentru a dovedi ce cunoaște martorul referitor la faptul pe care el îl cercetează, atunci proba pe care înțelege să o utilizeze este administrată nelegal (prin procedeul probator al folosirii înscrisului, în loc de procedeul probator al ascultării).